Scena VII
Cei de sus și logofătul BALOȘ, vornicul GROZA, vistiernicul MATIAȘ, ANDREA, ANTONIO, un călău și mai mulți iunaci.
LOGOFĂTUL BALOȘ: S-apropie, măria-ta...
VISTERNICUL MATIAȘ: Se văd... și n-au să se mai vază!
ELENA-DOAMNA: Vin talienii?
GENUNEA: Vin?
OANA (din mulțime): Nu li se vede fața, cernită ca și sufletele lor... Orice-au făcut, Dumnezeu să le ierte păcatele!
ȘMIL: Nu se poate, măria-ta, fără să-i judeci...
PETRU RAREȘ: Cum, să-i osândesc fără judecată?
ȘMIL: Și dacă nu i-ai osândi?
PETRU RAREȘ: Mă osândesc ei pe mine!
VORNICUL GROZA: Sabia a căzut. Și ei, venind încoa, sunt ca niște osândiți care ar merge cu capetele în mâini la înmormântarea lor...
PETRU RAREȘ: Să plece călăul! (Călăul se duce.)
VORNICUL GROZA: De ce?
ȘMIL: Să se ducă la dracu, să-i ceară capul pe tipsie... (Intră cei doi fii ai lui Gritti, Andrea și Antonio, legați cu mâinile la spate și cu zăbranice negre lăsate pe fețe. După ei, un zidar, cu mistria, ciocanul și găleata cu moloz. Doi ostași i-aduc pietre. Mogârdici comandă alaiul. Un ungur duce pe o tavă capul lui Gritti, acoperit cu un ștergar. Se opresc. Ungurul pune jos capul lui Gritti. Din mulțime s-aude un oftat.)
PETRU RAREȘ (dezvelește capul lui Gritti): E capul lui Gritti...
MAI MULȚI: A! al lui Gritti?
PETRU RAREȘ: ...ocârmuitorul turcesc al Ungariei... Dar fi fost capul lui plin de minte ca buzunarele lui de bani, ar fi râs și azi, ș-ar fi povestit, cu strălucirea lui ușoară, întâmplările din serai și plimbările de pe Vosfor și de pe mările furioase și schimbătoare la față! Și d-ar putea să miște buzele, cum curge din șipot apă nesfârșită, așa ar năvăli minciunile cu înfățișarea adevărului! (Ungurul îi dă o scrisoare.) De la Zapolia? S-o citim... Îți trimit capul, plin de deșertăciuni, al lui Gritti...
ȘMIL: Nu știu dacă a fost vrodată mai deșert ca acum!
PETRU RAREȘ: Când a urmărit ca, din cămătar venețian, să-și puie pe cap coroana lui Matiaș Corvin... (Citește.) Îți trimit capul, plin de deșertăciuni, al lui Gritti; fă și tu copiilor lui ce-am făcut eu tatălui lor...
ELENA-DOAMNA (cu milă): Păcat! Sunt tineri!
GENUNEA: Nalți și subțiri!
OANA: Ca două făclii stinse sau care se vor stinge!
PETRU RAREȘ (se iută la femei, apoi citește): ...A căzut capul aceluia care vroia să fie craiul Ungariei; să cadă și capetele acelora care au voit să fie...
OANA: Ce să fie?
PETRU RAREȘ: Să vă spuie Matiaș!
VISTERNICUL MATIAȘ: Am aci scrisul vlădichii de Lund, împuternicitul chezarului Carol. (Scoate scrisoarea.) În ea glăsuiește chezarul. (Citește.) ...Băgați de seamă că Poarta urmărește să puie crai Ungariei pe sluga sa Gritti și pe copiii lui voievozi...
ELENA-DOAMNA: Unde?
VISTERNICUL MATIAȘ (citește): ...Pe Andrea în Muntenia și pe Antonio în Moldova...
Toți: A! a!
LOGOFĂTUL BALOȘ: Să vie călăul!
VORNICUL GROZA: Călăul sunt eu!
PETRU RAREȘ: Nu, nici sabie, nici braț moldovenesc... Luați-le fearele... Andrea, Antonio, intrați aici... (Le arată peștera.) ...Dați-le două cuțite... Meștere zidar, astupă intrarea...
ANDREA: Ah! Dio mio!
ANTONIO: Madonna mia, aiutaci! . (Se coboară în peșteră.)
PETRU RAREȘ: Și de vi se va urî cu viața, oricând puteți muri... Și spuneți Dolchii că nu i-am tăiat, nu i-am spânzurat, nu i-am tras în țeapă, nu i-am otrăvit și nu i-am înecat... (Toți pleacă capul. Zidarul lucrează.)
