Scena II
OANA, GENUNEA, ȘMIL și PETRU RAREȘ, la urmă SANDOMIR.
PETRU RAREȘ (se oprește în ușa din fund și vorbește cu Despotovna): Eleno, nu fi copil... Nu mă face să vorbesc degeaba... N-am nimic...
OANA: Nimic!
PETRU RAREȘ: Pregătește de plecare... Tu, copiii și Șmil...
ȘMIL: Eu? Să plec? Unde?
PETRU RAREȘ: Până la amiază să porniți la Ciceu...
ȘMIL: La Ciceu?... Fie și la Ciceu...
GENUNEA: El rămâne?... Nu e primejdie...
PETRU RAREȘ (vine spre grupul din față): A!... Și voi?... Ce faci, Oană?
OANA: Vorbeam cu Genunea...
PETRU RAREȘ (pe gânduri): Vorbeai... Și ce vorbeai?
GENUNEA: Povesteam bătălia de la Cirimuș...
PETRU RAREȘ: Adevărat, Șmil?
ȘMIL: Aproape adevărat...
PETRU RAREȘ (Genunei): Numai atât?
GENUNEA: Atât...
PETRU RAREȘ: Adevărat, Șmil?
ȘMIL: Să ne închipuim c-ar fi adevărat...
GENUNEA: Și veni vorba de Corbea...
PETRU RAREȘ: A! Corbea mi-ar fi fost de folos... Și mie, și ție...
GENUNEA: Mie?
PETRU RAREȘ: Amândurora... Și n-ați mai vorbit altceva?
GENUNEA (cu îndrăzneală): Ba da, măria-ta... Eu întrebam pe Oana și Oana pe mine că ce-i fi având măria-ta de te-ai schimbat?... Nu mai ești cum erai...
ȘMIL: Ei, adevărat!
PETRU RAREȘ: Hî... Și cum eram când eram?
GENUNEA: Voios, și de câte ori ne întâlneai...
PETRU RAREȘ: ...De câte ori vă întâlneam...
GENUNEA: ...ne...
PETRU RAREȘ: Ei, spune!
GENUNEA: ...ne sărutai...
PETRU RAREȘ: O, să vă sărut și-acum... Na, iacă... (Le sărută.) Ești mulțumită?
ȘMIL: De ce nu?
GENUNEA: Nu!
ȘMIL (surâzând): Da ce să-ți facă?
GENUNEA: Altădată...
PETRU RAREȘ: A fost ca niciodată... Și va fi iar ca totdeauna... (O sărută de mai multe ori.) O, dar tu te-ai făcut mare... (Surâzând.)
ȘMIL (râzând): Și ce are a face?
PETRU RAREȘ: Și eu îmbătrânesc...
ȘMIL: Dar ce, vrei să mori de tânăr?
PETRU RAREȘ: Vezi, Oană, ce copil rău și alintat? (Le ia de mână.) D-aș ști că-mi micșorez grijile, vi le-aș spune, dar știu că le-aș spori, mâhnindu-vă și pe voi... Lucruri trecătoare... Să treacă... Și iar voi fi cum am fost...
ȘMIL: Ei, acum v-a lămurit domnul!
OANA: Facă-se voia ta, frate!
GENUNEA: Eu mă rog luceafărului de dimineață să vie iarăși, și luceafărul m-ascultă, și mâine când s-o crăpa de ziuă va scânteia iar la apus ca cel mai frumos diamant al cerului...
ȘMIL: Ca din psalmi vorbește!
PETRU RAREȘ: A, nu se poate! (Oana tresare, aducându-și aminte de vorbele din somn ale lui Petru Rareș.)
GENUNEA: Ce să nu se poată, măria-ta?
PETRU RAREȘ: Pod peste mare și scară la Dumnezeu...
ȘMIL: E, ai aflat?
PETRU RAREȘ (pe gânduri): Duceți-vă... (Ies prin dreapta.)
PETRU RAREȘ: Șmil, tu crezi în Dumnezeu?
ȘMIL: Cum să nu cred?
PETRU RAREȘ: Și-n răsplata ce va veni?
ȘMIL: Astă?... Nu știu ce să zic... Să fie așa!...
PETRU RAREȘ: Nu te sfii, Șmil...
ȘMIL: Iacă, nu m-oi sfii...
PETRU RAREȘ: Crezi tu că Dumnezeu ar răbda nepedepsite pe slugile necredincioase stăpânului lor?
ȘMIL: Necredincioase?... Ș-apoi de ce să nu le pedepsească stăpânul lor? Vrei să se facă Dumnezeu sluga stăpânului lor?
PETRU RAREȘ: Pe lumea cealaltă, Șmil...
ȘMIL: Dacă pe lumea asta stăpânul le ceartă cu bățul, ce are să facă Dumnezeu pe lumea cealaltă? Cineva îți scoate un ochi, îi scoți și tu un ochi. Dumnezeu să-i scoată și p-ălălalt? Să rămâie orb? Ar fi nedrept și rău. Ar fi cum sunt oamenii. Și eu îl cred dreptatea însăși, bunătatea însăși, izvorul milostiv al tuturor harurilor de pe pământ!
PETRU RAREȘ: Dar dacă sluga necredincioasă scapă nepedepsită de mâna stăpânului?
ȘMIL: Dumnezeu are să zică stăpânului: Pentru ce n-ai pedepsit-o la vreme?... Eu am altă treabă.
PETRU RAREȘ: Da, Șmil, da! Stăpânul e vinovat că n-a deschis ochii la vreme... Sunt bolnav, Șmil bolnav...
ȘMIL (îl pipăie): Bolnav? Și pentru ce nu mi-ai spus?... Ce ai?
PETRU RAREȘ: Nu acolo!
ȘMIL: Bine, bine, știu iu...
PETRU RAREȘ: Să te văd...
ȘMIL (surâzând): N-ai nimic!
PETRU RAREȘ: Sufletul mi-e bolnav, Șmil.
ȘMIL: Astă?... Doftorul Baloș, doftorul Groza, cu paloșele lor... Iu n-am ce să fac sufletului... (Intră Sandomir prin fund.)
SANDOMIR: Măria-ta... (Îi dă o carte.)
PETRU RAREȘ: De la logofătul Baloș? (Citește.) Turcii au trecut Dunărea...
ȘMIL: A! PETRU RAREȘ: ...leșii aproape să năvălească... muntenii, și ei... O! mai sunteți? Vă încape moșia Moldovei! ȘMIL (speriat): Da un să încapă?... Măria-ta, ai zis să plec? PETRU RAREȘ: Cu doamna la Ciceu... ȘMIL (înfricoșat): Oriunde... (Domnul îi face semn să iasă. Șmil iese prin dreapta. În timpul acesta intră Mogârdici prin fund, prăfuit și abia răsuflând.)
