Scena I

OANA, GENUNEA, HÂREA, pe masivul din față; spre dreapta, PETRU RAREȘ, dormind pe o stâncă c-un sucman sub căpătâi, cu sabia pe piept, cu opinci în picioare și cu o pălărie de plăieș aruncată într-o parte.

GENUNEA: Doarme...

OANA: Somnul drepților...

HÂREA: Ș-al prigoniților.

GENUNEA: De patru nopți n-a închis ochii...

HÂREA: De patru nopți n-a închis ochii?

GENUNEA: De câte ori zicea: Aici odihnim, ne-au pierdut copoii urma, ne așezam jos, rupți de oboseală, și adormeam. Eu visam. Și când visurile se încruntau, mă deșteptam... Unde e castelul? Unde e Corbea? Unde e domnul? Cine a suflat și i-a risipit?... Vedeam pe domn, și simțeam soarta neînduplecată și pedeapsa noastră cumplită. Și lacrimile-mi curgeau binișor, că de m-apuca suspinele, le sugrumam și le înghițeam în mine. Și de amărăciunea lor, sufletul meu se otrăvea și uitam, o clipă, pe cine plâng și de ce plâng... Dar un glas ars mă trezea din această toropeală... Plângi, Nunea? Tăceam. Și iarăși: Poți să plângi? Eu nu pot. Întindeam mâna, și el mi-o lua în mâinile lui. Adormi, doamne! Dacă aș putea... Să nu deșteptăm pe ceilalți. Nu mai zicea nimic. În întunericul nopții două văpăi se stingeau și s-aprindeau până se albea luceafărul dimineții și s-afunda în revărsatul zorilor...

OANA: Ființă nefericită, ș-aș fi putut să fiu cea mai fericită!... Fata lui Ștefan ce Mare, fără să știu; când aflai, apuse soarele Moldovei... Sora lui Petru Rareș, fără să știu; când aflai, îl înghiți surghiunul și străinătatea... Dădaca nepotului meu; când ajunse mare, ucise pe soțul meu... După o viață întreagă, Petru se întoarse... Îi puseră coroana pe cap și-l suiră în scaun. Și acum, iată-l, flămând, însetat, izgonit și întins pe piatră... Ah! spuneți-mi, cât aș fi fost de fericită și cât sunt de nefericită?

HÂREA: De care să-mi fie mai milă? De Oana, care suferă de lovituri adevărate, sau de Genunea, care îndură pe cele închipuite, ca și cum ar fi adevărate? De Oana, care a albit în dureri, sau de Genunea, care abia a început durerile?

GENUNEA: De Oana mai mult, căci multe a suferit...

OANA: De Nunea mai mult, căci multe are să sufere...

GENUNEA: Eu sunt tânără și pot răbda...

OANA: Eu sunt albă, nu mai am puteri, și-n curând voi închide ochii... Eu sunt la sfârșitul și tu la începutul necazurilor...

HÂREA: Duhul răzvrătirii, ca o molimă, de la boieri, la țărani. Că zise domnul: V-ați săturat de mine, oameni buni? Să găsim altul mai norocos, dar nu vă lăsați să vă biruie, stând cu mâinile în sân. Și prostimea, întețită de cei de sus, răspunse: Ci ca ho! că nu ne mai batem!...

GENUNEA (arătând pe Petru Rareș): Se învârti. Să nu-l trezim. Uitați-vă la el... Mâinile julite... cucuie pe frunte... Opincile sparte... În locul coroanei cu cinci ramuri, o pălărie de plăieș cât roata carului, în locul buzduganului domnesc, o ramură de fag cioplită din bardă... Doar sabia... pe care să puie o mână tremurătoare... și în care încleșta pumnul lui de oțel d-odinioară... Cum și-o strânge la piept... o odihnește pe sufletul lui de viteaz!... Nu mai plânge, Oană...

OANA: Știu că nu-mi folosesc lacrimile... Aceasta am învățat-o de demult...

GENUNEA: Și eu o învăț acuma și parcă aș fi știut-o de când lumea...

HÂREA: Or că ți-i plânge pe cea dintâi durere, or că ți-i plânge pe cea din urmă, lacrimile sunt deopotrivă de amari, de nu sunt prefăcute... Să nu se deștepte domnul...

GENUNEA: Odihna îi face bine...

HÂREA: Un om care s-a odihnit pe scaunul domniei nicăieri nu mai găsește odihnă, ci pretutindeni puteri noi să-și plângă norocul...

OANA: Eu nu blestem pe cei răi...

HÂREA: Dumneata ești bună, doamnă...

GENUNEA: Și cu ce s-alege din bunătatea ei?

OANA: Taci, Nunea, nu mânia pe Dumnezeu...

GENUNEA: Și ce mi-ar mai face mânia lui?

OANA: Să nu dea Dumnezeu cât poate răbda omul...

GENUNEA: Mai mult n-aș mai răbda...

HÂREA: Și ce-ai face, Nunea?

GENUNEA: Știu eu?...

OANA: Ea nu știe și e un mare bine... O! d-ar ști omul de mai nainte câte i se va întâmpla, omenirea s-ar stinge...

GENUNEA: Pentru doi mi-aș fi pus viața... Unul mă iubea pe ascuns, pe altul îl iubesc pe față... Unul mi-a mărturisit înainte d-a muri și n-am putut să-l scap ș-o parte din inima mea mi-am îngropat-o alături... Pe celălalt îl iubeam ca o roabă în strălucirea lui de sfânt, și ca o roabă, fără puteri, îl privesc odihnindu-se pe stâncă, ca un vultur căzut din lumina văzduhului... Eu am fost pripită... La mine durerea n-așteaptă vechimea... (Și-acoperă fața.)

OANA: Mititica! Și încotro logofătul Baloș și Mogârdici?

Hârea: Se lăsară pe coastă la vale, cu ciutura, s-aducă apă de la un șipot ce țâșnește din munte...

GENUNEA: Hârea... vezi, nu vin?... (Hârea se duce pe coasta din stânga.)

HÂREA: Iacă... vin... Logofătul Baloș înainte și după el Mogârdici, apăsând pe piciorul stâng și ridicând din umărul drept, parc-ar da brânci cuiva...

OANA: Mogârdici?... Minunat suflet!

GENUNEA: Și vesel totdeauna...

HÂREA: E, de câte ori nu plânge pe ascuns... Și te face să zâmbești și-atunci. Ce, plângi, Mogârdici? Ba vezi că nu! De ce? Mă întrebi de ce? N-am de ce? Mai bine mă omora Ștefăniță când mi-era frică de moarte decât să nu mor când mi-e frică să trăiesc... De ce nu mă strânse de gât Maria cu mâinile ei ca buturile de porc!... Aș fi închis ochii... și eah! (scoate limba) și n-ajungeam să jelesc pe bunătate de domn prin văgăunile săcuiești...

GENUNEA: Om de credință și credincios...