CAPITOLUL XXXIII.

La opt şi jumătate, în dimineaţa următoare înmormântării lui Jenny, David coborî pe peronul gării din Sleescale unde-l întâmpină Peter Wilson. Cu o zi înainte, în 15 octombrie, trăise o neverosimilă şi precipitată succesiune a unor acte de mare tristeţe: completarea ultimelor formalităţi dureroase, însoţirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Jenny la cimitir, depunerea unei coroane de flori pe mormântul ei. Acum sosise de la Londra cu trenul de noapte. Şi nu prea apucase să doarmă. Dar nu era obosit; vântul aspru care sufla dinspre mare şi mătura peronul îl învioră şi-i spori forţele. Lăsându-şi jos valiza şi dând mâna cu Wilson, David avu în chip ciudat conştiinţa rezistenţei sale fizice.

— Bine-ai venit! Zise Wilson. De altfel, era şi timpul să vii.

Zâmbetul greoi, dar binevoitor al lui Wilson nu i se ivise de astă dată pe faţă. Bărbuţa lui ascuţită avea zvâcnirile acelea neastâmpărate care trădau întotdeauna o tulburare în mintea lui. Mare păcat că ai lipsit de la întrunirea de ieri, comitetul era foarte supărat pe chestia asta. Nici nu ştii de ce dificultăţi ne izbim.

— Îmi închipui că o să fie o luptă grea, îi răspunse calm bavid.

— Poate chiar mai grea decât îţi închipui, declară Wilson. Ai auzit ce contracandidat vor să-ţi opună? Wilson făcu o pauză, scrutând ochii lui David cu o privire curioasă şi nesigură; apoi izbucni violent: Pe Gowlan!

La auzul acestui nume, lui David i se păru că i s-a oprit inima în loc, că i s-a contractat tot trupul, prefăcându-se într-un bloc de gheaţă.

— Joe Gowlan! Repetă el cu un glas fără expresie.

Urmă o tăcere încordată. Wilson zâmbi sinistru.

— Abia azi-noapte s-a aflat. E la vila Law acum – trăieşte pe picior mare. De când a redeschis mina Neptun, a devenit grangurul oraşului. Şi-i mai are şi pe Ramage în spate, pe Conolly şi pe Low.

Şi majoritatea membrilor Comitetului Executiv al conservatorilor nu ştiu ce să mai facă să se pună bine cu el. Şi pe urmă s-au exercitat şi presiuni. Puternice de la Tynecastle. Da, candidatura lui a şi fost depusă; totul e aranjat şi rezolvat.

Pe David îl cuprinse o mare nedumerire, amestecată cu un fel de groază; mintea lui se mişca aşa de greoi, nici nu putea, să creadă; nu, lucrul era nesăbuit, era o nebunie, era imposibil de crezut! Ca un automat, îl întrebă pe Wilson:

— Vorbeşti serios?1

— În viaţa mea n-am fost mai serios ca acum.

Un nou răstimp de tăcere. Va să zică era adevărată această veste uluitoare şi înspăimântătoare. Cu faţa încordată, David îşi luă geamantanul de jos şi porni, împreună cu Wilson. Ieşiră din gară şi coborâră pe Cowpen Street, fără să schimbe o vorbă. „Joe, Joe Gowlan”, atâta auzea David, şi cuvintele acestea se întorceau mereu în mintea lui, fără cruţare, în privinţa calificării lui Joe, nu încăpea nici o îndoială – era un om cu bani, cu succes şi cu influenţă. Era de pildă ca Lennard, care, cu o avere adunată de pe urma afacerilor cu mobile proaste, cumpărase foarte uşor circumscripţia Clipton, la ultimele alegeri – Lennard care în viaţa lui nu ţinuse o cuvântare, care îşi petrecea rarele vizite la Camera Comunelor făcând colegilor cinste la bar sau rezolvând cuvinte încrucişate în fumoar. Unul dintre făuritorii de legi ai naţiunii. Şi totuşi, se gândi David cu profundă amărăciune, acest nonşalant Lennard nu era exemplul cel mai potrivit. Căci Joe avea să utilizeze Camera Comunelor pentru altceva decât pentru simpla rezolvare î cuvintelor încrucişate. Nici nu puteai bănui câte foloase diverse şi interesante putea să obţină Joe de pe urma situaţiei sale, dacă izbutea să pună mâna pe acest mandat.

Deodată, David se smulse cu hotărâre din tristeţe şi amărăciune. Asta nu ajuta la nimic. Singurul răspuns în situaţia dată era:

Joe nu trebuie să iasă deputat. „O, Doamne, gândi David, înfruntând şfichiul vântului care bătea dinspre mare, o, Doamne, de-ar fi să mai am doar un singur lucru de făcut pe lume, fă-mă să-l înving pe Joe Gowlan în alegeri!

