Scena VI

PETRU RAREȘ, logofătul BALOȘ, hatmanul MIHU, pârcălabul LICIU, vistiernicul MATIAȘ, postelnicul ALBOTĂ, spătarul ȘANDRU, ceilalți boieri de sfat, și, mai în urmă, vornicul GROZA și un copil de casă. Împrejurul lui PETRU RAREȘ stau logofătul BALOȘ, pârcălabul LICIU și vistiernicul MATIAȘ.

TOȚI (unii zic: Bună ziua, alții: Să trăiești, măria-ta): Bună ziua, măria-ta! Să trăiești, măria-ta!

PETRU RAREȘ (concentrat): Bună?... Bună să vă fie inima... și toate inimile bune să trăiască... Am zis să trăiți cu toții, căci am zis să trăiască toate inimile bune... (Se uită la ei. Caută cu ochii.) Ah, ce păcat că nu sunteți...

HATMANUL MIHU: Prea puțini lipsesc, măria-ta...

PETRU RAREȘ: Azi, când trebuie să luăm o hotărâre... hotărârea... căci una este!... Tocmai azi nu văd pe Crasneș... nici pe Cosma... De Crasneș aveam nevoie... Unde e?

SPĂTARUL ȘANDRU: E bolnav, măria-ta.

PETRU RAREȘ: Unde e, am întrebat, n-am întrebat ce are...

POSTELNICUL ALBOTĂ: La moșia sa, la Miroslăvești...

PETRU RAREȘ: Departe d-aici?

HATMANUL MIHU: Ca la două-trei zile de drum, de nu sor fi desfundat drumurile...

PETRU RAREȘ: Și ce are?

SPĂTARUL ȘANDRU: Lingoare, măria-ta.

PETRU RAREȘ: L-ai văzut tu?

SPĂTARUL ȘANDRU: Nu, mi-a spus postelnicul Albotă.

PETRU RAREȘ (lui Albotă): L-ai văzut dumneata?

POSTELNICUL ALBOTĂ: Nu, mi-a spus hatmanul Mihu.

PETRU RAREȘ (zâmbind): A!... Și dumitale, hatmane Mihu, ți-a spus logofătul Trotușanu... Trotușanu: Ba eu, nu, măria-ta... Nu l-am văzut...

HATMANUL MIHU: Eu l-am văzut... Era cu trei dulame de urs în spinare și dârdâia...

PETRU RAREȘ: De ce s-a dus? Doftorul Șmil l-ar fi căutat...

HATMANUL MIHU: Nu crede în doftori...

PETRU RAREȘ: Nu s-a mai cătat cu Șmil?

VISTIERNUCUL MATIAȘ: Ș-acum două luni... (Grupul boierilor de lângă Rareș se privesc între ei și-și exprimă indignarea contra hatmanului Mihu.)

HATMANUL MIHU (încurcat): Așa mi-a spus, că ar fi având la moșie o babă meșteriță...

PETRU RAREȘ: N-ar fi bine să-i trimit pe doftorul Șmil?

HATMANUL MIHU (tresărind): De... cu drumurile astea... trei-patru nopți prin păduri... și Șmil... fricos...

PETRU RAREȘ: Șmil fricos?... N-u-u-u!... Nu e fricos omul de treabă... Și Șmil e un om de treabă... Fricos e omul care ascunde... (Se oprește și-l privește.) Și Șmil n-ascunde decât ceea ce nu știe... Nu, nu, să-i trimit pe Șmil... (Bate-n palme. Mihu se schimbă la față. Vine din fund un copil de casă.)

COPILUL DE CASĂ: Porunciți!

PETRU RAREȘ: Te-am chemat... ca să te-ntorci înapoi (Copilul de casă vrea să iasă.) A, cine ți-a făcut ție veșmintele astea?

COPILUL DE CASĂ: Croitorii leși...

PERU RAREȘ: Îmi spusese alde Ivan că strânge în spate...

COPILUL DE CASĂ: Ba nu, îmi vin bine, măria-ta...

PETRU RAREȘ: E... (Îi face semn să iasă.) Hatmane... (hatmanul tresare) te-ai sfătuit cu el?

