Scena I

OANA, GENUNEA și ȘMIL.

OANA: De două zile vorbește puțin și aspru...

ȘMIL: Puține are el pe cap al lui? Oamenii vorbesc multe când n-au nimic de spus.

GENUNEA: De mă vede, surâde trist. M-apucă de mâini, clatină din cap. Eh-hei, Nunea, Nunea... Du-te, Nunea... Am treabă.

ȘMIL: Și dacă are treabă? Vrei să zică: Vino-ncoa, Nunea, că am treabă?

OANA: Turcii au să cadă negură asupra țării...

GENUNEA: Nu e asta... Când a mai fost așa de posomorât înainte de război? Și se plimbă și tace... Și nimeni nu știe ce se petrece în el...

ȘMIL: O! ho-ho! tu știi ce se petrece într-un bondar?

GENUNEA: Nu.

ȘMIL: Ș-ai vrea să știi ce se petrece în capul domnului? Adică cum, să fie domnul mai puțin ca un bondar?

OANA: Bolnav?... Mănâncă ca și mai nainte... Și rănile i s-au închis... Nici nu erau adânci...

ȘMIL: ...Rănile nu-i erau adânci? Dar cât vreai să fie?... Șmil, tu nu ești doftor, Oana e doftor!

OANA: A, nu, Șmil, nu... Ast-noapte, târziu, l-am auzit strigând. Am sărit în vârful picioarelor. M-am strecurat pe cerdacul de lângă odaia lui de culcare. Am ascultat. L-am auzit: Nu, nu, nu se poate! Ce nu se poate?... Nu știu...

GENUNEA: Să nu se coacă ceva?

ȘMIL: Ce să se coacă? Un bostan?

GENUNEA: Ei, Șmil... Unii boieri...

OANA: Boieri?

GENUNEA: Bănuiesc...

ȘMIL: Și ce să vrea boierii?

GENUNEA: Nu știu...

ȘMIL: Nu știi care boieri... nu știi ce vor... Atunci ce știi?

OANA: Erai pe Cirimuș... Ce-a făcut după biruință?

GENUNEA: Vorbi boierilor ca din carte. Mulțumi lui Dumnezeu. Înălță pe ostași în cinuri. Și când aduse pe Corbea... (o îneacă emoția) pe pat de ramuri... O! Corbea, Corbea, căci n-ai trăit!

ȘMIL: Săracul Corbea... ca un stejar verde lovit de trăsnet!

OANA: De ce lăcrimezi, Genunea?

GENUNEA: Ce viteaz a pierdut Moldova!

ȘMIL: Și dumneata, Nunea, și dumneata...

OANA: Ei, ce-a zis pe urmă?

GENUNEA: Cine?

OANA: Domnul...

GENUNEA (pierdută în amintiri): Domnul?... A, da... Vise stinse d-a pururea!... Și-a dat sufletul, lumea se învălui în neguri...

ȘMIL: Ah! mi-e milă de Nunea...

OANA: Ce spui?

GENUNEA (tresărind): Că soarele scânteia și că domnul, auzind că vin turcii, a răcnit și s-a pus pe râs, și-a pornit spre Suceava... Și nu mai e nici departe din ce era...

ȘMIL: Adevărat, ca grâul frumos care tânjește de ploaie!

GENUNEA: Eu am descusut pe tata...

ȘMIL: În loc să-l coasă, ea-l descoase... Și să mai ai un copil așa urât, așa c-un păr, așa c-o față... Logofătul Baloș n-avea ce ciopli când te-a făcut pe tine...

GENUNEA: M-am rugat... M-am făcut că plâng... și tata... În zadar. Nunea, Nunea, tu vrei să-mi calc cuvântul? Dat domnului? Da. Atuncea, nu!