CAPITOLUL XXXIV.

Era ora 5. Dimineaţa de septembrie se anunţa rece. Nu se luminase încă de ziuă, şi vântul care se isca din bezna mării şlefuia bolţile cerului şi dădea stelelor mai mult lustru, mai multă luminozitate, în mahalaua Teraselor domnea tăcerea.

Şi atunci, răzbind prin tăcere şi întuneric, se ivi un licăr la fereastra casei în care locuia Hannah Brace. Licărul stărui, şi peste zece minute se deschise uşa, şi bătrâna Hannah ieşi din casă. Sughiţă când o prinse vântul îngheţat. Purta un şal, bocanci cu potcoave şi mai multe şorţuri puse unul peste altul şi căptuşite cu hârtie de împachetat, ca să-i ţină mai cald. Pe cap îşi trăsese o şapcă bărbătească, sub care-şi ascundea şuviţele subţiri şi răvăşite de păr cărunt.

Pe sub fălcile bătrâne şi peste urechi se legase cu o flanelă roşie, în mână ducea o prăjină lungă. De când bătrânul Tom Calder făcuse apă la plămâni şi murise, Hannah îi luase locul de crainic al mahalalei Teraselor, şi pe vremurile astea grele era foarte bucuroasă că această muncă îi mai aducea „o bucată de pâine în plus”. Legănându-se cam greoaie, din pricina herniei, o porni încet de-a lungul uliţei Inkerman. Ajunsese o biată boccea bătrâna – aproape că nici nu mai avea înfăţişare de fiinţă omenească. Bătea prin ferestrele oamenilor cu prăjina, sculându-i pe muncitorii care trebuiau să intre în schimbul de dimineaţă la mină.

Dar în faţa casei cu nr. 23 făcu economie de efort şi nu mai bătu.

La nr. 23 nici nu-i nevoie să bată – nici acum, nici altădată, niciodată

— Se gândi Hannah cu un gând aprobator. Trecu, scuturată de fiori, pe lângă fereastra luminată, şi începu iar să ridice prăjina, bătând şi strigând, strigând şi bătând, dispărând apoi în întunericul crud al uliţei Sevastopol.

În casa cu nr. 23, Martha se mişca repede prin bucătăria luminată. Focul ardea cu flacără vie, patul din nişa ei era făcut, ceainicul scotea aburi, în tigaia cu coadă sfirâiau cârnaţii. Cu multă îndemânare, întinse faţa de masă albastră, cadrilată şi puse tacâm pentru o persoană, îşi ducea cei 70 de ani destul de uşor, ba chiar sprinten.

Pe faţa ei strălucea o expresie de mulţumire nestrămutată. De când se întorsese în casa ei din uliţa Inkerman, vechea ei casă, propriul ei cămin, îi ardea în ochi satisfacţia profundă de pe vremuri, care muia încordarea cutelor sumbre ce-i brăzdau fruntea şi-i lumina cu o veselie ciudată întregul chip.

Trecând în revistă pregătirile făcute, văzu că totul e în ordine.

O privire aruncată către ceasul de pe cămin – acel celebru trofeu de marmură, câştigat de tatăl ei la un concurs de popice – îi spuse că e ora cinci şi jumătate. Mişcându-se fără zgomot cu papucii ei de pâslă, făcu câţiva paşi vioi, urcă treptele scării care ducea la etaj şi strigă către odaia de sus:

— David! E cinci jumate, David!

Şi ascultând cu urechile ciulite, aşteptă până ce-l auzi mişcânduse sus – paşii hotărâţi, apa vărsată din cană, tuşea lui repetată.

Peste câteva minute coborî şi David. Rămase o clipă să-şi încălzească la foc mâinile îngheţate, şi apoi se aşeză Ia masă. Era îmbrăcat cu hainele de miner.

Martha îi servi fără întârziere gustarea de dimineaţă: cârnaţi, pâine de casă şi uri ceainic plin cu băutură fierbinte, în timp ce-l privea cum mănâncă, pe faţa Marthei se răspândi o duioşie adâncă.

— Ţi-am pus puţină scorţişoară în ceai, zise ea în treacăt. O să-ţi ia tuşea cu mâna.

— Mulţumesc, mamă.

— Mi-aduc aminte că-i făcea foarte bine lui taică-tău. El avea mare încredere în ceaiul meu cu scorţişoară.

— Da, mamă.

David nu ridică imediat ochii, dar peste o clipă, înălţând deodată capul, o luă prin surprindere. Prinsă fără veste, expresia de pe chipul ei era de un devotament şi o afecţiune uluitoare. Repede, aproape cu stânjeneală, David se uită în altă parte: pentru prima dată, de când o ştia, vedea pe faţa ei expresia deschisă a dragostei materne.

