Scena II

OANA, GENUNEA, HÂREA, logofătul BALOȘ și MOGÂRDICI.

MOGÂRDICI: Sosirăm și noi... Eu cu căușul gol și marele logofăt cu ciutura plină...

LOGOFĂTUL BALOȘ: Până i-am luat-o din mână... A trebuit să-i spui că eu sunt logofătul Baloș și el Mogârdici...

MOGÂRDICI: Miașul Mogârdici, stăpâne... Și d-a veni iar domnul de colo... maică, maică!

LOGOFĂTUL BALOȘ: Ar fi vărsat-o pân-aici...

MOGÂRDICI: De ce?

LOGOFĂTUL BALOȘ: De... Și el abia-și târăște piciorul...

MOGÂRDICI: Și care ostaș se ținea după mine?

LOGOFĂTUL BALOȘ: Da, da, dar pe cal...

MOGÂRDICI: Este!... Î... că mă făcu mama într-o doară... Doarme domnul?... Să doarmă... îi face bine... Că de mă făcea mama deplin, întreceam și pe Groza... Ea, ca femeie, s-a zgârcit d-un crac... Doarme domnul?... Las să doarmă... A mai dormit domnul cu capul pe piatră, dar când se deștepta se simțea domn... Să nu se deștepte... (Se dezbracă d-o haină.) Ia să șezi dumneata, jupâneasă Oană, pe sucmanul ăsta... că de odihnești oleacă, îmi trece și mie...

OANA: Mulțumim, Mogârdici...

MOGÂRDICI (se dezbracă și de a doua haină și rămâne în cămașă): Și dumneata, Nunea moșului, p-astălaltă...

GENUNEA: Mulțumim, Mogârdici, nu... Dumneata să rămâi în cămașă?

MOGÂRDICI: De câte ori n-am rămas eu și fără cămașă... și-mi era bine!... Șezi, te rog, că-mi ia cu mâna... Așa... Uite, Nunea, când ne prinde din senin aceeași peiște, ne facem mai buni, mai deopotrivă, ca niște frați, și ajutorul oricui ne micșorează necazul...

GENUNEA (arătând lângă ea): Și dumneata colea...

MOGÂRDICI: Acolo, Nunea, acolo?

GENUNEA (îi arată poala): Și să pui capul aici...

MOGÂRDICI: Eu să pui capul acolo?

GENUNEA: Nu ne simțim ca niște frați?

MOGÂRDICI (și râde și se uită la Baloș): De...

LOGOFĂTUL BALOȘ: De ce nu?

MOGÂRDICI: Vrei să rămân într-o ureche?

Hârea: Te întorci și p-ailaltă...

MOGÂRDICI: Așa... să nu mai aud de nici una... Ce să facem? Să zicem că glumim și noi...

OANA: Da, Mogârdici, da...

MOGÂRDICI: Că de s-o deștepta domnul ca ieri... ne trimite la urma noastră... Și frigurile nu-l mai lasă...

GENUNEA: Ieri n-a dormit... și de patru zile în șir...

MOGÂRDICI: Nu închidea ochii, Nunea?

GENUNEA: Ba da... ca să dormim noi...

MOGÂRDICI: Și eu, care dormeam dus... Se cunoaște țăranul...

OANA: Țăran, boier, un suflet este...

MOGÂRDICI: Dacă n-ai abur ca câinele de Mihu...

OANA: Dumnezeu să-i ierte păcatele...

MOGÂRDICI: Dumnezeu să facă una ca asta?... He, d-a veni iar domn... ăla de colea... Adu-l, Doamne... Să mă văz iar călare... și de l-aș ierta... să fiu eu Mihu și el Mogârdici. (Petru Rareș se-nvârtește și scoate un geamăt.)

OANA: Ia! (Sar în picioare și se apropie de Rareș.)

GENUNEA: Visează... Așa striga pe Cirimuș...

OANA: Omul de fapte cu visele s-a ales... Înainte, ce visa deștept i se izbândea, acum, ce visează în somn doar în somn să i se izbândească...

LOGOFĂTUL BALOȘ: Se scutură...

Hârea: Se deșteaptă...

MOGÂRDICI: Haiti!

