CAPITOLUL III.

În ziua în care Arthur zăcea în nesimţire în băltoaca de zeamă lungă de pe pardoseala de ciment a celulei sale, Joe. ca un om înţelept ce era, stătea în faţa unei farfurii cu stridii la restaurantul hotelului Central din Tynecastle. Printre alte descoperiri.pe care le făcuse Joe în ultima vreme se numărau şi stridiile. „Dom'le, sunt extraordinare stridiile astea, pur şi simplu extraordinare!” Cel mai extraordinar era să vezi însă câte stridii poate mânca un om. Joe, dacă avea chef, înghiţea pe nerăsuflate până la optsprezece stridii, fără să clipească, şi de fapt avea mai totdeauna chef. „Dar să fiu al dracului, târe-s bune, mai ales dacă le pui condimente şi storci puţină lămâie pe ele… Cele mai bune-s alea grase şi mari.”

Deşi existau anumite restricţii la unele alimente, de pildă la carne şi la pui, totuşi oamenii care ştiau să se descurce puteau totdeauna să găsească stridii la restaurantul Central, dacă era sezonul potrivit. Realitatea era că Joe putea să găsească orice la restaurantul Central. Trecea atât de-des pe-acolo, încât ajunsese să fie un obişnuit al casei, îl cunoşteau toţi, toţi alergau după ci, şi cel mai repede dintre toţi alerga oberchelnerul, bătrânul Sue. De fapt se numea Suchard, dar Joe avea obiceiul de a se bate pe burtă cu oamenii, găsindu-le diminutive.

— De ce nu cumperi şi dumneata, acolo, câteva acţiuni ale societăţii Crocker şi Dickson? Îl sfătuise delical Joe pe bătrânul Sue cu câteva luni în urmă. Nu fi aşa speriat, că doar ştiu eu bine că nu faci speculaţii de bursă. Doar eşti un om cu casă grea, nu-i aşa, Sue?

Dar chestia asta e cu totul altceva. Crede-mă, nu ţi-ar strica de loc să pui mâna pe vreo sută de acţiuni, doar aşa, ca distracţie.

Peste o săptămână, Sue îl aştepta pe Joe la intrarea sălii în care se servea grătar. Se rupea din şale făcându-i temenele, gata să îngenunche recunoscător înaintea lui, poftindu-l să se aşeze la masa cea mai bună din salon.

— Aha, va să zică a mers strună, Sue? Nici nu-i nevoie să-mi spui. Cit ai scos din chestia asta? Şaizeci de lire probabil. Ei da, îţi ajunge o vreme pentru trabucuri, nu? Ka-ha! Aşa merge treaba, ştii?

Tu ai grijă de mine, şi eu am grijă de tine.

„Banii! Îşi spuse Joe în sinea lui, luând ultima stridie în vârful furculiţei şi lăsând-o cu multă îndemânare să lunece pe gât. Cu bani poţi într-adevăr să ai totul în viaţă.” în timp ce chelnerul strângea cochiliile sidefii şi-i aducea o fleică înfsânge, Joe se uită cu un aer binevoitor prin salonul în care se servea grătar. Pe atunci, acest salon al restaurantului Central semăna cu o adevărată staţiune balneară.

Chiar şi duminica era plin ochi. Era locul de întâlnire al tuturor oamenilor de succes, al afaceriştilor care-şi băgaseră mâinile până la coate în haznaua cu bani. Joe îi cunoştea aproape pe toţi: Bingham şi Howard, amândoi membri în Consiliul înzestrării Armatei; avocatul Snagg; Ingram de la fabrica de bere „Ingram Too-good”; Wainwright, magnatul bursei din Tynecastle; Permington, specialistul în gemuri sintetice. Joe urmărea în mod deliberat stabilirea unor legături cu ei; voia să cunoască pe toţi bogătaşii, pe oricine-i putea fi de folos. Pentru el simpatia nu conta câtuşi de puţin; îi cultiva doar pe cei de pe urma cărora putea trage un profit; dar maniera lui era aşa de afabilă, degajată, şi era un om de lume atât de perfect, încât trecea pretutindeni drept băiatul cel mai simpatic.

