II

E ora 11. Ploaia răpăie pe acoperișurile de șindrilă și pârâie pe cele de tinichea, parcă ar bate tobele. O trăsură cu coșul ridicat lupta cu noroaiele mahalalei. Caii, micșorați în ham de opintire, nu răsuflau decât în lapovițe, aruncând șipote întregi de sub picioare, care se spărgeau de capră, de roțile și de scările trăsurii, până pe deasupra coșului. Birjarul înjura. Ajunse în Podul Mogoșoaei. Ținu înainte până la Biserica Albă și apucă pe Strada Fântânii. Iancu Moroi făcu semn cu vârful umbrelei să oprească în dreptul unor case cu două caturi, luminate de sus până jos ajurnu , cum observă Sofi Moroi.

Birjarul învârti un leu alb în mâna lui udă și scorțoasă.
— Cuconașule, păcat de Dumnezeu, mi-am omorât caii... Numai un franc?

Apoi, văzând pe cucoană că-și întinde boierul spre gangul caselor, ridică glasul:

— M-ai luat de la teatru... nu plec de-aici!...
— Dă-i dracului ce i-oi da, șopti Sofi, și-și îmbrânci bărbatul din loc.

— Sofi, n-am nici un gologan... rămân 198...
— Dă-i ce i-oi da... ne-aude de sus... ce nesimțire! N-ai nici de birje!... Începi de la poartă să rupi din 200... Tu ești devena de vom pierde...

Moroi se cutremură, întinse birjarului încă un leu. Nădușelile îi brobonară fruntea.

El e de vină... Cum nu s-a gândit să împrumute doi franci de la copist?...

Și, suind scările directorului, urechile îi vâjâiau de țipetele nevestei de-a doua zi, care îi dovedea, apucată de nevricale, că el e de vină. Corect: a giorno ca ziua (it.). De la déveine ghinion, nenoroc (fr.).

Până ce suiră scara, se împiedică de câteva trepte și-și trecu batista prin toate buzunarele. Vroi să-și scoată ceasornicul și se sperie că l-a pierdut, până ș-aduse aminte de “Solomon Berștein & fiu” din fața Bisericii Crețulescu.

Sfârșise prin a se convinge că el o să fie de vină dacă or pierde și-acum, ca de obicei.

Până la ușă suise în urma Sofiei. Apropiindu-se de intrare, Sofi îi dete brațul, îi lăsă 50 de lei, iar restul îl luă pentru combinațiile sale. Când puse mâna pe clanță, îi furișă în ureche, cu o asprime sugrumată:

— Iancule, bagă de seamă!... Nu te ambala ... Deschide-ți ochii... Nu-ți urmări miza!

Deschiseră ușa salonului. Dl director le ieși înainte. Vesel, legănându-și pântecele, învârtindu-și un deget prin lanțul de aur de la brâu. Sărută curtenitor mâna dnei Moroi. Întinse vârful degetelor șefului de masă. Moroi le atinse cu tot respectul cuvenit unui superior.

Directorul, după ce-și netezi favoritele roșcate și clipi des din niște ochi mici cu pupilele vărgate, dete brațul dnei Moroi, lăsând în urmă pe subalternul său, care abia îndrăznea să calce covorul șefului.

În mijlocul salonului, două mese lungi, înțesate de musafiri. La una domnii, la cealaltă doamnele. Directorul se opri și, în surâsul tuturor, introduse pe noii-veniți.

— Mi se pare că vă cunoașteți cu toții... Dl și dna Moroi... Candelabrul plutea în mijlocul salonului, mișcând ușor flăcările a trei rânduri de lumânări. Oglinzile, paralele, înmulțeau nesfârșit, de-o parte și de alta, mesele, scaunele cu mătase roșie și întreaga adunare cu aspectul și gesturile ei. În oglinzi predomina mișcarea, în salon zgomotul. A-și lua avânt; a miza sume mari (din fr. emballer).