PETRU RAREȘ (se deșteaptă și se uită în toate părțile): Unde sunt!

MOGÂRDICI: Stăpâne...

PETRU RAREȘ: Eu, stăpân?... O, nu mai stăpânesc nimic!... Știu unde sunt... Repede se-ntoarce fața visului, de te prigonește urgia cerească!... Ce puțin dură arătările închipuirii ca și domnia mea... Mi-e sete... o sete care nu se potolește...

OANA: Poftim, frate, căușul cu apă proaspătă.

PETRU RAREȘ (făcându-se că glumește): Nu tu, Oană, paharnicul Mogârdici...

MOGÂRDICI: Mă făcuși paharnic?... (Aparte.) S-a odihnit... Să vedem... Ține, doamne, potirul săpat în argint, cu o mireasă adormită și c-un drac de copilaș șiret săgetând-o, pe care ți-l trimise Ferdinand, craiul Ungariei și fratele chezarului Carol...

PETRU RAREȘ (ia căușul și soarbe): Apă rece, vorbe calde, inimă bună... Stai, Baloș...

LOGOFĂTUL BALOȘ: Să stau, măria-ta.

PETRU RAREȘ (supărat): Hî, măria-ta!... Nunea, ce frumoasă ești!

NUNEA: Aș, zici, măria-ta...

PETRU RAREȘ: Și tu?

GENUNEA: Ce, măria-ta?

PETRU RAREȘ: Ce urâtă ești, Nunea!

GENUNEA: Dacă, și sunt roaba măriei-tale!

PETRU RAREȘ: Nu mai sunt robi de când m-am dezrobit de domnie...

MOGÂRDICI: Iar se-ncurcă ițele... Să m-amestec... Dormiși olecuță...

PETRU RAREȘ: Dormii și-mi pare rău că n-am adormit...

MOGÂRDICI: Hî-hî... cum nu? (Încet.) Ce uitătură are, și ce glas, ca și cum ar ieși dintr-o peșteră... Mă zăpăcește... (Tare.) Cerul fără pic de nori...

PETRU RAREȘ: Eu fără pic de putere și tu fără pic de minte...

HÂREA: Cu Mogârdici ai dreptate, cu măria-ta...

PETRU RAREȘ: Măria-ta, Hâreo!

LOGOFĂTUL BALOȘ (lui Hârea): Dă-te la o parte...

OANA: Mai odihnește-te, frate... Drum lung și greu...

MOGÂRDICI: Și opincile, sparte... De două zile mă rog să le schimbe cu ale mele...

PETRU RAREȘ: De mi le-ai da fără să le scoți din picioare, bine...

MOGÂRDICI: Să ți le dau cu picioarele...

PETRU RAREȘ: Și mâinile, și capul... Să fiu Mogârdici sadea... N-aș mai avea vedenii... Ce striga bătrâna Docla când părăsii castelul?

LOGOFĂTUL BALOȘ: Nu știu, măria-ta.

MOGÂRDICI: O vraiște, că nu se mai auzea nimic... Eu, călare, cu sabia scoasă... Loc, loc, dobitoacelor, că trece vodă...

PETRU RAREȘ: Că fuge vodă... ah!

GENUNEA: Când trecui pe lângă ea, striga, ca scoasă din fire...

PETRU RAREȘ: E, e...

GENUNEA: ...N-am să mor până nu s-o întoarce... Îl scapă pescarii, că e d-ai lor...

PETRU RAREȘ (repede): Să îngrijiți de Docla... Să n-o doară nimic!

MOGÂRDICI: N-ai grijă, măria-ta... Ce s-o mai doară?

PETRU RAREȘ: N-a zis ea, acum patru ani, că mă voi întoarce și biruitor și biruit?

MOGÂRDICI: Așa e...

PETRU RAREȘ: Tu nu erai acolo...

MOGÂRDICI: A... a... Așa e...

OANA: Parc-a zis...

GENUNEA: Da... da...