Doi bărbaţi aşezaţi la o masă dinspre fereastră îl remarcară. Se uitară la el, Joe îi salută înclinându-şi capul, iar ei îi făcură un semn amical cu mâna. Joe zâmbi straşnic de încântat în sinea lui.,;Ehe, ăştia doi sunt băieţi deştepţi. Bostock şi Stokes, da, da, aşa oameni zic şi eu, nu se-ncurcă!”

Bostock lucra în branşa încălţămintei. Pe vremuri, înainte de a începe războiul, făcuse afaceri mărunte şi ajunsese să aibă o făbricuţă prăpădită în mahalaua East Town. Dar în ultimele optsprezece luni reuşise să pună mina pe o mulţime de contracte care-i asigurau comenzi pentru armată. Bineînţeles, banii graşi nu proveneau atâta din contracte, deşi nici alea nu erau de azvârlit. Banii ieşeau de la cizme. Pentru că cizmele lui Bostock n-aveau în ele nici un centimetru de piele. Nici măcar de sămânţă. Mai deunăzi, când se întâlniseră seara la clubul County, şi Bostock se întrecuse niţel cu băutura, îi mărturisise acest lucru lui Joe. Bostock folosea un fel de scoarţă de copac la confecţionam! Cizmelor şi era garantat că scoarţa nu putea rezista mult. Dar, mărturisi Bostock cu lacrimile-n ochi, ce mai contau lucrurile astea? În orice caz, cizmele aveau să supravieţuiască bieţilor soldaţi care le purtau. Din păcate…

— Zău, dom'le, spune dacă nu e păcat! Bâlbâia Bostock deasupra paharului de şampanie, într-un acces de durere patriotică.

Stokes se ocupa cu confecţiile, în ultimele luni izbutise să cumpere toate proprietăţile de deasupra atelierului său, aşa că acum putea să facă pe grozavul din când în când, pomenind în treacăt de „fabrica lui”. Era cel mai mare patriot din tot ţinutul Crockerstown; nu putea deschide gura iară să pomenească de „necesităţile imperioase ale naţiunii”, silea muncitoarele să lucreze ore suplimentare neplătite, le redusese pauza de la prânz, şi adeseori le ţinea la lucru până la opt seara, chiar şi duminicile. Dar şi aşa nu prididea cu treaba şi dădea majoritatea lucrărilor spre executare la domiciliu, locatarilor din casele de raport din împrejurimi. Le plătea şapte penny pentru cusutul unei perechi de pantaloni de călărie, şi un şiling şi şase penny pentru o uniformă completă. Cămăşile kaki le dădea la lucru plătindu-le cu doi şilingi duzina, din care scădea aproape trei penny pentru un mosor de aţă. Pantalonii militari îi dădea în lucru pentru finisare cu un penny şi un sfert perechea, brâiele – la opt penny duzina, iar procurarea acelor şi aţei rămânea pe seama femeilor.

— Şi ce profit scoateţi? Întrebase avid Joe, lingându-şi buzele.

De pildă să luăm curelele astea, sau brâiele.

Joe ştia sigur că cineva „sus-pus” le cumpără de la Stokes la preţul de optsprezece şilingi duzina. Iar pe Stokes îl costau în total doi şilingi şi zece penny! Ţii, era o adevărata minune! E adevărat că un porc de socialist calculase că Stokes plătea în medie lucrătoarelor sale care executau munca la domiciliu cam un penny pe oră şi îndrăznise să ridice în Consiliul Municipal problema exploatării abuzive a muncii. „Ah, prostii!” gândi Joe. „Dă-o-n masa de exploatare! Ce, parcă femeile astea nu umblau cu limba scoasă după lucru? Şi câte nu erau? Uită-te numai la zdrenţăroşii ăştia care fac coadă la margarina, de pildă! Şi p-ormă, ce naiba, suntem, ori nu suntem în război?”