Pătruns mai mult ca oricând de simţământul obligaţiilor sale, David luă gustarea de dimineaţă la Wilson acasă, trecând împreună cu el situaţia în revistă, cu multă atenţie. Wilson nu cruţă nici un amănunt. Întârzierea neprevăzută a lui David şi absenţa lui din Sleescale creaseră un sentiment nefavorabil. Şi pe urmă, după cum ştia şi David, conducerea partidului laburist nu vedea cu ochi buni depunerea candidaturii lui în noile alegeri, încă de când ţinuse discursul în privinţa legii minelor, fusese trecut pe lista rebelilor, fusese tratat cu ostilitate şi suspiciune. Şi totuşi, partidul care datora Federaţiei Minerilor o oarecare consideraţie, dat fiind că se bizuia pe cotizaţiile acesteia, nu se arătase dispus nici să respingă candidatul propus de federaţie. Ceea ce, pe de altă parte, nu împiedicase conducerea partidului să trimită un agent din partea Casei Transporturilor, cu misiunea de a-i influenţa pe mineri în favoarea unui alt candidat.

— A venit ca un blestemat de spion, mârâi Wilson în încheiere.

Dar cu noi nu i-a mers. Noi nu ne-am schimbat cu nimic politica.

Filiala sindicatului a cerut să te pună pe dumneata candidat. Au insistat foarte mult pe lângă Consiliul Executiv al regiunii, şi ăia n-au avut încotro.

După'aceea, Wilson îl rugă pe David să se ducă acasă şi să se odihnească puţin înainte de şedinţa de la ora trei a comitetului.

David nu voia să doarmă, totuşi se duse acasă; avea nevoie de un moment de răgaz, în care să chibzuiască singur planul de bătaie.

Martha îl aştepta – îi telegrafiase el cu o seară înainte – şi ochii ei se aţintiră imediat asupra cravatei lui negre. Dar privirea Marthei nu trăda nimic din gândurile pe care i le stârniră culoarea cravatei, şi ea nu-i puse lui David nici o întrebare.

— Ai întârziat, bineînţeles. De un ceas te aşteaptă gustarea de dimineaţă.

David se aşeză lângă masă.

— Mamă, am luat gustarea la Wilson.

Marthei nu-i plăcea de loc ideea asta, aşa că insistă:

— Nu vrei să bei nici măcar un ceai?

David încuviinţă din cap.

— Ba da.

O urmări îndelung pe maică-sa cum face infuzia de ceai proaspăt, turnând mai întii apa fiartă în ceainicul cafeniu, apoi măsurând exact esenţa din cănită de alamă pe care o avea de la mama ei; îi urmări toate mişcările sigure şi ferme, şi se gândi, cu un fel de mirare, cât de puţin s-a schimbat Martha. Cu toţi cei aproape şaptezeci de ani, avea încă părul negru, era viguroasă, neînduplecată şi neclintită ca o stâncă. Deodată, David îi spuse:

— Jenny a murit acum trei zile.

Trăsăturile Marthei rămaseră impenetrabile, aproape impresionante.

— Ştiam eu că asta trebuie să fie, zise ea punându-i dinainte ceaşca de ceai.

Un răstimp de tăcere. Oare asta era tot ce putea ea să spună?

I se păru de o cruzime insuportabilă ideea că era în stare să audă de moartea lui Jenny fără să rostească măcar un cuvânt de regret. Dar, în timp ce se frământa disperat în faţa neînduplecării ei, Martha declară, aproape cu bruscheţe:

— Îmi pare rău că ai suferit, David. Cuvintele astea le rosti cu atâta greutate, de parcă i le-ar fi smuls cu cleştele. Apoi, după un moment de oarecare stânjeneală, se uită pe furiş la el. Şi acum ce-o să se-ntâmple cu tine?

— Alte alegeri… Altă luptă.

— Dar nu te-ai săturat încă de toate astea?

— Nu, mamă.

După ce-şi bău ceaiul, se duse sus, să se întindă câteva ceasuri, închise ochii, dar multă vreme somnul îl ocoli, îi ciocănea mereu în creier, insinuant, aţâţător, rugător, gândul „O, Doamne, fă-mă să-l împiedic pe Joe Gowlan să pătrundă în parlament, o, Doamne, ajută-mă!”. Tot ceea ce combătuse el o viaţă întreagă se concentra în acest om, care-i era acum contracandidat. Trebuia să câştige.

Trebuia neapărat! Dând glas cu toată ardoarea acestei dorinţe, ajunse să fie cuprins de toropeală, şi în cele din urmă adormi.

A doua zi, 16 octombrie, era ziua depunerii oficiale a candidaturilor, şi la ora unsprezece dimineaţa, chiar la începutul campaniei, David se întâlni cu Joe. David, însoţit de Wilson, urcă scările primăriei, ca să-şi înainteze acreditivele, când Joe, escortat de Ramage şi Connolly, de reverendul Low şi de toţi membrii Comitetului său Executiv, împreună cu o serie de suporteri, tocmai ieşea pe uşă' şi începea să coboare treptele. Văzându-l pe David, Joe se opri cu un aer dramatic şi-l întâmpină cu semne cavalereşti de recunoaştere.

Rămase; cu două trepte deasupra lui David, o siluetă frumoasă, expansivă, cu pieptul scos impresionant în afară, cu jacheta la două rânduri desfăcută, cu un bucheţel de albăstrele la butonieră. Dominându-l cu grandoarea lui virilă, îi întinse o mână viguroasă, îi zâmbi, cu zâmbetul lui deschis, aşa, ca de la bărbat la bărbat.