PETRU RAREȘ: Voi erați acolo... Și cum mă-ntoarsei de pe Cirimuș?... O! dar e mai ușor să ghicești nenorocirile celui mai norocos om decât o clipă de fericire a celui bătut de urgia soartei!... Sunt o amintire din ceea ce am fost, și-n curând se va șterge din minte orice amintire... Nu sunt pe munte, ci în fund, la poalele muntelui... Nu-l urc, căci m-am rostogolit din vârful lui... Am fost om, și norocul m-a făcut și mai om... Mă dor mâinile, picioarele, fruntea... Mâinile îmi tremură, picioarele abia mă mai țin și sub frunte nu mai am nimic!

GENUNEA: D-atâtea zile de când umbli prin munți...

PETRU RAREȘ (îl tremură frigurile): Mai mult voi simțiți greutatea trupului meu... O! d-ați cunoaște și pe aceea a sufletului meu!... Când pustiul mă împresură, eu nu mai eram!... Strângeți-vă împrejurul meu, umpleți golul, înmulțiți-vă, că vin vedeniile deșarte și mă turtesc fără milă!... Nunea, adu mâna ta...

GENUNEA: P-amândouă, măria-ta...

PETRU RAREȘ: Și tu, Oană...

OANA: Ți-aș da ființa mea întreagă dacă aș ști că din nimicirea ei ai afla vro slabă mângâiere!

PETRU RAREȘ: Și p-a ta, Mogârdici...

MOGÂRDICI: A mea? E cam roasă, și cu bătături...

PETRU RAREȘ: De mult ce-ai bătut cu ea... (Îi cată în palmă.) Tu ai să mori de moarte bună...

MOGÂRDICI: Cu sabia-n mână și pe cal... Hî-hî... Să mă slujească vlădica din Vad... Și să mă plângă Maria din Feldioara, dacă n-or fi jelit-o alții pe ea...

PETRU RAREȘ (Genunii): Tu ai să te măriți c-un spătar...

GENUNEA: Ca Șandru?... Oh!...

PETRU RAREȘ: Ba nu... c-un miaș de viteji...

GENUNEA: O! bietul Corbea!

PETRU RAREȘ: O, biată Nunea! Și l-ai fi iubit?

GENUNEA: L-aș fi iubit!

PETRU RAREȘ: Cât de mult?

GENUNEA: Cât iubea el pe domn și pe țară!

PETRU RAREȘ: O! l-ai fi iubit mult... Hârea, un căuș de apă...

HÂREA: Poftim, doamne...

PETRU RAREȘ (după ce bea): Mulțumim... și să mulțumești și tu maică-tei că te-a făcut om de credință... Ești ca un paloș bun care nu cade din mâna pe care-a încăput... Baloș... (Îl tremură frigurile.)

LOGOFĂTUL BALOȘ: Măria-ta?

PETRU RAREȘ: Ce vrei?

LOGOFĂTUL BALOȘ: Ce vrea măria-ta.

PETRU RAREȘ (se ridică pe coasta din dreapta): Eu?... Nimic... Ce vreau nu se poate și ce se poate nu vreau... Vezi tu colo, departe, departe... cât cuprinzi cu ochii... și mai departe... unde joacă zarea și s-amestecă fața cerului cu a pământului... și mai departe... dincolo de Siret și de Prut, până-n malurile Nistrului?...

LOGOFĂTUL BALOȘ: Văd, măria-ta...

PETRU RAREȘ: Ce vezi?

LOGOFĂTUL BALOȘ: Trâmbe de dealuri și câmpii ce se pierd în pustietăți...

PETRU RAREȘ (îl zguduie frigurile): Eu văd cetăți, orașe și sate, dealuri și văi, și păduri și codri, și livezi și ape prinse în opusturi , și râuri slobode curgând în mare... și corăbii cu catarguri înalte și ascuțite, și furnicai de oameni... și de vite... și, peste toate, soarele, apunând, întinde poleiul său ușor și nemărginit! (Oana și Genunea pleacă capul și plâng.) Văd Moldova, Baloș, pe care am iubit-o, am apărat-o, am slujito, am înțeles-o în ce-a fost și ce va să fie, căci sunt copilul unui viteaz zămislit în clipele de iubire cu Maria, soția majerului Rareș... În mine sunt spetele Mușatinilor și spetele norodului topite întruna... În mine au fost... Nu vezi un mormânt? Încotro te uiți?... La mine?... Aci e sicriul gol... Acolo e sufletul meu, și peste el toarnă țărână și-l acoperă de veci!... Oh! dați-mi-l pe el și mă luați pe mine! Din el ați mâncat, v-ați adăpat și v-ați îmbogățit, pentru ce vă lepădați de el și pentru ce-l batjocoriți?... Ce-a fost lumină, și putere de jertfă, și de nălțare, ce-a fost vecinic acolo a rămas, în prada năimiților, ce e slăbiciune, putregai și trecător adus-am cu mine pe vârfuri de piatră uscată... Și nu mi-ați lăsat decât amintirea frumoasă a vremurilor mari, pentru ca să simt cât e de cumplită rușinea căderii!