Din experienţa de până atunci, Joe trăsese concluzia că nimic nu e mai bun decât războiul pentru a-l ajuta pe om să se pună în valoare. Cel puţin aşa gândea el, atribuind totul războiului. La fabrica Millington el se pusese în bună măsură în valoare şi ajunsese ca toţi să-i ştie acum de frică. Şi Morgan, şi Irvine, chiar şi încuiatul ăla de Dobbie. Joe zâmbi. Se lăsă pe speteaza scaunului şi, cu multă grijă, desprinse banderola de la o havană mai uşoară. N-aveau decât Stokes şi cu Bostock să-şi fumeze havanele cu banderolă cu tot, împuţiţii ăştia de parveniţi; Joe ştia mai bine ce trebuia să facă. Zâmbi, dus pe gânduri, visător. Insă deodată se îndreptă din şale, atent şi binevoitor, întrucât îl văzuse pe Jim Mawson apropiindu-se. Se aşteptase să-l vadă pe Mawson, căci, deşi duminica lua totdeauna masa acasă, pe la ora două îşi făcea negreşit apariţia la restaurant.

Jim îşi croi drum prin salonul înţesat şi se aşeză la masa lui Joe.

Îşi ridică greoi ochii cu pleoapele pleoştite către'Joe, care la rândul lui îl salută fără o vorbă, înclinând doar capul; salutul acesta era caracteristic pentru doi oameni ca ei, care ştiau foarte bine ce vor.

Mai trecu o bucată devreme, în care Mawson cercetă plictisit lumea din restaurant.

— Ce iei, Jim? Whisky? Întrebă într-un târziu Joe.

Jim clătină din cap şi căscă. Altă pauză.

— Cum mai merg lucrurile pe sus, pe la voi?

— Merg binişor. Cu gesturi calculate, Joe scoase din buzunarul de la vestă o hârtiuţă. Săptămâna trecută, spuse el, am avut o producţie de două sute de tone de schije pentru şrapnele, zece mii de grenade Mills, o mie de grenade dintr-alea cu mâner şi o mie cinci sute obuze pentru mortiere grele.

— O, Doamne! Exclamă Jini întinzând foarte liniştit mâna către o scobitoare din vasul mic de sticlă. Păi, măi Joe, dacă nu bagi bine de scamă, o să faci tu singur să se termine prea repede războiul ăsta împuţit.

Joe rânji prudent.

— Nu te frământa, bă Jim! Cu obuzele alea nu faci mare brânză; unele nu sunt în stare să spargă nici o nucă de cocos. Pe cuvântul meu că-n viata mea n-am văzut atâtea mulaje găunoase cum am avut săptămâna trecută. Asta din cauza fontei ăleia pe care ne-ai livrat-o ultima dată. O porcărie. Cel puţin jumate din ele au ieşit ca nişte roate de şvaiţer. Rebuturi. A trebuit să le lipim bine găurile cu lut şf să le vopsim de două ori; ca să nu se cunoască.

— Aoleu! Oftă Jim. N-o să-şi atingă ţinta, ah?

— Ce ţintă, mă Jim? Eu cred că o să fie mare lucru dacă o să iasă măcar din ţeava.

— Păcat! Încuviinţă Jim, care se muncea pe rupte cu scobitoarea. Apoi întrebă: Cât poţi să primeşti săptămâna asta?

Joe îşi lăsă capul într-o parte, prefăcându-se că gândeşte profund.

— Cred că n-ar fi rău să-mi trimiţi vreo sută cincizeci de tone.

Mawson încuviinţă din cap;

— Dar uite ce e, Jim, continuă Joe, facturează-mi săptămâna asta pe trei sute cincizeci de tone. M-am plictisit să mă mai chinui doar pentru o sută de tone în plus.

Privirea enigmatică a lui Jim ar fi vrut parcă să-l întrebe: „Dar oare nu e nfci un pericol?”

— Nu trebuie să ne pripim, zise el în cele din urmă, gânditor.

Nu uita că mai e şi Dobbie.

— Ei, dă-l în mă-sa, ce contează ăla? Cum, dacă vine factura, o să ştie el ce şi cât folosim noi la turnătorie? Dacă lui îi ies bine socotelile pe hârtie, o să creadă că ştie perfect tot ce se-ntâmplă.