HATMANUL MIHU (încurcat): Sfătuit?... Nu... Am vorbit...

PETRU RAREȘ: Vasăzică, nu moare...

HATMANUL MIHU: Nu...

PETRU RAREȘ: Păcat!... Adică ar fi fost păcat... Eu am auzit... Cine mi-a spus, cine mi-a spus... că apa de Dunăre se dă la lungoare? (Privește țintă la hatmanul Mihu, care se îngălbenește.)

HATMANUL MIHU: De Dunăre?... N-am auzit...

PETRU RAREȘ: Ei, ai auzit, ai auzit... de Dunăre... O! și turcii tocmai când e bolnav Crasneș năvălesc! (Se deschide ușa din fund și nu intră nimeni.) Poftim! Ușa se deschide fără s-o deschidă cineva?... O veste bună va intra pe ușa ceea... (Matiaș o închide.) E! să hotărâm!... D-ați fi copii, v-aș ascunde primejdia. Turcii, fără să-i îndârjim, vin dârji. Muntenii și tătarii pornesc din porunca sultanului. Leșii și litvanii sunt la trei zile de Hotin. Ungurii nu-mi răspund. Țarul, din fundul Moscovei, îmi îndrugă cuvinte de dragoste când mi-ar arde de puterea lui. De la miazănoapte, miazăzi, răsărit și apus, amenințați cu cotropirea. Ce să facem? O! mai trăiți vremile bătrâne și zilele de slavă de la Baia și de la Podul Nalt, fiți moldoveni neaoși, și vorbiți!

SPĂTARUL ȘANDRU: Adevărat... că turcii sunt 150.000, măria-ta?

PETRU RAREȘ: Adevărat...

SPĂTARUL ȘANDRU: Că Soliman însăși a pornit năvălirea?

PETRU RAREȘ: Adevărat!

SPĂTARUL ȘANDRU: Că leșii și litvenii ar fi vro 50.000?

PETRU RAREȘ: Adevărat!

SPĂTARUL ȘANDRU: Că muntenii au 10.000?

PETRU RAREȘ: Adevărat!

SPĂTARUL ȘANDRU: Că tătarii ar fi vro 40.000?

PETRU RAREȘ: Adevărat!

SPĂTARUL ȘANDRU: Și nouă, ajutor de nicăieri?

PETRU RAREȘ: Adevărat!

SPĂTARUL ȘANDRU: Atunci...

PETRU RAREȘ: Atunci?

SPĂTARUL ȘANDRU: ?...

PETRU RAREȘ (cu energie): Bine, spătare!

HATMANUL MIHU: Încotro am face față, spatele și coastele noastre ar fi deschise muntenilor, tătarilor și leșilor, or tătarilor, turcilor și muntenilor... Încotro ne-am întoarce, pieirea!... Și cu câtă oaste?

PETRU RAREȘ: Cu câtă ai mai lăsat, hatmane!

HATMANUL MIHU: Eu?

PÂRCĂLABUL LICIU: Da, da!

HATMANUL MIHU (lui Liciu): Bătrân neputincios!

PÂRCĂLABUL LICIU (trage sabia): Ești mai tânăr cu zece ani, am douăzeci de răni mai mult...

PETRU RAREȘ: Liciu!... Țî!... Când sabia vorbește, încetează Sfatul... Țî!... (Liciu se dă la o parte supărat.)

HATMANUL MIHU: Ș-apoi cine nu vede că ne vor strica țara, că copiii și nevestele noastre vor fi robite, că moșiile noastre vor fi arse...

LOGOFĂTUL BALOȘ: Să arză!

PETRU RAREȘ: E!... Țî!... E!

HATMANUL MIHU: ...și averea strânsă risipită!

PETRU RAREȘ: E, atunci?

HATMANUL MIHU: ?...

PETRU RAREȘ (cu energie): Bine, hatmane!

TROTUȘANU: Mai bine n-am fi fost decât am fi, măria-ta. Nefiind, am fi tina ce călcăm în picioare, sau aburul ce se pierde în văzduh, or întunericul care învăluie lumea... N-am simți, n-am vrea, n-am suferi, în nimicul care se întinde printre lucrurile închipuite...