Ca să-şi acopere emoţia, continuă să mănânce, aplecat asupra mesei, sorbind ceaiul fierbinte. B'neânţeles, ştia el motivul acestei noi demonstraţii de afecţiune: totul se datora faptului că în sfârşit se întorsese la mină. În timpul anilor acelora cât învăţase, fusese profesor, activist sindical, şi chiar cât fusese deputat în parlament, Martha îşi închisese inima cu şapte lacăte împotriva lui. Dar acum, că fusese silit să se întoarcă la Neptun, îl considera cu adevărat feciorul ei, urmând tradiţia lui taică-său, o realitate palpabilă, în sfârşit, o muncă de bărbat adevărat.

Nu dorinţa de sfidare îl adusese din nou la mină, ci faptul simplu şi amarnic că avea absolută nevoie să trăiască. Fusese silit să-şi găsească de lucru, şi încă repede, şi nimeni n-ar putea crede cât de grea a fost această sarcină, în birourile sindicatului nu mai era acum nici un loc de activist; opoziţia Casei Transporturilor îi închisese uşa sindicatului; studiile rămase neterminate îi închideau definitiv şi porţile învăţământului; fusese deci silit să intre în subteran – să stea la coadă în faţa lui Arthur în biroul ajutorului de administrator, rugându-se să fie reprimit în mină. Nenorocirea nu-l lovise numai pe el – cazul lui în această situaţie era departe de a fi unic.

Zdrobirea laburiştilor în alegeri îi adusese într-o situaţie disperată pe mulţi deputaţi rămaşi fără mandat. Ralston luase. O slujbă de contopişi în biroul unei companii de navigaţie din Liverpool, Bond se angajase ca ajutor la un fotograf din Leeds, iar Jack Davis, un bătrânel cumsecade, cânta la pian într-un cinematograf. Ce prăpastie ca de la cer la pământ între situaţia lor şi situaţia apostaţilor! Zâmbi furios gândindu-se la Dudgeon, Chalmers, Bebbington şi toţi ceilalţi care savurau din plin popularitatea pe plan naţional, subscriind foarte liniştiţi la o politică ce tăia convingerile laburiste din rădăcină.

În special Bebbington, prezent în toate ziarele pe prima pagină, fie printr-o relatare, fie printr-o fotografie, popularizat prin radio cu o săptămână înainte – ţinând câte-un discurs nobil, răsunând de platitudini şi şovinism ipocrit – era aclamat ca un adevărat mântuitor al naţiunii.

David îşi împinse brusc scaunul înapoi şi se întinse să-şi ia fularul pus pe bara de uscat rufe, deasupra maşinii de gătit. Cu spatele la foc, îşi înfăşură fularul în jurul gâtului, apoi îşi înnodă şireturile de la bocancii greoi, tropăind pe pardoseala de piatră, până se simţi bine în ei. Martha îi şi pregătise săculeţul cu merinde; totul bine înfăşurat în hârtie pergament, îi umpluse plosca cu ceai şi înfundase bine dopul. Acum stătea şi lustruia un măr mare, roşu, ştergându-l cu fusta, până când ajunse să lucească. L-l puse şi pe ăsta în săculeţ şi zâmbi.

— Ţie-ţi plăceau întotdeauna merele, David. Mi-am adus aminte de asta ieri, când făceam cumpărături la cooperativă.

— Da, mamă. David îi zâmbi la rândul lui, înduioşat şi amuzat deopotrivă de grija cu care îl înconjura. Numai că în ultima vreme n-am mâncat aşa multe.

Martha clătină din cap a reproş, apoi spuse:

— Să nu uiţi să-l aduci diseară pe Sammy. Astăzi dimineaţă fac o budincă cu stafide.

— Bine, mamă, protestă el, dar ai să ţi-o iei pe Annie în cap dacă i-l tot răpeşti pe Sammy la fiecare masă.

Martha îşi îndreptă privirea în altă parte şi nu se uită la David; pe faţa ei nu mai era pic de duşmănie, doar o vagă stânjeneală.

— Ei, mă rog, mormăi ea în cele din urmă, decât să se supere, mai bine să vină şi ea. Eu nu pot să-l trimit pe Sammy al meu la lucru în primul schimb din viaţa lui în mină fără să-i dau budincă cu stafide.

Făcu o pauză, şi apoi îşi mască blândeţea prefăcându-se severă: Auzi ce spun, omul lui Dumnezeu? Cheam-o şi pe-aia să vină cu băiatul.

— Bine, mamă, răspunse el îndreptându-se spre uşă.