Poate că Joe vorbea cu oarecare patimă împotriva lui Dobbie:

Micile lui încercări anterioare de a corupe acest casier colţuros şi pisălog, cu pince-nez-il lui iscoditor, se dovediseră uluitor de infructuoase. Din fericire, Dobbie, dacă se amestecă cumva, nu era greu de tras pe sfoară. Toată făptura lui era legată trup şi suflet de scrupulozitatea cu care făcea calculele financiare, în schimb, habar n-avea de latura practică a lucrurilor. Trecuseră multe luni de când Joe începuse aceste mici tranzacţii amuzante cu Jim Mawson. De pildă, chiar acum comandase o sută cincizeci de tone de fier vech'i, însă factura pe care o avea s-o parafeze ca fiind exactă urma să fie făcută pe trei sute cincizeci de tone. Dobbie avea să plătească trei sute cincizeci de tone, iar Mawson şi cu Joe urmau să împartă frăţeşte diferenţa de două sute de tone, la preţul de şapte lire tona. Profitul net: un mizilic de o mie patru sute de lire acolo! Numai un aspect, de altfel cu totul secundar, din activitatea combinată a lui Jim şi Joe.

Şi totuşi, suficient în sine ca să-i facă pe amândoi recunoscători din inimă pentru mana cerească pe care o reprezenta războiul.

O dată încheiată cu succes această tranzacţie, Mawson se lăsă pe speteaza scaunului, cuprinzându-şi cu tandreţe burta. Urmă apoi o tăcere.

— Ia uite-i p-ăia doi – se trag încoace, declară el în cele din urmă.

Stokes şi Bostock se ridicaseră de la masa lor şi, îndreptându-se spre Joe şi Jim, rămăseseră acum în picioare lângă ei. Amândoi erau roşii ca para focului de aâita mâncare şi băutură, foarte fericiţi şi-şi dădeau nişte aere teribile. Stokes întinse tabachera lui, plină de havane, către Joe şi Mawson. Când Joe îşi puse deoparte trabucul lui, fumat numai până la jumătate, şi se aplecă asupra tabacherei din piele de crocodil, legată în aur, dând să-şi aleagă o ţigară, Stokes îi spuse, făcându-i în mod inutil cu ochiul:

— Nu & nevoie neapărat să le miroşi, că mă costă o jumătate de dolar bucata.

— Bestiile astea nu se joacă-cu preţurile, zise Bostock; plin de solemnitate. El nu băuse decât patru pahare de rachiu. Se cam clătina pe picioare, dar avea un aer grav şi măreţ. Voi ştiţi că acuma până şi un prăpădit de ou a ajuns să coste cinci penny?

— Eh, dumneavoastră vă dă mâna în orice caz, zise Joe.

— Aş, ce, eu mănânc ouă? Întrebă Bostock. Nu fac bine la ficat.

Şi pe urmă-s şi prea ocupat. Tocmai sunt pe punctul de a-mi cumpăra o hardughie împuţită la Kenton, pentru că aşa vor nevastă-mea şi cu fiică-mea. Ah, ce ţi-e şi cu muierile astea! Dar ceea ce vreau să spun este că nu văd cum o să mai putem continua războiul ăsta, dacă a ajuns şi un rahat de ou, să coste cinci penny.

Retezând capătul havanei, Mawson spuse:

— Ştii că te poţi asigura împotriva acestui risc? Î{i dau cuvântul meu că eu aşa am făcut. M-am asigurat cu cincisprezece la sută împotriva cazului în care războiul s-ar termina anul ăsta. CYede-mă că merită.

Bostock ripostă cu acelaşi aer grav:

— Mă Jim, eu î{i vorbesc despre ouă.

Stokes îi făcu lui Joe cu ochiul:

— Ştii de ce trece găina drumul?

Bostock se uită la Stokes, şi apoi rosti foarte solemn:

— Ştie mă-ta!

— Ba mă-ta! Răspunse Stokes, lipindu-se de umărul lui Bostock, cu un aer de mare tandreţe, dar de fapt ţinindu-se de el ca să-şi recapete echilibrul.