— Bine-ai venit, Fenwick! Strigă el. Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge, nu? Sper ca întrecerea noastră să fie un lucru onest. Norocul îmi zâmbeşte. Vreau să fie fair play, fără pic de şmecherii. Deie Domnul să învingă cel mai bun dintre noi doi!

Partizanii lui Joe înălţară un murmur de aprobare, în timp ce David îngheţa pe dinafară şi se îngreţoşa pe dinăuntru.

— Dar bagă de seamă, continuă Joe, că n-o să ne batem cu mănuşi de catifea; de fapt n-o să ne batem de loc cu mănuşi; o să fie o luptă fără menajamente. Eu consider că lupt pentru Constituţie, Fenwick, pentru Constituţia britanică. Te avertizez în privinţa asta, şi te rog să nu mă înţelegi greşit. Totuşi, o să fie, o luptă curată, o luptă cinstită, între doi sportivi britanici, ştii? Asta doresc eu. Sportivitatea britanică. Noi ovaţii se înălţară în piepturile gloatei tot mai mari de suporteri ai lui Joe, şi în entuziasmul momentului mai mulţi oameni ieşiră înainte şi-i strânseră mâinile. David se îndepărtă dezgustat. Fără o vorbă, intră în primărie. Dar Joe, fără să se lase cu nimic tulburat de nepoliteţea adversarului său, continuă să strângă mâinile în dreapta şi-n stânga. Joe nu era un om distant, el dădea mâna cu oricine, zău aşa, numai cu condiţia să fie oameni cinstiţi, sportivi britanici. Stând acolo, în picioare, pe treptele primăriei, Joe se simţi îndemnat să exprime tocmai acest sentiment oamenilor care se adunaseră în momentul acela în faţa lui. El declară:

— Sunt mândru şi nerăbdător să dau mâna cu orice om cinstit.

O pauză, ca să-şi stăpânească sentimentele profunde. Cu condiţia ca şi el să vrea să dea mâna cu mine. Dar să nu-i lăsăm pe bolşevici să încerce să ne îmbrobodească. A, nu, pe Dumnezeu, asta nu! Şi Joe îşi scoase pieptul în afară, bătăios. Se simţea plin de viaţă, puternic, un războinic glorios. Băieţi, aş vrea să ştiţi că sunt împotriva bolşevicilor şi împotriva roşilor, şi împotriva tuturor sforarilor. Eu sprijin Constituţia britanică şi steagul britanic şi lira britanică. Nu degeaba ne-am făcut noi datoria în timpul războiului – unii aici în ţară, unii în străinătate! Eu mă declar partizanul legii, al ordinii, al sportivităţii şi al camaraderiei. Pentru asta lupt eu în alegeri, şi pentru asta votaţi voi. Nici un om nu are dreptul să lase lumea noastră cu defectele cu care o găseşte. Noi trebuie neapărat să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a crea o lume mai bună, înţelegeţi? Noi trebuie neapărat să apărăm morala şi educaţia şi cele zece porunci ale Bibliei Da, pe Dumnezeu, cele zece porunci! Noi n-o să sprijinim nici un fel de anarhism anticreştin al bolşevicilor, împotriva celor zece porunci!

Noi n-o să sprijinim nici un fel de anarhism care să surpe Constituţia britanică, steagul britanic şi lira britanică. De aceea, băieţi, vă cer să votaţi pentru mine! Şi dacă vreţi să aveţi mereu de lucru, să nu uitaţi ce v-am spus!

Stârnite şi conduse de Ramage, aclamaţiile izbucniră de mai multe ori. Uralele îl ameţeau pe Joe ca băutura: se simţea un orator înnăscut, înălţat prin aprobarea propriei sale conştiinţe, precum şi a concetăţenilor lui. Radia de fericire, strânse mâinile” tuturor din preajma lui, şi apoi coborî marţial scările.

Ajuns pe trotuar, se trezi că dă peste el un băieţel, care se împiedică şi căzu. Aplecându-se, cu un exces de bunătate, Joe îl ridică de jos şi-l puse pe picioare. Era desculţ.

— Copăcel, râse el părinteşte, copăcel!

— Râsul lui Joe păru să-l sperie pe copil, un biet golanei zdrenţăros de vreo şase ani, cu faţa palidă şi flămândă, cu plete neţesălate căzându-i peste ochii mari şi speriaţi. Copilul începu imediat să plângă. Maică-sa, care ţinea în braţe un copil de ţâţă, se apropie şi îşi trase băieţelul la o parte din drumul lui Joe.

— Frumos băiat, doamnă! Exclamă încântat Joe. Un viteaz.

Cum se numeşte?

Tânăra femeie se îmbujora la faţă, speriată că atrăsese atenţia unui om aşa de important, îşi înfăşură mai bine în şal pruncul din braţe şi îndrăzni să-i spună timid:

— Se numeşte Joe Townley, domnule Gowlan. Fratele lui taţcă-su, adică unchiu-su, cum ar veni, adică Tom Townley, a lucrat în abatajul vecin cu al dumneavoastră, din sectorul Paradis, pe vremuri, când lucraţi şi dumneavoastră în subteran, înainte de a ajunge… Ceea ce sunteţi acum… Adicătelea.

