Scena III

ȘTEFAN, doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ȘMIL.

ȘTEFAN (răsucind sabia): Cârjea mea, Șmil...

DOFTORUL ȘMIL: Cârjea?... N-aș vrea să iasă cârje din teacă...

ȘTEFAN: Niciodată n-am scos-o împotriva unui om cumsecade.

DOFTORUL ȘMIL: Niciodată n-am dorit să fiu mai cumsecade...

ȘTEFAN (cu un surâs trist): Ești cum ești, cum ai ieșit din părinții tăi... Și cârjea mea e cum e, cum a ieșit din mâna genovezilor...

DOFTORUL ȘMIL: O! biata mamă, tare a țipat înainte să mă scoată...

ȘTEFAN: Ce de țipete până să scoată oțelul acesta, ce de lovituri, Șmil, privind la fiecare lovitură o parte din soarta ei viitoare.

DOFTORUL ȘMIL: Putea genovezii s-o bată cât ar fi voit, dacă nu te-ai fi bătut și n-ai fi bătut măria-ta cu ea... Asta e adevărata ei soartă!

ȘTEFAN: A! Știi tu, Șmil, că tu ești ca sabia mea?

DOFTORUL ȘMIL: Ca sabia?... Eu?... Și de ce?

ȘTEFAN: Ca și ea, ești foarte ascuțit pe dinăuntru.

DOFTORUL ȘMIL: Ea taie totdeauna, eu vindec când pot.

ȘTEFAN: Când poți, Șmil, dar când nu poți?

DOFTORUL ȘMIl: Vindecă Dumnezeu unde nu putem noi...

ȘTEFAN: Dumnezeu... Șmil, din două picioare bolnave tu poți face numai unul, dar zdravăn?

DOFTORUL ȘMIL: Asta?... Nu, măria-ta.

ȘTEFAN: Dar din doi oameni sănătoși ai putea să faci un bolnav?

DOFTORUL ȘMIL: Din doi oameni sănătoși?... Aș face și doi bolnavi dacă m-ar lăsa inima.

ȘTEFAN (răsuflând adânc): Ah... Răsuflarea... Aci.

DOFTORUL CESENA: Non, serenissime, qui ²³ .(Arată piciorul.)

ȘTEFAN (punându-se pe un jeț cu stemă): Îl simt mai puțin. (Se întinde.) La brațul doamnei am venit până aici... Nu pricep...

DOFTORUL KLINGENSPORN: Te simți mai bine, dar...

ȘTEFAN: Sunt mai rău, ho! ho! Nu mai pricep... Sunt mai rău când sunt mai bine, mai bine când aș fi mai rău, și bine de tot când aș pune mâinile pe piept... Signore, dă-mi brațul... î-î-î-î... Cu trei nu se poate să scap... (Se duce în dreptul portretului lui Alexandru cel Bun.) Acesta fu un om și nu mai e de mult... Șmil, cum ți se pare?

DOFTORUL ȘMIL: Parcă surâde... Bun și milostiv...

ȘTEFAN: De unde știi? Tu n-ai auzit de el. Poate că nici tat-tău nu se născuse pe când domnea el.

DOFTORUL ȘMIL: Ce poate fi rău în castelul acesta?

ȘTEFAN: Ai!... Nimic... Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește, taie-o pe ea și-o leapădă în foc...

DOFTORUL ȘMIL: Da, în foc, dar nu s-o tai...

ȘTEFAN: Ce, Șmil, tu să îndrepți Evanghelia?

DOFTORUL ȘMIL: Eu să-ndrept? Nu îndrept nimic, dacă nu îndrept piciorul Domnului la al căruia nume se închină stăpânul meu... Am cerca... dar sunt dureri... grozave dureri... o! brrrr!

ȘTEFAN: Ce dureri, Șmil?

DOFTORUL ȘMIL: În loc să faci un foc mare, să tai piciorul și să-l lepezi în foc, mai bine ar fi să iei tăria focului și să arzi răul care se întinde... Brrr... Grozave dureri!

ȘTEFAN: Brrr! grozave dureri... Și se sfârșește. O! ho! ho! prieteni, și vă e milă?... Ardeți stricăciunea după acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ștefan! Puneți foc pretutindeni, ș-aici... ș-aici... ș-aici... până-ți preface în scrum trecuta mărire de o clipă ce-a strălucit în fața atâtor orbi, domnii creștinătății!... Șmil... a! Șmil... puteai să-mi spui da dreptul... Pe cuconi să-i momești, dar nu pe Ștefan... Ardeți degrab și fără milă! (Le face semn să se ducă.) Să vedem dacă bătrânețile mele s-or mai aprinde de focul vostru.

UN CURTEAN: Petru Rareș (Ștefan îi face semn să intre.)