Joe şi cu Mawson nu se putură stăpâni şi schimbară între ei o privire rapidă de dispreţ: Stokes şi Bostock pur şi simplu habar n-aveau ce să facă cu banii şi erau nişte lăudăroşi: ăştia n-or să reziste mult ritmului în care se desfăşurau lucrurile; într-o bună zi o să se-aleagă praful de ei. Părerea bună pe care o avea Joe despre sine însuşi se umflă, măgulită, în urma acestui schimb mut de priviri pline de subînţeles dintre Mawson şi el. Aproape că începu să-i fie scârbă de Stokes şi Bostock; se simţea mai presus de ei, mai presus de amândoi. Îşi mângâie mulţumit trabucul cu buzele şi scoase un rotocol de fum, pufnind batjocoritor.

— Bă Jim, tu cum îţi omori vremea azi după-amiază? Îl întrebă Stokes binevoitor…

Mawson se uită la Joe, întrebându-l din ochi. Apoi răspunse:

— Cred că o să mă duc la clubul County.

— A, păi asta e perfect şi pentru noi, zise Bostock. Hai să ne ducem cu toţii la club.

Joe şi cu Mawson se ridicară, şi tot grupul se îndreptă către ieşire. O portăreasă învârti servil uşa turnantă, făcând loc acestor patru bărbaţi triumfali, bine hrăniţi şi bine îmbrăcaţi, stăpâni ai universului. Coborau treptele restaurantului, alcătuind un grup impozant. Joe rămăsese puţin mai în urmă, aranjându-şi fularul de mătase albastră.

Mawson se întoarse către el şi-i vorbi pe un ton intim:

— Haide, Joe, vino şi tu, nu-i rău să ne ducem acolo. Facem o partidă de biliard.

Joe îşi consultă ceasul de platină, pe care-l purta la mână, şi simula regretul:

— Îmi pare rău, Jim, dar am treabă.

Bostock râse nechezând ca un cal şi îl ameninţă în glumă cu degetul grăsuliu:

— Fac prinsoare că e vorba de o fustă; o anumită doamnă Brown, nu?

Joe clătină din cap şi spuse pe un ton suav:

— Am treabă.

— He-he, la război ca la război; dacă nu curge, pică.

Toţi îl priviră cu invidie.

— Ei, atunci la revedere, zise Bostock. Adio şi-un praz verde.

Mawson, Bostock şi cu Stokes o porniră spre club. Joe se uită în urma lor, apoi coborî pe trotuar, traversă cu paşi sprinteni strada şi se îndreptă spre automobilul lui, parcat în apropiere. Dădu drumul la motor şi porni către Wirtley. Ii promisese Laurei s-o ia de la cantină, în timp ce conducea gânditor pe străzile cufundate în liniştea duminicală, capul îi era plin de socoteli băneşti, afaceri, obuze, oţel, toate în cadrul planului propus de Mawson, iar pintecele plin de o mâncare copioasă şi de băutură; se simţea foarte bine, conştient de toate acestea, incintat la gândul după-amiezii care-l aştepta. Zâmbi; erazâmbetul strălucitor, al omului mulţumit de sine.

Tare bună fată Laura; îi datora foarte mult ei. Îl învăţase tot felul de lucruri: cum să-şi facă nodul la cravată, cum să-şi asorteze cravatele la costumele noi; îl ajutase să-şi găsească şi apartamentul micuţ, cu intrare separată, în care locuia de şase luni. Îl şlefuise. Ei da, la urma urmei, asta era plăcerea ei: să-l servească. După cum îi plăcuse să-i aranjeze intrarea la clubul County şi, pe o cale tot atât de discretă, să facă familiile Howard, Pennington şi chiar şi pe doamna John Rutley să-l invite în casele lor. Laura era moartă după el. Zâmbetul lui Joe se accentua. Acuma o înţelegea perfect pe Laura. Se măgulise întotdeauna cu gândul că se pricepe la femei: alea speriate, alea frigide – alea erau de fapt nişte „prefăcute”; dar niciodată până atunci nu mai avusese ocazia să cunoască o femeie în genul Laurei. Nici nu e de mirare că nu izbutise Să reziste insistenţelor lui, sau mai degrabă să reziste propriilor ei porniri.

Când intră cu maşina în piaţa din spatele fabricii de muniţii Wirtley – pentru motive lesne de înţeles întotdeauna se întâlneau acolo – o văzu pe Laura trecând colţul cu mersul ei elegant, îl încântă punctualitatea ei.' O salută scoţându-şi pălăria şi îi deschise portiera automobilului, dar nu cobori. Laura se urcă, şi el porni maşina fără să scoată un cuvânt. Se îndreptă către apartamentul lui.