PETRU RAREȘ (cu nerăbdare): Ei, lasă sofiile astea... Ai fi un om de treabă de nu te-ar fi stricat învățăturile grecești...

TROTUȘANU (atins): Prea bine... Hî... Țara e mică, măria-ta, și din codrul boierilor n-a mai rămas decât câțiva seminceri. Sub seminceri se ridică codrul, dar stejarii sunt mărunți, că abia dau, și sunt cosiți de războaie... Țara e săracă... Țara e sărăcită!...

PETRU RAREȘ (concentrat): Am înțeles...

TROTUȘANU: Că d-ai vrea să ridici...

PETRU RAREȘ: Bine, bine, n-aș ridica...

VISTERNICUL MATIAȘ (către Baloș): Ce Dumnezeu, toți la fel?

LOGOFĂTUL BALOȘ: Toți!

POSTELNICUL ALBOTĂ: Eu, măria-ta... de mi-ai cere capul...

PETRU RAREȘ: N-am ce face cu el!

POSTELNICUL ALBOTĂ: ...de mi-ai cere averea...

PETRU RAREȘ: N-am ce face cu ea!

POSTELNICUL ALBOTĂ: ...de mi-ai cere cinstea...

PETRU RAREȘ: Jertfa aceasta n-am cerut-o nimănui...

POSTELNICUL ALBOTĂ: ...ți le-aș da.. dar de mi-ai cere viața, averea și cinstea țării... nu ți le-aș da, măria-ta, că nu sunt ale mele...

PETRU RAREȘ: Bine, bine, postelnicule!

LOGOFĂTUL BALOȘ: Oh! ca și ceilalți!

PETRU RAREȘ: A!... să mă iertați, fețe de boieri de sfat... până acum mi-ați mărturisit frica voastră...

HATMANUL MIHU: Frica?

PETRU RAREȘ: Da, frica!... Dar părerea voastră, nu...

HATMANUL MIHU: Să închinăm țara până o trece vijelia!

PÂRCĂLABUL LICIU: A!

PETRU RAREȘ: Și cui s-o închinăm?... Și la turci, și la leși, și la tătari, și la munteni?... O! Moldovo, frunte și genunchi să ai, ca să te târască boierii la picioarele tuturor tâlharilor care te jefuiesc! (Intră Groza, cu veșmintele prăfuite, pe ușa din fund.) Groza! Nu v-am spus eu? Vestea bună!

VORNICUL GROZA (privește sfatul și pe domn): Ce e asta, măria-ta?

PETRU RAREȘ: Veste bună! Te cunosc după față...

VORNICUL GROZA: D-ar fi a voastră ca a mea...

PETRU RAREȘ: Spune Groza, dar mai repede...

VORNICUL GROZA: Tătarii ardeau satele d-a lungul Nistrului și erau gata să s-arunce asupra Moldovei. Într-o noapte căzui în spatele lor cu 6.000 de ostași. Câți dormeau, acolo au adormit de veci. Câți povesteau, acolo și-au sfârșit povestea. Arsei corturile. Pe robi i-am strâns sub Soroca și i-am pornit încoa... Am primit poruncă de la măria-ta să vin și-am venit... Ei, măria-voastră, ce faceți? Mă uit... fețele schimbate... Hatmanul Mihu parc-ar pândi un dușman, așa mi-aruncă căutăturile...

PETRU RAREȘ (prefăcându-se): Boierii vor să ne batem și cu turcii, și cu leșii, și cu litvanii...

VORNICUL GROZA: Și nu vrei, măria-ta?... Pe moașe-mea... că nu mi-a tăiat urechile, când mă născui, să nu fi auzit ce auzii!

LOGOFĂTUL BALOȘ: O! Groza, Groza!

VORNICUL GROZA (își ia sabia cu mâhnire): Și-o mai port la brâu?... Ține-o, măria-ta, mi-ai dat-o când m-ai făcut vornic, ți-o întorc când nu mai sunt nimic! Și să mi-o pui lâng-a bătrânului Ștefan, așa cum e, udă de sângele tătarilor, însemnată cu sângele leșilor, a sașilor, a nemților și a secuilor! (O aruncă.)

VISTERNICUL MATIAȘ: Ce faci, Groza?