— Bravo, bravo! Îi răspunse Joe, mai încântat ca oricând. Ca să vezi! Şi soţul dumneavoastră lucrează şi el la Neptun, doamnă Townley?

— Nu, domnule Gowlan; e şomer, conaşule. Vai, conaşule, dacă ar putea să fie reprimit în slujbă…

Joe încuviinţă din cap, căpătând deodată un aer grav.

— N-aveţi nici o grijă, doamnă. O să mă ocup eu de asta.

Tocmai de aceea dau eu această bătălie electorală, anunţă el cu aprindere. Da, pe Dumnezeu, am să îndrept eu lucrurile aici! Îl mângâie pe micuţul Joe Townley pe cap şi zâmbi din nou, înfăţişânduse mulţimii cu o măreaţă modestie. Un flăcău în toată legea. Şi unde mai pui că-l cheamă şi Joe! Ei, deh, cine ştie, dacă nu cumva o să ajungă şi el un al doilea Joe Gowlan!

Mai radios ca oricând, se îndreptă către automobilul care-l aştepta. Efectul realizat era splendid, în toată mahalaua Teraselor se răspândi vestea cum că Joe Gowlan o să-l reangajeze pe soţul lui Sarah Townley şi o să-i dea o slujbă cât mai bună în subteran, în abatajul cel mai bun din toată mina. Şi în oraşul Sleescale erau destule femei ca Sarah Townley, ceea ce-i aduse enorme avantaje lui Joe.

Capacitatea oratorică a lui Joe se dezvoltă. Avea plămâni buni, o siguranţă perfectă şi un gâtlej de aramă. Le vorbi ca o trâmbiţă. Era bărbătos. Născocea lozinci. Apărură panouri uriaşe, care se răspândiră peste tot în oraş.

„Jos cu şomajul, chinurile, boala sărăcia fi păcatul!

Trăiască legea, ordinea, sportivitatea și Constituţia britanică!

VOTAJI-L PE JOE GOWLAN!”

Era un adevărat bastion al moralităţii; dar, bineînţeles, era totodată o fiinţă profund omenească, un om ca toţi oamem'i, mai înţelegător ca oricine. Un spirit sportiv. La prima întrunire, ţinută la şcoala nouă din strada Bethel, după ce le ceru imperios ascultătorilor să sprijine steagul ţării, le strecură vesel şi viclean următoarele vorbe:

— Şi când s-or mai ţine curse de cai în parcul Gosforth, jucaţi pe Radio.

Radio era calul lui. Şi acest pont pe care li-l vându făcu să-i crească acţiunile uluitor.

Şi apoi, foarte des, demnitatea lui de bogătaş şi om de vază ceda, se destrăma, se topea, pentru a-i permite să se pună pe acelaşi plan cu umilinţa oamenilor cu frica lui Dumnezeu.

— Băieţi, parcă eu nu sunt de-al vostru? Strigă el. Doar nu m-am născut cu căiţă pe cap. Am crescut şi eu în sărăcie şi curăţenie, ca şi voi. Şi m-am luptat din greu ca să urc treptele societăţii. Politica mea este să dau fiecăruia dintre voi prilejul de a face acelaşi lucru!

Dar atuul Lui, cartea cea mai tare, pe care nu o punea pe masă, ci o păstra, ascunsă cu grijă în mânecă, era posibilitatea lui de a le da de lucru. Deşi era o fiinţă omenească, unul de-al lor, un om care fusese şi el călcat în picioare şi zdrobit, rămânea totuşi Patronul, îndărătul lăudăroşeniei şi vorbăriei sale bombastice, el se prezenta în chip de binefăcător al lor, era cel care preluase mina părăsită Neptun şi care-şi propunea acum să găsească o slujbă cinstită pentru fiecare dintre ei. Bineînţeles, astea toate aveau să vină cu timpul, după alegeri.

Campania lui căpătă din ce în ce mai multă strălucire şi putere.

Ramage, care odată, pe vremuri, când Joe era copil, îi trăsese un picior în spate pentru că-i furase o băşică de porc, era acum lingăul lui cel mai slugarnic. Solicitat fiind de Ramage, reverendul Low ţinuse o predică ferventă de la amvonul bisericii din Betkel Street, cântând osanale virtuţilor domnului Joseph Gowlan ca adept al legalităţii şi ordinii şi osândind să ardă în focul Gheenei pe toţi cei care ar fi îndrăznit să voteze în favoarea lui Fenwick. La uzina de gaze, Connolly declarase pe faţă. Că orice salariat care nu-l sprijină pe Gowlan e un c… de bolşevic şi o să fie concediat pe loc. Toată presa din Tynecastle îl sprijinea în mod unanim pe Joe. Jim Mawson, rămânând îri mod enigmatic în umbră trase câteva sfori în numele cauzei nobile a umanităţii, în fiecare zi, două aeroplane decolau de la aeroportul fabricii din Rusford şi executau numere de acrobaţie aeriană deasupra oraşului Sleescale, făcând felurite reclame. Când era cerul senin, scriau chiar şi litere prin aer, aşa, ca din întâmplare.