Dar Martha ţinea morţiş să-l conducă şi să-i deschidă uşa cu mâna ei. Aşa îi făcea întotdeauna, acesta fiind semnul cel mai înalt al tandreţii ei. Dând cu ochii de întunericul aspru de afară, răspunse cu o mişcare înceată a capului la semnul lui de rămas bun, şi apoi întârzie în prag, cu o mână în şold, privindu-l cum se îndepărtează pe uliţa Inkerman. Abia când îl înghiţi întunericul, Martha închise uşa pentru a se întoarce în căldura bucătăriei. Şi imediat, cu toate că era atât de devreme, începu cu un fel de tainică bucurie să-şi desfăşoare arsenalul pentru preparatul prăjiturilor – făină, stafide, coajă de portocale – întinzându-le pe toate cu grabă, cu afecţiune, dat fiind că pregătea budinca lui Sammy. Cu toate eforturile ei de a se ascunde, nu izbuti: expresia de fericire stăruia triumfătoare pe chipul ei mândru şi întunecat.

David coborî prin mahalaua Teraselor, şi paşii lui răsunară îmbinându-se cu ecouî?Târnit de alţi paşi care străbăteau la ora aceea crepusculul îngheţat. Umbre estompate i se alăturau într-o tovărăşie caldă: umbrele oamenilor care străbăteau uliţele în zori. Se auzea câte-un cuvânt înfundat de salut: „Bună, Ned; Bună, Tom; Bună, David”. În rest, totul învăluât în tăcere. Cu picioarele târâte greoi, cu capetele aplecate, cu răsuflarea albită de ger, cu licărul slab al vreunei pipe ici şi colo, înaintând ca o masă informă, o armată de umbre, se desfăşura marşul oamenilor în zori.

Încă de la revenirea lui în mina Neptun, David era profund mişcat în acest moment al zilei. Poate că eşuase în încercarea de a se situa în fruntea armatei care dădea bătălia, dar era cel puţin sigur că mărşăluieşte alături de oameni, împreună cu oamenii. Nu se trădase nici pe el, nu-i trădase nici pe muncitori. Soarta lor rămânea legată de soarta lui, viitorul lor de viitorul lui. Şi acest gând îi dădea curaj.

Poate că într-o bună zi avea să se ridice din nou deasupra minei, poate că într-o bună zi va izbuti să ajute această armată de truditori să găsească o nouă libertate. Instinctiv, îşi înălţă capul.

În faţa străzii Cheiului trecu drumul şi bătu la uşa unei case.

Fără să aştepte să-i deschidă cineva, apăsă pe clanţă, se aplecă ferindu-şi capul şi intră. Şi-n bucătăria aceasta ardea focul în vatră, iar Sammy, gata până la ultimul şiret legat la gheată, stătea şi aştepta nerăbdător în mijlocul încăperii, în timp ce Annie, maică-sa, se uita la el în tăcere, din umbra căminului.

— Eşti, gata la timp, Sammy dragă, strigă David vesel. Mi-era teamă că o să trebuiască abia să te dau jos din pat.

Sammy zâmbi, şi ochii lui albaştri se făcură mici de tot de emoţie şi încântare. Nu era cine ştie ce înalt pentru cei paisprezece ani ai lui, dar părea înălţat de emoţia puternică, înfiorat de marea aventură a primei zile de lucru în subteran.

— Aproape că n-a putut să adoarmă aseară, tot gândindu-se la asta, zise Annie ieşindu-i în întâmpinare lui David. Şi m-a trezit de mai bine de un ceas.

— Ehe, arată ca un adevărat miner, zâmbi David. Mare noroc pentru mine că o să-l am pe el ca ajutor, Annie!

— David, te rog să ai grijă de el, şopti Annie, ca să n-o audă băiatul.

— Ei lasă, mamă, protestă Sammy roşind.

— Am să stau numai cu ochii pe el, Annie, zise David ca s-o liniştească. Să nu-ţi faci nici un fel de griji.

Se uită la Annie, care stătea dreaptă în faţa lui, cu faţa frumoasă şi palidă, încălzită de strălucirea flăcărilor. Primul nasture de la bluză era desfăcut, dezvăluindu-i gâtul rotund şi catifelat. Silueta ei, niciodată înclinată, nici măcar când era în repaus, păstra un amestec de vigoare şi gingăşie. Uşoara îngrijorare pentru Sammy, ascunsă doar pe jumătate, o făcea să pară ciudat de tânără şi lipsită de experienţă.

Inima lui David se umplu de afecţiune pentru ea. Ce vitează era fata asta, ce cinstită şi generoasă! Ea vădea adevărata nobleţe!