VORNICUL GROZA: Mă duc la călugărie, poate-oi afla de ce pe prapurul Moldovei stă sfântul Gheorghe, căci nu mai știu!

PÂRCĂLABUL LICIU: Așteaptă, Groza!

VORNICUL GROZA: O! și măria-ta ești vesel?... Vai! nu mai am domn!... Mă iartă, măria-ta, mă înăbuș aici!

PETRU RAREȘ: Dar sunt... 150.000 de turci!

VORNICUL GROZA: Cin-i numără?... Ș-am să mor de 150.000 de ori? O! cu cine vorbesc? Tu ești Petru al Răreșoaiei, fiul drept al lui Ștefan cel Mare și voievodul Moldovei?

LOGOFĂTUL BALOȘ: O! Groza!

VORNICUL GROZA (biruit de durere): Vă cer iertare! Fie-vă milă de mine, un biet ostaș, un biet năuc, ajuns la vreme de bătrânețe pe gura copiilor și de râsul lumii!... De când sunt n-am plâns! (Plânge.) Lăsați-mă să plâng... uiu-iu... păcatele mele, măiculiță!

LOGOFĂTUL BALOȘ (mustrător, către Petru Rareș): Măria-ta...

PETRU RAREȘ: Ei, boieri, ce ziceți?... Și ce-ați zice dacă i-aș spune adevărul?

VORNICUL GROZA: Adevărul?... Care adevăr?

PETRU RAREȘ (scârbit, arătând spre grupul Mihului): Boierilor le e frică, nu domnului!

VORNICUL GROZA: Ce e?... Na! (Le dă cu tifla.) Am pentru cine muri, am cu cine trăi! (Îmbrățișează pe Petru Rareș.)

PETRU RAREȘ: E, apropiați-vă și ascultați. Să judecăm. Cu cine să ne batem?... Pe tătari i-a zdrobit Groza...

HATMANUL MIHU: Tătarii se vor face la loc.

VORNICUL GROZA (cu mânie): Ce?

PETRU RAREȘ: Țî!... Groza!... Să zicem că da, dar le trebuie vreme. Vasăzică, deocamdată, liniște la răsărit. Cu leșii merge altfel. Sunt la porunca lui Tarnovski. Îl cunosc, mă cunoaște. M-a bătut o dată, l-am bătut de trei ori. Vrem pacea și unul, și altul. Și pacea pe care ne-o dă Tarnovski este aceea a lui Ștefan cel Mare. Nu ne umilește. Vasăzică, la miazănoapte, liniște. Secuii vor sta cuminte. Știu ce-au pătimit de la mine și din mâinile lui Groza.

VORNICUL GROZA: Că n-am îmbătrânit destul! Mai e ceva vârtute în oasele astea!

PETRU RAREȘ: Vasăzică, și la apus, peste munte, liniște. Muntenii se vor învârti pe la Crăciuna, se vor face că vin în ajutorul turcilor de teama sultanului. Am scris voievodului Radu. El nu uită că s-a suit în scaun cu sprijinul meu și că turcii vor sta ce vor sta și se vor întoarce îndărăt, iar Moldova va sta pe loc, prietenă au dușmană Munteniei. Și Radu mi-a răspuns ca unui frate mai mare. Vasăzică, la miazăzi nu e decât puterea padișahului.

TROTUȘANU: 150.000... he-he!

PETRU RAREȘ: Turcii au nevoie de o lună și jumătate până s-ajungă aici! Drumuri grele, necunoscute, ape, păduri ca peria... În vremea asta, noi n-am putea strânge 40.000 de ostași călări pe cai mici și iuți?

HATMANUL MIHU: Nu, nu putem, măria-ta.

PÂRCĂLABUL LICIU: Și de ce nu?

HATMANUL MIHU: A sărăcit țara.

VORNICUL GROZA: Și te-ai îmbogățit tu!

PETRU RAREȘ: Ei, țî, Groza!... Am fi avut 15.000 și nu ne-am fi îngrijit decât de rămășiță dacă hatmanul Mihu n-ar fi trimis pe ostași pe la casele lor...

HATMANUL MIHU: De nu s-ar fi dus fără voia mea...