Banii vorbeau pe multe căi, dintre cele mai ocolite. Pe la Sleescale se vedeau acum tot felul de necunoscuţi, care se amestecau printre muncitori şi formau grupuri pe la colţul străzii, făcând cinste cu câte-un rând la cârciuma Bun găsit. Cât despre promisiuni – Joe era în stare să promită orice.

David văzu câte forţe se concentrează împotriva lui, şi lupta din răsputeri, cu curajul disperării. Dar ce jalnice erau armele lui în faţa armurii lui Joe! Oriunde se întorcea, simţea o forţă ascunsă care-l reţinea, care-i împiedica activitatea, care-l zdrobea. Fără să se cruţe, îşi înteţi eforturile, făcând apel la toate resursele sale fizice, la toată educaţia pe care şi-o făcuse, la toată experienţa acumulată în decursul carierei sale politice. Dar cu cât mai aprig se lupta, cu atât mai formidabil îi răspundea Joe. Întrebările provocatoare, care de la început îi jntrerupseseră discursurile la întruniri, deveniseră în ultima vreme necruţătoare, întreruperilor obişnuite ştia să le facă faţă, ba chiar adeseori izbutea să le întoarcă în favoarea lui. Dar tulburările nu mai erau cinstite. Le provocau o bandă de huligani din Tynecastle, care apăreau la fiecare întrunire, conduşi şi organizaţi de Pete Bannon, fost boxer de categoria mijlocie şi barman pe cheiul Malmo, gata oricând şi chiar doritor să sară la bătaie. Bătăile se ţineau acum lanţ. Devenise o regulă ca toate întrunirile ţinute de David în aer liber să se termine cu dezordini şi tulburări. Agentul electoral al lui David, Wilson, protesta furios la poliţie şi ceru o pază corespunzătoare. Protestul său primi însă un răspuns foarte placid:

— Nu e treaba noastră, îi răspunse cu neruşinare Roddam.

Bannon ăsta n-are nimic de-a face cu noi. N-aveţi decât să vă găsiţi şi voi nişte slugoi.

Şi campania asta curată nu încetă, ci se desfăşură mai departe, pe nişte linii mai subtile, în marţea următoare, dimineaţa, în drum spre sediul comitetului, David văzu câteva litere scrise cu vopsea albă, de o mâna analfabetă, pe zidul de la capătul uliţei Lamb: „întrebaţi-l pe Fenwick de nevastă-sa!” David păli, făcu un pas înainte de parc-ar fi vrut să şteargă ocara. Dar inutil, absolut inutil.

Aceeaşi întrebare era scrisă peste tot, în oraş, pe toate zidurile vizibile, pe toate casele, chiar şi în gări şi halte, peste tot erau aceste cuvinte sălbatice, la care nu puteai răspunde. Orbit de durere şi groază, David porni pe Lamb Street şi intră la comitet, îl aşteptau Wilson şi Harry Ogle. Amândoi văzuseră inscripţia. Faţa lui Ogle era chinuită de indignare.

— E îngrozitor, David, gemu el. E o porcărie. Trebuie să mergem la el… Să facem un protest.

— Degeaba, el o să nege, răspunse David cu un glas de oţel.

Nimic nu l-ar incinta mai mult decât dacă ne-am duce să ne milogim la el.

— Bine, dar, zău, ar trebui să-i plătim şi noi cu aceeaşi monedă, răspunse Harry neîmblânzit. Trebuie să spun şi eu ceva despre el, diseară, când am să vorbesc în sprijinul tău pe bărăganul Snook.

— Nu, Harry, refuză David, clătinând din cap cu o bruscă hotărâre. Nu vreau să recurg la răzbunări.

În ultima vreme, în faţa acestei persecuţii organizate David nu mai simţea nici furie, nici ură, ci doar o extraordinară adâncire a vieţii lui interioare. El vedea această viaţă interioară ca o adevărată justificare a existenţei omului, independentă de formele fixe ale religiei, complet detaşată de planul material al vieţii. Puritatea scopului era pentru el singura normă de conduită, expresia adevărată a eului interior. Nimic altceva nu mai avea importanţă. Iar deplinătatea acestei interpretări spirituale a propriului său ţel nu mai lăsa nici un pic de loc pentru răutate sau ură.

Harry Ogle însă avea sentimente cu totul diferite. El turba de indignare, sufletul său simplu cerea un joc cinstit, sau cel puţin dreptatea limpede a faptei şi răsplăţii. In seara aceea, pe bărăganul Snook, unde se ţinea la ora opt o întrunire în aer liber a suporterilor, convocată cu de la sine putere, pe Harry îl luă gura pe dinainte.

Uitând complet de cele făgăduite, începu să critice tactica lui Joe.

David fusese la capătul căii Hedley, în cartierul nou de căsuţe ale minerilor, şi ajunse foarte târziu acasă. Era o seară întunecoasă şi bătea un vânt aspru, în repetate rânduri, tot ridicase ochii de pe carte la auzul câte unui zgomot afară, pentru că aştepta cu nerăbdare să vină Harry şi să-i povestească cum a decurs mitingul de la Snook. La ora zece se duse să închidă uşa din faţă. Atunci se rostogoli înăuntru Harry, cu faţa palidă şi însângerată, pe jumătate leşinat. Sângera cumplit dintr-o fană de la tâmplă.