Timp de câteva minute, niciunul dintre ei nu vorbi. Era tăcerea caracteristică deplinei familiarităţi, îi plăcea s-o simtă lângă el. Era o femeie straşnic de bine făcută; şi-i şedeau de minune taioarele astea bleumarin. Sentimentul lui Joe faţă de Laura era acum acela al unui soţ, care încă mai ţine la soţia Lui. Fireşte, nu mâi. Erau prea multe emoţii şi nici prea mult entuziasm; însăji conştiinţa faptului că-i era aâât de ataşată îi tocea pofta de ea.

— Unde ai luat masa? Îl întrebă Laura în cele din urmă.

— La restaurantul Central, răspunse pe tonul cel mai plat cu putinţă. Dar tu?

— Am mâncat o felie de pâine cu slănină, chiar aici, la cantină.

Joe râse graţios; ştia el bine că pe Laura n-o interesează mâncarea.

— Nu te-ai mai săturat odată de cantina asta? Îţi place aşa să stai şi să dai zeamă lungă la canari?

— Nu. Rămase o clipă pe gânduri. Îmi place să simt că mai am încă în mine instincte de om cumsecade.

Joe râse iar, lăsă baltă acest subiect şi începură să vorbească despre lucruri banale, între timp ajunseră la capătul Şoselei Nordului, unde, într-un rond foarte liniştit dindărătul arterei principale de circulaţie, se afla apartamentul lui. De fapt era jumătate din parterul unei case împărţite în două, cu nişte camere foarte înalte, cu şemineuri şi stucaturi, împrejmuită de peluze care se întindeau în faţă şi-n spate, ceea ce dădea şi mai mult impresia unui imobil foarte spaţios. Casa i-o mobilase chiar Laura, cu foarte mult bun-gust. Laura avea fler pentru asemenea lucruri. Nu era o gospodărie complicată, şi dimineaţa venea o femeie care deretica.

Din punctul de vedere al intimităţii lor însă, erau în perfectă siguranţă, întrucât casa era aşezată la peste opt kilometri de Yarrow.

Cu destulă discreţie, lăsaseră pe cei care o vedeau pe Laura intrând şi ieşind să înţeleagă că ar fi sora lui.

Joe deschise uşa şi intră cu Laura. Aprinse radiatorul electric din odaia de peste zi, şi, aşezându-se, se apucă să-şi scoată pantofii.

Laura îşi turnă un pahar de lapte şi bău, uitându-se la spinarea lui Joe.

— Bea şi tu un whisky cu sifon, îi propuse ea.

— Nu, nu mă prea tentează.

Joe luă de pe masă ediţia de (duminică a ziarului preferat şi-l deschise la pagina economică.

Laura îl cercetă o vreme în tăcere, şi termină de băut laptele.

Câteva minute se învârti prin cameră, dereticând, prefăcându-se că are treabă, având aerul că aşteaptă ca Joe să spună ceva. Apoi, pe nesimţite, se strecură în dormitor. Joe o auzi mişcându-set dezbrăcându-se; îşi lăsă ziarul jos şi rigji. În fiecare duminică du. Păamiază se culcau ca doi oameni liniştiţi şi aşezaţi aşa cum aljii se duc Ia biserjcă. Dar întrucât în ultima vreme pofta lui nu mai era chiar aşa de nestăpânită, îl distra să o „necăjească niţel pe Laura”. De data aceasta aşteptă nici mai mult, nici mai puţin decâi o jumătate de oră, prefăcându-se că citeşte înainte de a intra, cu un căscat ostentativ, în dormitor, Laura era întinsă pe pat, într-o cămaşă de noapte albă, simplă, dar dintr-un material foarte frumos şi foarte elegant croită; îşi aranjase părul minunat, îşi împăturise frumos hainele pe scaun şi lăsase să plutească în toată camera parfumul ei, ca o discretă evocare.

Joe trebui să admită că avea de-a face cu o femeie foarte stilată.