VORNICUL GROZA: Și tu ești hatman?

HATMANUL MIHU: Sunt! Și pe Ștefan l-au părăsit ostașii în ajunul bătăliei de la Războieni!

PETRU RAREȘ: Bine, 40.000, nu, dar 30.000? Dar 20.000?

HATMANUL MIHU: Și ce să facem cu 20.000?

VORNICUL GROZA: Să murim pentru țară, lege și domn!

PETRU RAREȘ: Douăzeci de mii de ostași hotărâți va da Moldova la chemarea domnului ei! Vom aprinde focurile, vom trage clopotele, vom trimite pe vătămani cu porunca și pe pristavi să strige că Petru e la ananghie... și țara, căreia i-am pus județi cinstiți, va fi dreaptă cu soarta ei și-a alesului ei. Din 20.000 de ostași, rup eu 7.000 și mă cobor ca vântul unde au bulucit turcii. Îi chinuiesc, nu-i las să doarmă, nici să mănânce, nici să se roage. Năvălind ca la bătălie și înturnându-ne ca de spaimă; făcându-ne nevăzuți și ieșind la miezul nopții ca stafiile; în inima lor și-n inima codrului; nicăieri și pretutindenea... Așa să-i târăsc până la munte, flămânzi și nedormiți! Voi arde satele pe unde au să se verse; voi trage oamenii în sus; voi otrăvi fântânile; voi pustii și nu voi lăsa în urmă decât pe bătrânii șireți care să le rătăcească căile. O! cunosc țara ca-n palmă, cu drumurile, cu ascunzătorile, cu întunecimele, cu văgăunile, cu apele, cu pământurile tari și cu fânețele ce-acoperă pământurile care înghit pe călăreți, și pe pușcași, și pe cărăuși, cu poverile lor! Eram mic când mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblâncul șeii și-mi zise: Bagă de seamă, băiete, bagă de seamă, c-ai să fii ostaș... și cu ce vezi vei birui, nu numai cu ce vei fi. Și șuiera cântece vechi, și râdea, și codrii sunau de hohotul lui... Nu știam că mi-era tată când mă învăța să cunosc pământul din care ieșim cu toții!

VORNICUL GROZA: Vom apăra moșia urmașilor noștri!

VISTERNICUL MATIAȘ: C-așa zice vodă!

PÂRCĂLABUL LICIU: Și vorbele lui, ca picăturile de ceară de la picioarele Preacuratei!

PETRU RAREȘ: Voi mă veți aștepta în Cetatea Neamțului cu 13.000 de suflete. Vin, ne unim și în sus. Lăsăm la dreapta Războieni, și pe apa Pipirigului în sus, spre Dolea, până unde se închide valea. Dărâmăm copacii și ridicăm o cetate. Aci se vor înfunda turcii aduși de hărtașii noștri. Și ne vom izbi cu ei, care nu-și vor desfășura oastea din pricina locului. De nu vor lua cetatea, vor fi biruiți, de vor lua-o, câți din noi vom scăpa ne vom sui la munte și vom coborî în albia Bistriței. Vom sta pitulați, la pândă, hoțește, și ne vom arăta iarăși când ei se vor scurge. Îi vom lovi pe furiș, îi vom repezi în bahne și-n iazuri, îi vom înghesui la Dunăre, și-o vor trece mai degrab la-ntors decât la năvălire... (Emoționat.) Așa să ne ajute Dumnezeu, mântuitorul, ca să scăpăm țara de furnicarul păgânilor! (Baloș, Groza, MATIAȘ și Liciu, care în tot timpul aprobă pe domn, se închină. Ceilalți boieri stau în cumpănă.)

HATMANUL MIHU: Dar nu încăputăm nici 20.000, măriata.