Pe pereții căptușiți cu hârtie cu buchete de liliac și trandafiri, câteva tablouri și trei-patru heliografii. Pe niște măsuțe ovale, chesele de tutun și de dulceață, pahare subțiri, albe, tăiate la vârf c-un cerc mat, lingurițe de argint, farfuriuțe și cești de porțelan.

Salonul avea aerul unei cafenele, din cauza fumului de tutun, gros și trezit, al cărui miros pătrunsese în mobile și începuse a îngălbeni hârtia de pe pereți.

Pe cele două mese cu postav verde, câte-o lampă mare de bronz. Și doamnele, și domnii jucau cu o plăcere nespusă. Zarva se încrucișa, apoi se potolea pentru câteva momente și reîncepea cu aceeași amețeală de fraze, de cuvinte și glume, și vesele, și necăjite.

Cucoanele vorbeau toate deodată și trânteau furios cărțile. Și peste toată această zarvă, s-auzea regulat, ca bătăile unui ceasornic:

— Carte.
— Da.
— Nu.
— Șapte.
— Opt.
— Cinci.
— Bac! Pachetele de cărți treceau din mână în mână, trântite pe masă de cel care pierdea și așezate delicat de cel care avusese o mână norocoasă.

În mijlocul mesei la care jucau bărbații, deoparte sta directorul Ministerului de Finanțe, în fața lui, un avocat renumit, galben, cărunt, ras și cu o mustață groasă, fluiera o polcă și zuruia o pilă de napoleoni, supărând, prin nepăsarea lui, pe căpitanul Delescu.

Căpitanul mototolea necăjit câteva hârtii de 20 și scârțâia scaunul la fiece mișcare. Gras, gros și rumen, cu vârful nasului roșu, cu un barbișon negru și lung; fălcile îi ieșeau din linia tâmplelor; capul i se țuguia în con; ceafa lată se răsfrângea într-un val de carne unsuroasă peste gulerul strâns al mundirului. Lângă dânsul, tânărul Palidis, feciorul bancherului cu același nume, urmărea jocul, își fuma țigara, repezea pe nas coloane de fum și arunca la distanță cercuri care se lărgeau și se spărgeau în părul unui bătrân din față.

La un cap al mesei, printre mai mulți tineri, dl Christodor, fost birtaș, acum proprietar a trei moșii, mestecă câteva cărți, și-așteaptă rândul și nu slăbește din ochi rubla aruncată pe masă.

După un ceas de joc, orice urmă de cuviință încetă. Fiecare stă pe scaun cum îi vine mai bine. Cei grași, înfierbântați mai ales de frica pierderii și de râvna câștigului, se descheie la veste.

Numai căpitanul stă cu mundirul încheiat reglementar, ba chiar cu mantaua în jurul șoldurilor enorme, ca două burdufe de ciriviș.

— Căpitane, îi zise avocatul, dogorești ca un cuptor, de ce nu-ți pui mantaua în cuier? Ne-ai îndatora pe amândoi.

Căpitanul tocmai se gândea la o mână ce-l ținuse de trei ori... 130 de lei în bancă... întinse de câteva ori pachetul cu cărți, făcu semn că trece mâna, apoi și-o retrase.

— Dai ori nu dai? Trece mâna dacă ți-e frică! Joci cărți de când erai sergent-furier, și tot n-ai mai învățat cum se joacă! îi zise necăjit tânărul Palidis.

Căpitanul se scărpină pe gușă. Parcă ar fi ras o burtă de șalău. Ridică capul spre cucoane și strigă cu o voce groasă:

— Lino dragă, m-a ținut de trei ori, să dau a patra oară? În râsul tuturora se auzi glasul ascuțit al unei cucoane slabe: “Mai dă o dată!”

Dădu și pierdu. Căpitanul se sculă furios și, adresându-se brutal către avocat:
— Mai lasă-mă, nene, în pace! Ce-ți pasă de mantaua mea? Cheful adunării acoperi vocea de taur a militarului. Mânia lui, sinceră și idioată, era ridicolă.

— Mantaua e de vină.
— Dă-o dracului, căpitane!
— Nu vezi că-i lipsesc doi nasturi?