— Era să uit, Annie, spuse el pe un ton cit mai degajat; diseară sunteţi amândoi invitaţii noştri. O să fie un adevărat chef.

Tăcere.

— Chiar sunt invitată? Întrebă ea.

David încuviinţă apăsat din cap, puţin ironic.

— Chiar mama a zis aşa.

Unbra de melancolie dispăru de pe faţa lui Annie; plecă ochii în jos; David vedea bine că e profund mulţumită de acest gest de recunoaştere pe care i-l acorda atât de târziu bătrâna.

— Vin cu plăcere, David, zise ea.

Sammy, care se şi găsea la uşă, ardea de nerăbdare să plece.

Apăsă pe clanţă cu un gest semnificativ. Iar David, luându-şi repede rămas bun de la Annie, ieşi după el afară. Porniră alături în josul străzii către mină. La început, David păstră tăcerea; avea gândurile lui. Privirea aceea din ochii lui Annie, în clipa când stăruiseră asupra lui Sammy, îl tulburase neaşteptat de mult. „Curaj şi speranţă, gândi el, curaj şi speranţă!”

Trecură pe lângă măcelăria lui Ramage. Când ieşeau din mină la sfârşitul schimbului, obloanele erau desfăcute, uşa – deschisă, şi Ramage se proţăpea acolo, abia aşteptând să savureze umilinţa lui David. De patru săptămâni încoace, Ramage aştepta în fiecare zi, cu o răutate triumfătoare, storcind şi ultima picătură de încântare de pe urma victoriei lui.

David şi cu Sammy se apropiau de curtea minei, înconjurară puţin, ca să evite nişte camioane pe care era scrisă cu litere mari, albe, emblema MAWSON & GOWLAN. Trecură mai departe, încadrându-se în şuvoiul lent şi tăcut al muncitorilor. Deasupra lor se ridicau ameninţătoare prin întuneric noile instalaţii de la gura minei Neptun, mai înalte decât înainte, dominând oraşul, portul şi marea. David se uită cu coada ochiului la Sammy, a cărui faţă îşi mai pierduse puţin din exuberanţă, intimidat fiind de apropierea marelui eveniment. Venind lângă băiat, David începu să-i vorbească, pentru a-i abate atenţia spre alte lucruri.

— Sammy, sâmbătă o să mergem împreună la pescuit. Septembrie e întotdeauna o lună bună pentru pescuit pe Wansbeck în sus…

Luăm nişte râme de la Middlerig şi urcăm pe râu în sus. Ce zici, Sammy, ai chef?

— Da, nene Davey… Răspunse băiatul privind turnul de extracţie Cu nerăbdare, dar şi cu îndoială.

— Şi pe urmă, Sammy, când ne întoarcem, să fiu al naibii dacă nu-ţi fac cinste cu o plăcintă şi o limonada la bătrâna doamnă Plânsa!

— Da, nene Davey… Şi ochii lui continuau să privească fascinaţi instalaţiile de la gura minei. Apoi, o teamă ascunsă prinse grai:

E întuneric tare când cobori în mină?

David îi zâmbi încurajator.

— Aş, băiete! Şi-n orice caz, te deprinzi curând. Traversară împreună curtea minei şi urcară o dată cu ceilalţi cele câteva trepte către cuşca ascensorului. Ocrotindu-l pe Sammy, David îl strecură ferit de primejdie prin îmbulzeala oamenilor până la colivia mare de oţel. Acum Sammy se strânse tare în David şi, cuprins între gratiile cuştii, întinse mâna, căutându-i-o pe a lui David.

— Coboară tare repede? Şopti el, aproape sufocat de spaimă.

— Nu cine ştie ce, îi răspunse David tot în şoaptă. Uite ce e, Sammy, prima dată ţine-ţi răsuflarea, şi atunci o să-ţi vină mai uşor.

Un răstimp de tăcere. Apoi se auzi bara închizând trecerea. Un nou răstimp de tăcere. Pe urmă un clopot în depărtare. Minerii stăteau acolo, înghesuiţi în cuşcă, înghesuiţi în tăcerea şi lumina palidă a zorilor. Deasupra lor se înălţau atotstăpânitoare instalaţiile de la gura minei, dominând oraşul, portul şi marea. Dedesubtul lor, ca într-un cavou, se dezvăluia miezul întunecat al pământului. Ascensorul coborî. Coborî brusc, repede, în miezul întunecat al pământului. Şi zgomotul căderii lui se ridică din bezna pământului, ca un oftat puternic care se înalţă către stele, sus de tot, până la stelele cele mai îndepărtate.

SFÂRŞIT