PETRU RAREȘ (emoțiunea crește): Cum?... Atât să se fi sleit puterile Moldovei sau să fi săcătuit vlaga din voi? Cenușă să fie amintirile vechii slăviri? Nu vă trageți din Știbor, din Cânde, din Dobrul, din Gangir, din Gotcă, din Dajbog, din Oană, din Gherman, din Boldur, din Arbore și din Cărăbăț năprasnicul? Sufletul lor să fi pierit înainte d-a muri și să nu fi trecut nimic urmașilor lor? Și cu ei să se fi înmormântat credința și mândria, aceste puteri pe care se sprijină neamurile care vor să trăiască?... A! nu vă închipuiți că turcii vor cruța hoiturile plecate în țărână! Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bătăliile pustiului! Vă vor robi, pe voi și copiii voștri, și cu femeile voastre vor împodobi haremurile de la Stambul! Vor arde casele voastre, vor dărâma cetățile și vor preface în geamii bisericile creștinești în care s-au închinat părinții, moșii și strămoșii voștri!... De vă e teamă... vă voi arăta eu ce ușor e să mori în rândurile vitejilor!... D-aveți altă socoteală... alta!... întoarce-vă-ți, până mai e vreme, și vă voi primi cu dragostea cu care domnul nostru Isus Hristos a primit oile cele rătăcite... Și ce voiți să fac eu?

HATMANUL MIHU (abia îndrăznind): Ce vom face și noi...

PETRU RAREȘ (izbucnește): Oh! a murit, a murit Petru Rareș!... Și el n-a fost fratele lui Bogdan, n-a fost fiul lui Ștefan cel Mare, n-a fost strănepotul lui Alexandru cel Bun, nici urmașul Mușatinilor! V-a mințit, v-a înșelat, și voi, ca niște copii, ați crezut în basmele pe care vi le-a spus el...

VORNICUL GROZA: Măria-ta!

LOGOFĂTUL BALOȘ: Măria-ta!

PETRU RAREȘ: Aduceți coroana cea cu cinci ramuri a Moldovei și puneți-o pe capul Hatmanului Mihu, și cu ea în cap să cadă la picioarele padișahului!... O! căci vă cunosc așa de târziu! (Pune mâna pe sabie.) Un zgârcit, un arbănaș, un muieratic, o minte goală plină de întunecimi grecești, un îngâmfat, un bețiv, un netot, un prost... o ceată de nimic... Unii fricoși... și-alții... vânzători!

VORNICUL GROZA (trage sabia): Vânzători?

PETRU RAREȘ: Ascultați!... Tu, hatmane, ai zis că Crasneș a plecat bolnav la moșie, că i-ai vorbit... Așa e? Așa e?...

HATMANUL MIHU (plecând capul): Da...

PETRU RAREȘ: E, Crasneș a plecat tiptil din Suceava, mai sănătos ca mine și ca voi... Tu, hatmane, n-ai voit să trimit pe doftor la el la moșie... Așa e... Așa e? (Pune mâna pe sabie.)

HATMANUL MIHU (umilit): Da...

PETRU RAREȘ: Știți de ce?... Fiindcă nu e la moșie!

VORNICUL GROZA: Dar unde e?

PETRU RAREȘ: La Soliman, să i se închine! (Baloș, Groza, Matiaș, Liciu și Trotușanu scot un a! a! de scârbă.)

PETRU RAREȘ: Ascultați, în sfârșit... Hatmanul m-a părăsit pe când mă băteam cu leșii; s-a întors la Suceava; a stricat oastea peste care-l pusesem; a spăimântat-o și i-a dat drumul, păstrând abia 2.000 din 10.000 de viteji și de voinici. Și astăzi a mai risipit încă 1.000, rămânând numai c-o mie sub zidurile castelului, toți credincioși și jurați să fie ai lui... (Mihu vrea să tăgăduiască.) Nu e așa?... Nu e așa?... Chelarul Hârea te-a auzit punând la cale cele ce-ai făptuit... (Îl apucă mânia.) Și pământul nu se cască, să te înghită de viu? (Petru Rareș trage sabia, o învârtește pe deasupra lui Mihu, și-l izbește la ureche. Mihu tresare și pune mâna unde l-a izbit. Sângele-i curge.)

MAI MULȚI BOIERI (spăimântați): A! a!

PETRU RAREȘ: Cu sabia lui Ștefan cel Mare l-am crestat la ureche ca să se cunoască că nu e din neamul moldovenesc!... Ah! prieteni credincioși... Moldova piere cu zile, căci boierii nu vor nici să biruiască, nici să fie biruiți!