Zăcând zdrobit pe divan, cu o compresă rece aplicată pe rană, în timp ce David îl trimitea pe Jack Kinch să-l aducă repede pe doctorul Scotţ, Harry gâfâi şi vorbi cu glas tremurat:

— Când ne întorceam traversând bărăganul, Bannon şi huliganii lui s-au repezit asupra noastră, David. S-a întâmplat ca eu să spun că Gowlan stoarce sudoarea muncitorilor, că face avioane de război şi armament. Şi zău, măi băiete, că eu nu m-aş fi dat bătut, dar unul dintre ei avea o bucată de plumb…

Harry zâmbi slab şi leşină.

Doctorul îi puse zece copci pe frunte, şi apoi îl duseră la culcare. Bineînţeles, Joe Gowlan tuna şi fulgera cu o mânie îndreptăţită. Cum putea să se întâmple un asemenea lucru pe teritoriul Marii Britanii? De pe estrada primăriei, el îi denunţă pe diavolii • roşii, pe bolşevici, care erau în stare să vină, să se prefacă şi să se întoarcă împotriva propriilor lor conducători, îi trimise un mesaj de compătimire lui Harry Ogle. Această solicitudine din partea lui Joe căpătă un loc de frunte în cadrul propagandei: vorbele cele mai generoase care ţâşneau din trâmbiţa lui fură tipărite pe larg în ziare.

Până la urmă, incidentul luă o întorsătură mai mult decât favorabilă pentru Joe.

În schimb, pentru David, pierderea sprijinului dat de Harry fu o lovitură serioasă. Harry, o persoană respectată în oraş avea multă greutate la Sleescale printre elementele prudente, şi acum oamenii mai vârstnici, înşelaţi şi uşor intimidaţi, începură să se gândească bine dacă e cazul să mai participe la întrunirile convocate de David. Pe de altă parte, în momentul acela valul de isterie care străbătea ţara, ridâcându-se împotriva partidului laburist, atinse punctul culminant.

Preziceri nebuneşti privitoare la ruina financiară băgară groaza în inimile oamenilor. Se zugrăveau tablouri înspăimântătoare, cu muncitori plătiţi în loc de salarii cu pachete de hârtii fără valoare, ce nu puteau acoperi nevoia disperată de hrană. Şi, departe de a atribui această catastrofă iminentă rezultatelor pe care le adusese sistemul economic de până atunci, totul era pus pe seama mişcării laburiste.

„Nu-i lăsaţi să vă ia banii!” – ăsta era strigătul. Chestiunea principală o constituiau banii. „Trebuie să ne păstrăm'banii, păstraţi-i cu orice preţ, apăraţi-i, sunt lucruri sacre. Banii… Banii…!”

Cu un efort de rezistenţă aproape supraomenească, David se aruncă trup şi suflet în ofensiva finală. La douăzeci şi şase octombrie făcu înconjurul oraşului cu aceeaşi camionetă veche care-l purtase spre primele lui succese. Stătu toată ziua în aer liber, îmbucând câte ceva pe apucate. Vorbi până ce-şi pierdu aproape de tot glasul. La unsprezece noaptea, după un ultim miting ţinut în faţa institutului, la lumina torţelor, se întoarse în fundătura Lamb şi se trânti pe pat, istovit. Adormi imediat. A doua zi se ţineau alegerile.

Primele rezultate indicau o prezenţă masivă a alegătorilor în faţa urnelor. David petrecu toată dimineaţa în casă. Făcuse tot ce se putea face, dăduse tot ce putuse da. În mod raţional, el nu anticipa rezultatul şi nici nu avea vreo idee preconcepută cu privire'la verdictul pe care propriii săi oameni aveau să-l pronunţe asupra lui. Şi totuşi, dedesubtul acestei pojghiţe, în mintea lui se dădea o luptă între speranţă şi teamă. Circumscripţia Sleescale fusese întotdeauna fieful laburiştilor, un loc sigur pentru ei, o fortăreaţă a minerilor.

Muncitorii ştiau că el s-a străduit şi s-a luptat pentru ei. Dacă nu izbutise să facă nimic, asta nu era vina lui. Bineînţeles că aveau să-i acorde şansa de a se strădui şi de a se lupta din nou pentru ei. David. Nu-l subestima pe Gowlan şi nici avantajul strategic pe care-l reprezenta situaţia acestuia de proprietar al minei Neptun. Îşi dădea seama că acţiunile lipsite de scrupule ale lui Joe produseseră o sciziune incontestabilă între mineri, frângându-le solidaritatea; în afară de asta, metodele lui aruncaseră umbre şi îndoieli asupra reputaţiei lui David. Amintindu-şi acea perfidă referire la Jenny, care-i stricase mai mult decât toate minciunile lui Joe, i se strânse inima. Dinaintea ochilor lui David apăru imaginea lui Jenny zăcând în mormânt. Drept care îl năpădi un val de milă, un elan de puritate, sentimentul acela vechi şi familiar, întărit şi înteţit. Dorea din tot sufletul să câştige, să dovedească triumful binelui în omenire, şi nu al răului, îl acuzaseră că propovăduieşte revoluţia. Dar singura revoluţie pe care o cerea el era o revoluţie în inima oamenilor, o eliberare de ticăloşie, de cruzime, de egoism, o înălţare către devotamentul şi nobleţea de care era capabilă inima omenească. Fără asta, orice altă schimbare era inutilă.