OANA: Măria-ta!

GENUNEA: Măria-ta!

MOGÂRDICI (dându-și cu pumnii în cap): Mai bine mă strângea de gât Maria...

LOGOFĂTUL BALOȘ: Olecuță de apă, măria-ta...

PETRU RAREȘ: Acum îmi dai apă? După ce m-am mistuit? Ce-a rămas din mine? Câteva grinzi negre... Încolo, scrum... Ți se pare c-ar mai ieși fum? E cenușă învârtită de vânturi... Am cap ca să port pălărie, iar nu coroană; am ochi ca să plâng, nu ca să văd; am mâini ca să mi le frâng, iar nu să poruncesc; am picioare ca s-alunec, iar nu ca să-ncalec; am umeri ca să anin sucmanul acesta, iar nu să port mantia domnească; vorbesc ca să-mi povestesc nenorocirile, iar nu ca să cârmuiesc oștile și norodul; și am sabie nu ca s-o trag, ci ca să sprijin pe ea hoitul netrebnic al copilului lui Ștefan cel Mare.

MOGÂRDICI: Lasă-te jos puțintel, măria-ta...

PETRU RAREȘ: Nu sunt destul de jos? Cât să mă pogor? Că d-ar încăleca munții unii peste alții și eu aș încăleca pe deasupra lor, tot m-aș simți adâncit în pământ, cât ar fi de la pământ până la vârful munților!

MOGÂRDICI: Să te odihnești, măria-ta...

PETRU RAREȘ: Să se odihnească cine trăiește, morții n-au nevoie de odihnă!... (Genunea, plângând, îi sărută mâinile.) Tu?... Săruți închipuirea ta sărutând mâinile care împărțeau pieirea și binefacerile!

GENUNEA: Ș-acum mă mângâie ca și altădată...

PETRU RAREȘ: Crezi tu?

GENUNEA: Cum cred într-unul Dumnezeu cel de o ființă și nedespărțită!

PETRU RAREȘ (iluminat): Căci eu purced de la tatăl, și cine e împotriva mea împotriva lui este, și tatăl e viu, și cine mă izbește, izbește pe tatăl, și cine izbește pe tatăl ridică mâna împotriva neamului, și mâna i se usucă și cade-n țărână...

LOGOFĂTUL BALOȘ (cu lacrimile în ochi): Stai, măria-ta!

PETRU RAREȘ: Cum de nu s-au uscat mâinile lor ridicate împotriva mea, și-a tatălui meu, și-a străbunilor mei?... Oh! am friguri, Oană... Friguri, Genunea... Aici ne vom despărți...

MOGÂRDICI: Și eu să rămân singur?

PETRU RAREȘ: Cine? tu sau eu?

MOGÂRDICI: Și eu, și măria-ta... Și unde să mă duc și un să te duci?

PETRU RAREȘ: Tu încolo și eu încoace... Tu-n Moldova și eu în secuime. Tu să mănânci azimă caldă, frământată cu apă de la fântâna din Suceava, și eu, de-oi mai fi, să rod pâinica uscată a străinului, muiată cu lacrimile mele amari!

GENUNEA: Să mă despart? Niciodată!... Când te-i despărți măria-ta de sabie... (Petru Rareș o privește lung și face o mișcare din cap ca și cum ar zice bine.)

PETRU RAREȘ: Uf! mi-e cald!... Vă sunt domn or umbra caraghioasă a fostului domn?