Cu o săptămână în urmă avusese o mică escapadă cu o lucrătoare de Ia fabrica de muniţii Wirtley – o însoţise la ea acasă, în cămăruţa ei; sigur, era o fetişcană destul de drăguţă, îl atrăsese coloritul ei roşcat, în contrast cu cel oacheş al Laurei, dar, într-un fel, cămaşa ei de noapte de o eleganţă de mahala, aşternutul sărăcăcios îl dezgustaseră.

Joe se dezbrăcă încet, fără grabă, dându-şi seama că Laura nu-şi ia ochii de la el. Zăbovi o mulţime până aranja cheile, îşi scoase tabachera de aur, apoi îşi sortă monedele din buzunar pe scrin.

Rămase numai în indispensabili, stătu chiar o vreme să-şi numere, foarte concentrat, banii, înainte de a veni să se aşeze pe marginea patului.

— Iţi făceai socoteala citi bani să-mi dai mie? Îl întrebă ea cu glasul stăpânit dintotdeauna.

Joe izbucni într-un hohot de râs, bucuros într-un fel că poate să lichideze printr-o singură erupţie explozivă tot amuzamentul pe care-l acumulase.

— La urma urmei, Joe, continuă ea pe acelaşi ton ironic, chiar mă gândeam că de fapt eu sunt partenerul care dă mai mult. Ţi-arn dat tabachera, ceasul, butonii, toate cadourile astea mărunte, chiar şi uzufructul automobilului. Ba nu te-ai lăsat până n-ai smuls de la mine şi mobila asta. A, bine, ştiu că tu mereu ai de gând să-mi dai un cec, şi mie de fapt nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă mi-l dai sau nu. Sper că nu sunt meschină. Doar atât voiam să-ţi spun: că adeseori mă întreb dacă nu-ţi dai seama cât am făcut pentru tine, într-un fel sau altul.

Extrem de bine dispus, Joe îşi pipăi muşchii braţului.

— Ei, răspunse el, ce-ai făcut ai făcut pentru că aşa îţi place ţie.

— Va să zică asta-i părerea ta? Laura se opri o clipă. Apoi continuă: Şi când mă gândesc cum a început povestea noastră… În dimineaţa aceea, când ai venit la noi acasă după cotoarele de la cecuri. O clipă de slăbiciune prosteasca. Şi acum uite unde am ajuns!

— Vai de mine! Zâmbi el cu făţărnicie; în orice caz, toi aici am fi ajuns. Doar ştii că eşti moartă după mine.

— Vai, dar ce drăguţ te exprimi! Zău, eu cred în mod sincer, Joe, că tu nu ţii absolut de loc la mine. Pur şi simplu te-ai servit de mine, te-ai servit de mine cât ai putut, ca să-ţi poţi croi un drum…

— Dar ce, nu ţi-am fost şi eu de folos?

Tăcere…

— Este extraordinar cât de bine te pricepi să mă faci să-mi fie silă de mine, spuse Laura, rostind vorbele cu greu.

— Ei lasă, Laura, nu mai vorbi aşa, protestă el.

Apoi, aruncându-şi de pe el maioul, se strecură în pat lângă ea.

Laura oftă, sau mai degrabă gemu, conştientă de propria ei slăbiciune, de dorinţa care o înrobea. Apoi se lăsă moale, oferindu-i-se.

Dormiră cam un ceas după aceea. Joe avu un somn agitat.

Totdeauna îl enerva faptul că Laura se mai agăţa de el, după ce dorinţa lui fusese satisfăcută, în primele zile petrecute împreună, avusese orgoliul să-i demonstreze Laurei cât e de viril, să o facă să realizeze contrastul dintre vigoarea lui şi evidenta moleşeală a lui Stanley. Dar acum se săturase de toate astea; nu mai avea câtuşi de puţin intenţia să-şi risipească resursele fizice pentru ea. Când Laura deschise ochii şi se uită la el, Joe îi înfruntă privirea, peste pernă, cu un zâmbet fix, uşor ironic.

— Nu mă mai iubeşti, Joe?

— Tu ştii cât te iubesc.

Laura oftă; lăsă ochii în jos.

— O, Doamne! Spuse ea.

— Ce este?