Către ora şase, David se duse să-i facă o vizită lui Harry Ogle, şi în timp ce înainta încet pe Cowpen Street, zări o siluetă cunoscută pe strada Răzeşului. Era Arthur Barras. Ajuns în apropierea lui, David se uită drept înainte, gândindu-se că poate Arthur nu doreşte să-l recunoască. Dar Arthur se opri.

— Am fost şi am votat pentru tine, zise el brusc.

Glasul lui Arthur era fără expresie, aproape aspru. Avea obrajii supţi şi căpătase ticuri. Mirosea a băutură.

— Îţi sunt foarte îndatorat, Arthur, îi răspunse David.

Tăcere.

— Am fost în mină, după amiază. Dar când am ieşit, mi-am adus deodată aminte.

Ochii lui David erau emoţionaţi, înduioşaţi, îi spuse stângaci:

— Nu mă aşteptam la sprijinul tău.

— De ce nu? Întrebă Arthur. Acum nu mai sunt nimic – nici roşu, nici albastru, nici nimic altceva. Şi apoi adăugă brusc, cu amărăciune: Parcă ce importanţă are?!

Un alt răstimp de tăcere, în care cuvintele rostite păreau să-l roadă cumplit pe Arthur. Îşi ridică neputincios către David privirile greoaie.

— Ciudat, nu? Zise el, să se sfârşească totul aşa.

Şi dând din cap fără pic de expresie, se întoarse şi porni în josul străzii.

David merse mai departe către casa lui Ogle, înduioşat şi profund tulburat de această întâlnire, în care se spusese atât de puţin şi se subînţelesese atât de mult. Era un -fel de avertisment: Ce îngrozitoare poate fi înfrângerea! Idealurile lui Arthur erau zdruncinate, el se retrăsese complet din viaţă, se chircise în el şi striga din toate fibrele: „Am suferit destul. Nu vreau să mai sufăr!” Bătălia se sfârşise, flacăra se mistuise. Intrând în casa lui Ogle, David oftă.

Petrecu seara aceea la Harry, care se simţea mult mai bine şi era chiar bine dispus. Amândoi erau concentraţi asupra rezultatului pe care-l aşteptau, şi nu vorbiră aproape de loc despre alegeri. Harry însă, cu felul lui de a fi blând şi înţelept, prezise victoria – i se părea de neconceput un alt rezultat. După cină, jucară cribbage, un joc de cărţi care-l pasiona pe Harry. Se făcuse aproape unu noaptea. David îşi arunca mereu privirea către ceasul de pe cămin. Acum, că avea să afle afât de curând rezultatul, o încordare insuportabilă puse stăpânire pe el. De două ori declară că ar fi timpul să plece, că operaţiile de numărare a voturilor la primărie trebuie să fie destul de înaintate.

Dar Ogle, dându-şi poate seama de neliniştea şi nerăbdarea lui David, insista să mai rămână niţel. Era greu să se poată afla rezultatul înainte de ora două. Între timp, putea să stea confortabil aici, unde avea un scaun lângă focul plăcut din cămin. Drept care David se supuse, stăpânindu-şi neliniştea, nerăbdarea şi stânjeneala. Dar în cele din urmă, curând după ora unu, se ridică totuşi de pe scaun, înainte de a pleca din odaie, Harry îi strânse mâna.

— Întrucât nu pot să vin acolo cu tine, vreau să te felicit de pe acum. Ce-mi pare rău este că nu am prilejul să văd mutra lui Gowlan când o auzi că l-ai învins.

Noaptea era liniştită acum, strălucea şi luna, în al doilea pătrar.

Apropiindu-se de primărie, David se mira de cită lume era pe stradă.

Abia izbuti să se strecoare prin mulţime către scara de la intrarea clădirii. Dar în cele din urmă reuşi să intre înăuntru, în hol, unde-l găsi pe Wilson. În camera consiliului se făcea despuierea scrutinului.

Wilson se întorsese enigmatic şi-i făcu loc lui David să se aşeze lângă el. Părea obosit.

— Într-o jumătate de oră o să aflăm în sfârşit rezultatul.

Holul se umplea de oameni. Apoi, de afară se auzi claxonul unui automobil. Peste un minut intră Gowlan, în fruntea grupului său, alcătuit din Snagg, agentul său electoral, Ramage, Connolly, Bostock, câţiva dintre asociaţii săi din Tynecastle şi, în cinstea acestui ultim mare prilej, însuşi Jim Mawson. Joe purta o haină cu guler de astrahan, pe care o lăsase deschisă, pentru ca să se vadă că pe dedesubt era îmbrăcat în toaletă de seară. Avea faţa plină şi uşor îmbujorată. Cinase târziu împreună cu prietenii; după cină băuseră coniac vechi şi fumaseră trabucuri, îşi croi spaţiu fudul prin mulţimea din hol, care-i făcu loc să treacă, şi apoi în faţa sălii consiliului, se opri cu spatele la David, fiind imediat înconjurat de partizanii săi.