LOGOFĂTUL BALOȘ: Ne-ai fost, ne ești, ne vei fi!

PETRU RAREȘ: Așa.. Suntem la sfat... Tu, Baloș, ce să fii? Ce ești, afară dacă nu mi-ai lua locul... A! grozav te-ai păcăli!... Tu să-mi fii spătar...

MOGÂRDICI: Eu? Spătar șchiop?

PETRU RAREȘ: Tu, Oană, vornic... Tu, Genunea... logofăt e tat-tău... să fii hatman și portar al Sucevei...

GENUNEA: În locul lui...

PETRU RAREȘ: Da...

GENUNEA: Mai bine ostaș ca hatman...

PETRU RAREȘ: Ostașii nu intră-n Sfat...

GENUNEA: Paharnic...

PETRU RAREȘ: Prea bine, paharnic... Înainte de Sfat... Paharnice, dă-mi un pahar de Tokai...

GENUNEA (îi dă cu milă căușul cu apă): Poftim, măria-ta!

PETRU RAREȘ (gustă): Vinul tău e apă goală, și paharul tău e de lemn scobit ca jghiabul din care s-adapă vitele. Apa ta e vie și răcoritoare și căușul miroase a brad proaspăt de lângă Suceava! Niciodată apa n-a fost mai bună ca cel mai bun vin, și căușul mai frumos lucrat ca cornul de aur al chezarului, căci nici un stăpânitor al pământului n-a fost slujit de un paharnic c-o inimă mai bună, c-un chip mai luminos și c-o mână mai fermecătoare... Ah!... e cald... am căldură...

GENUNEA (rugător): Spală-te pe obraji, măria-ta... eu îți torn...

PETRU RAREȘ: Tu?... Toarnă-mi... (Se spală.)

GENUNEA: Și pe gât, pe după urechi... așa...

PETRU RAREȘ: Dă-mi, paharnice, un ștergar cu marginile alese-n fir de aur...

GENUNEA (caută): Nu găsesc, măria-ta...

PETRU RAREȘ: Nu e un ștergar în tot castelul Sucevii?

GENUNEA (își ia broboada de la gât): A! am găsit!

PETRU RAREȘ (se șterge): Nici smirna, nici tămâia din Arabia n-ar mirosi așa de aromitor ca ștergarul tău, paharnice... Miroase a fân cosit... Ah! miroase a Moldova! (Îl trec lacrimile.) (Toți plâng.)

GENUNEA: Fie-ți milă...

PETRU RAREȘ: Aș vrea să vă fac să râdeți... O! mi-e milă de voi! Soarta nemiloasă mă face că oriunde m-oi întoarce să storc lacrimi... De n-ați fi aici, din stâncile reci ar țâșni lacrimi fierbinți!... Să deschidem Sfatul... Despre ce e vorba?

OANA: Să fim cu tine, frate, ori să te lăsăm singur în pustietățile acestea?

PETRU RAREȘ: A! da! Sfatul a început... V-ați spus părerea... Să mi-o dau și eu p-a mea... Baloș, ca mai mare și mai vechi în Sfat, ce trage părerea domnului?

LOGOFĂTUL BALOȘ: E hotărâtoare.

PETRU RAREȘ: În orice pricină?

LOGOFĂTUL BALOȘ: Totdeauna.