— Nimic. Grozav de nesuferit poţi să fii când vrei! Uneori mă faci să mă simt o fiinţă îngrozitoare. După o pauză, continuă; La drept vorbind, cred că sunt într-adevăr îngrozitoare, dar n-am încotro.

Joe continuă s-o privească, conştient de râsul acela interior, plin de satisfacţie, care-l stăpânise toată ziua. Ajunsese la marea subtilitate de a savura o plăcere inexplicabilă, din analiza jocului de emoţii oglindite pe faţa Laurei; o cerceta din ochi, mai ales în momentele lor culminante, şi trăgea concluzii măgulitoare cu privire la importanţa propriei lui persoane ca generator al furtunii din inima ei. Da, da, era limpede ca bună-ziua că el, Joe, era „stăpânul”:

Bineînţeles, mai ţinea la ea, dar nu-i strica de loc Laurei ca din când în când să se simtă mică, dependentă de el. Acum, văzând-o cuprinsă de o dispoziţie tandră, se prefăcu zglobiu, jucăuş.

— Cred că ar trebui să ne luăm ceaiul, spuse el. Mi s-a uscat gâtlejul.

Începuse să zâmbească satisfăcut, când deodată sună telefonul.

Zâmbind încă, se aplecă peste ea şi ridică receptorul.

— Alo! Da, e domnul Gowlan la telefon. Da, Morgan. Da.

Nu ştiu, habar n-am… Cum? Glasul lui Joe se schimbă puţin. Urmă o pauză mai lungă. Apoi: Serios? Doamne fereşte, ce spui? Va să zică aţi primit-o la birou… Da. Morgan,. Sigur. Bine, vin îndată.

Da, da, vin chiar eu.

Joe puse receptorul în furcă şi se întoarse încet pe jumătatea lui de pat. Urmă un răstimp de tăcere.

— Ce este? Întrebă Laura.

— Păi… Joe îşi drese glasul. Ştii…

— Păi ce?

Joe şovăi, tot trăgând de marginea cearşafului.

— A sosit o telegramă la administraţie Laura se ridică în capul oaselor. Deodată, zise:

— S-a întâmplat ceva cu Stanley?

— Mai nimic, se grăbi Joe să spună. N-are absolut nimic. A suferit doar un şoc în urma exploziei unei bombe.

— Şocat de o bombă, repetă Laura.

Îi păliră până şi buzele.

— Da, asta-i tot, răspunse el. Altceva nimic.

Laura îşi duse mâna la frunte.

— O. Doamne! Spuse cu glasul stins. Ştiam eu că o să se întâmple aşa ceva. Ştiam eu…

— Bine, dar nu e nimic grav, repetă Joe. Nu te tulbura. N-are nici măcar o zgârietură. A fost îngropat de explozia unui obuz şi l-au trimis acasă, în ţară, ca să-şi revină. Nu e nici măcar rănit. Ascultă-mă pe mine, n-are nici pe dracu.

Joe încercă să-i ia mâna într-a lui, dar Laura şi-o trase înapoi, furioasă.

— Lasă-mă! Izbucni ea în lacrimi. Lasă-mă-n pace!

— Tu nu-nţelegi că nu e nici măcar rănit?

Laura îi întoarse cu violenţă spatele, sări jos din pat şi-şi scoase dintr-o mişcare cămaşa de noapte, suspinând. Goală, cu trupul alb aplecat deasupra scaunului, începu să se îmbrace, răvăşind hainele din pricina grabei şi nervozităţii.

— Laura, dar ascultă-mă, protestă el.

N-o mai văzuse plângând până atunci.

— Taci, te rog! Strigă ea. Orice ai să-mi spui, nu poate decât să strice şi mai tare lucrurile. Tu mi-ai făcut un rău cumplit. M-ai făcut să-mi fie silă de minevşi acum Stanley! O, Doamne!

Trăgându-şi pe ea jacheta, cu mişcări grăbite, smulse la repezeală pălăria de pe masă şi plecă în fugă din cameră, cu capul gol, plângând cu sughiţuri.

Joe rămase o vreme într-un cot, apoi, ridicând din umerii goi, întinse mâna către noptieră, căscă şi-şi aprinse o ţigară.