Grupul începu de îndată să vocifereze şi să râdă tare.

Peste vreo zece minute, bătrânul Rutter, secretar al consiliului şi arhivar, ieşi din sală cu o hârtie în mână. Pe dată se făcu tăcere.

Rutter îşi dădea o importanţă grozavă. Şi mai şi zâmbea pe deasupra.

Când David văzu acel zâmbet pe faţa lui Rutter, inima îi zvâcni în piept şi apoi i se strânse. Continuând să zâmbească, uitându-se cu ochi scrutători pe deasupra ochelarilor cu ramă de aur, Rutter învălui într-o privire mulţimea din hol, pe urmă ţinând să-şi demonstreze încă o dată importanţa, strigă tare numele celor doi candidaţi.

Grupul lui Joe se strânse pe dată în spatele lui Rutter, trecând prin uşile duble, în acelaşi timp se ridică şi Wilson.

— Haide, îi spuse el lui David; şi glasul lui trăda o notă de îngrijorare.

David se ridică şi se înghesui printre ceilalţi, intrând în sala de consiliu. Nimeni nu mai păstra ordinea, nu se mai acorda nimănui întâietate; era doar un şuvoi de emoţie nestăvilită şi de încordare nerăbdătoare.

— Vă rog, domnilor, vă rog, repeta mereu Rutter, daţi-le voie candidaţilor să treacă!

Urcară scara de fier, pe care o cunoşteau atât de bine, trecură prin camera mică a comitetului, şi în cele din urmă ieşiră pe balcon.

Aerul răcoros al nopţii le aducea o binefăcătoare uşurare după căldura şi lumina dinăuntru. La picioarele lor, o mulţime imensă umplea strada din faţa primăriei. Semiluna palidă plutea peste turnul de extracţie de la Neptun şi aşternea solzi argintii pe întinsul mării. Din mulţimea care aştepta se înălţă un murmur de nerăbdare.

Balconul era plin. David fu împins de mulţime către margine, într-un colţ. Lângă el se afla Ramage, purtat şi el de curent, departe de Gowlan. Grăsanul de măcelar se uită lung la David, neputând să-şi stăpânească nervozitatea mâinilor lui uriaşe şi scăpărarea din ochii duşi în fundul capului. Sub sprâncenele cărunte şi stufoase, privirea lui era plină de emoţie şi ură. Pe faţa lui se putea citi dorinţa nebună de a-l vedea pe David înfrânt.

Rutter se afla acum în mijlocul balconului, cu hârtia în mână, cu faţa la mulţimea care se liniştise. Un moment de tăcere mormântală, electrizantă, chinuitoare. Nicicând în viaţa lui nu cunoscuse David un moment atât de dureros, care să-l răvăşească atât de cumplit, în piept, inima-i bătea nebuneşte. Apoi răsună vocea ascuţită, stridentă, a lui Rutter:

D-l Joseph Gowlan. 8852 voturi.

D-l David Fenwick… 7490 voturi., Se înălţă un strigăt puternic, căruia îi dădu tonul Ramage.

— Ura! Ura! Urlă Ramage ca un taur, agitându-şi mâinile, încântat la culme.

Uralele spintecau aerul. Suporterii lui Joe făcură cerc în jurul lui pe balcon, copleşindu-l cu felicitările. David se prinse cu putere de bara rece de fier, străduindu-se să-şi găsească stăpânirea de sine, să capete puţină forţă, învins, învins, învins! Ridicând ochii, îl văzu pe Ramage aplecat asupra lui, cu buzele agitate de o bucurie neruşinată.

— Eşti bătut, lua-te-ar dracu! Triumfă Ramage. Ai pierdut, ai pierdut totul.

— Ba nu chiar totul, răspunse David cu glas scăzut.

Răsunară noi iirale, strigăte, chemări insistente, adresate lui Joe. El se afla acum chiar în centrul balconului, sprijinit de bara de la margine, sorbind adulaţia mulţimii înghesuite şi surescitate, îi domina – un trup masiv şi majestuos, negru în lumina lunii, amplificat la maximum şi ameninţător. Dedesubt se aşterneau feţele palide ale oamenilor. Erau ai lui – toţi oamenii ăştia erau ai lui, îi aparţineau, îi putea folosi, slujeau scopului său. Ale lui erau şi pământul, şi cerul. Din depărtare se auzi un zumzet slab – avioanele lui de la Rutford efectuau un zbor de noapte. Era rege, era divin, avea puteri nelimitate. Dar ăsta nu era decât începutul pentru el.

Avea să meargă mai departe, tot mai departe. Proştii de la picioarele lui aveau să-I ajute. Avea să se urce pe culmi, să rupă lumea în două cu mâinile lui goale, să despice cerul cu fulgerele lui. Pacea şi războiul răspundeau la chemarea lui. Banii îi aparţineau. Banii, banii, banii…

Şi robii banilor. Ridicându-şi amândouă braţele către cer într-un gest de supremă ipocrizie, începu:

— Dragii mei prieteni…