PETRU RAREȘ: Ați auzit? (Toți pleacă capul în jos.) S-apucați încolo și încoa!... A! să mai văd Moldova o dată înainte d-a mă despărți... (Se ridică mai sus.) Da, văd fumurile din hornurile colibelor înălțându-se spre cer, aud doina spusă din frunză și talanca turmelor ce se întorc de la pășune, dar nici săbiile să lumineze ca fulgerul, nici săgețile să piuie aruncate din arcuri, nici lăncile grele ale iunacilor, nici coasele gloatelor amorțite nu mai aud!... Peiștea s-a întins în locul strigătului de biruință!... Căci mi-ați umilit Moldova să n-o mai cunosc!... Care din două mă zguduie așa de strașnic: râvna de a domni, ori iubirea de țară?... Ah! aș vrea să fiu vornic, spătar, căpitan, sutaș... ostaș să fiu, numai să fiu în Suceava!... Și nu sunt nimic... nimic... nimic!... Un biet bătrân cerșind adăpost munților, o podoabă închipuită de om în care sălășluia un suflet tare, ce rătăcește pe trâmbele albăstrii și se pierde-n pâclele pustietăților! ...D-acum, Doamne, fă ce vrei cu mine! (Cade în genunchi, și toți ceilalți. Se roagă încet.) Sculați-vă. Am zis rugăciunea, mulțumind Celui-de-sus de harurile ce-a trimis asupra noastră... Și buzele au mințit, obișnuite să spuie adevărul... Și tu (își ia sabia), care ai desfăcut calea biruinței sub trei domnii (o sărută), piei în prăpastie, slugă credincioasă! (O aruncă în prăpastie.) Din negurile unde te-ai dus va țâșni apa bolborosind poveștile trecutului, și urmașii, auzindu-le, vor crede c-aud basme!... S-a dus și ziua de azi, și nu ne-a fost mai ușoară ca ziua de ieri... Soarele a apus... Întunericul se lasă... Să-mi iau rămas bun de la voi... Să mă iertați... O! O! Oană! Nunea! Ce, plângeți?... Ah! veniți încoa... să vă sărut. (Îl trec lacrimile.) E, e... va trece... (Le sărută.)

OANA: Să te duci sănătos și să te-ntorci sănătos, frate!

PETRU RAREȘ (sărutând pe Genunea): Cum, tu nu-mi spui nimic?

GENUNEA (o îneacă plânsul): Nu pot... oh! că nu pot...

PETRU RAREȘ (lăcrimând): Ar trebui să fiu de piatră... Baloș... (Îl sărută.) Să ne vedem sănătoși dacă ne vom mai vedea...

LOGOFĂTUL BALOȘ (plângând): Ne vom vedea, ne vom vedea, măria-ta...

PETRU RAREȘ: Hârea... Mogârdici. (Îi sărută.)

MOGÂRDICI: (își șterge lacrimile): Poi, poi, pe mine nu mă iei?... Să se ducă ei încolo și noi încoace... Da, da, măria-ta, că tot aruncași sabia în prăpastie... Să-ți fiu eu sabie... De ce nu?... Că mie mi-a spus o țigancă din ghioc... Ei, că tu ai s-ajungi sabia domnului...

PETRU RAREȘ: Ai s-ajungi, dar n-ai să fii, ai ajuns, dar nu ești...

MOGÂRDICI: Noapte... scorburi... cerbi... urși... și ursul e-al dracului, deși e fecior de popă...

PETRU RAREȘ: Ei, și dacă ar fi urși?

MOGÂRDICI: Măria-ta te-ai face mort și eu viu... Ursul nu mănâncă mortăciuni...

PETRU RAREȘ: Mort sunt între vii... Destul, Mogârdici... (Îl sărută.)

MOGÂRDICI: Păi, păi, eu nu te-am sărutat...

PETRU RAREȘ: Sărută... Nu miros a pământ?... Vecinica mea pomenire!

GENUNEA (o podidește plânsul): Ah! măria-ta...

PETRU RAREȘ: Nunea, ce e, Nunea?

GENUNEA: Când s-o crăpa de ziuă și s-or stinge stelele, voi pândi luceafărul meu de dimineață și-l voi ruga să ne-ntoarcă printre stelele noastre pe luceafărul nostru dătător de viață și de lumină...

PETRU RAREȘ: În genunea apelor întinse și fără fund se frânge fața luceafărului scânteietor... Vin vânturile, și apa se încrețește, și fața luceafărului tremură, se rupe-n jos și se duce, se duce nesfârșit... Apa se tulbură, talazurile cresc, și luceafărul nu se mai vede... D-aș fi stat eu oglindit în inimile tuturor ca în inima ta, Genunea, nici o vijelie nu m-ar fi smuls din inima Moldovei (O sărută.) Du-te... Duceți-vă... Și luați seama la brazii pe care i-am însemnat eu... Să nu vă pierdeți...

Logofătu Baloș: De noi te îngrijești?

PETRU RAREȘ: Eu sunt pierdut. (Se despart și pleacă.)