— Îi cade epoletul.
— Trimite-o acasă, Delescule, că pierzi tot! Căpitanul plecă cu niște pași de elefant, în entrée se auzi:

— Măi... soldat... pune mantaua în cuier... Dă-o afară... Du-o acasă, numaidecât, și adu-mi pe cea nouă...

Când se întoarse, se așeză cu spatele la avocat, care zuruia vesel un purcoi de napoleoni.

Moroi pierduse treizeci de lei. Trist, slab, cu capul rezemat într-o mână, căuta în întunericul creierului ceva care să-l răpească din mijlocul sunetului de bani, din râsul și din cearta tuturor. Puținul sânge ce mai avea i se strângea la inimă. Un frig de gheață îi șerpuia prin șira spinării, împrăștiindu-se, ca prin niște țevi, în tot trupul, din creștet până la tălpi. În fundul urechilor, un vuiet ca o apă ce se aude noaptea în depărtare. Uneori, aiurit, își simțea creierul stingându-i-se încetul cu încetul, ca un cărbune care se înfașă în straiele sale de cenușă. Casa i se întorcea împrejur. Masa de joc se depărta cu restul paralelor. Conștiința se întrerupea din slaba ei veghere. Se simțea în aer. O greutate în stomac ș-o greață i se ridica până la gât.

— Domnule Moroi, ți-a venit mâna, îi zise bătrânul Christodor. Șeful de masă tresări, ca un om care moțăie și se izbește cu barba în piept.

Un sublocotenent de roșiori, făcând un “clanc” din limbă, trecu pe lângă directorul Ministerului de Finanțe și, trăgându-l de mânecă, îi făcu cu ochiul spre șeful de masă, îngânând pe nas: “Deșteaptă-te, române, din sooomnul cel de moaoaoarte...”

Directorul zâmbi, regretând, foarte sincer, că “bietul om nu are o leafă mai mare”.

Ofițerul plecă spre masa cucoanelor, legănându-se în mers, târșâind picioarele ca să-și asculte zornăitul pintenilor. Ocoli masa, privind și surâzând c-o politețe forțată la fiece cucoană, tânără Vestibul (fr.).

și bătrână, și nu se opri decât la spatele dnei directoare. Se apropie de dânsa și, profitând de o neînțelegere ivită între doamne
— cum foarte des li se întâmplă la chemin-de-fier — o atinse ușurel.

Directoarea se făcu că-i cade jos un bilet și, plecându-se să-l caute, îi șopti:

— Nicule, ai dat tot? Ofițerul se plecă repede, ca un cavaler, să ajute pe dna directoare și, pe când bâjbâia, cu ochii în sus, îi netezi piciorul și-i răspunse într-un fel de tuse-imitație:

— Devenă, puiule! tot! și ce mai aveam al meu... Bine-bine nu-și aducea aminte să mai fi avut ceva al lui. În tot cazul, nu mințea. Pierduse trei sute de lei cu acea galantomie cu care se pierd banii picați din cer.

Când tânărul ofițer auzi la masa domnilor “250 în bancă!”, se repezi, strigând cu ifos: “50 țiu eu!” și vârî mototol în buzunarul pantalonilor patru hârtii de câte douăzeci.

— Dle director, continuă el, închipuiește-ți noroc, ieri cu trei napoleoni am câștigat la “Clubul Progresului” o mie de lei. Ș-aș fi câștigat și mai mult dacă doi dintre cei mai căutați în saloanele Bucureștilor, unul deputat și altul avocat, n-ar fi stricat jocul, ajungând la scaune. Se bănuiau de... afaceri politice...

— Protestez, zise jurisconsultul, aseară am fost și eu la club (era membru) și nu s-a întâmplat nimic. Dar privind roșeața din obrazul tânărului sublocotenent, adăugă: Adică, când zic nimic, înțeleg mai nimic. Chestie de apreciere...

— Da, chestie de... de apreciere, încurcă cavalerul, și nu-și mai găsea locul.

— Nicule, ai câștigat, îi zise directorul, uitându-se cam lung la el.
— Merci, mon directeur! îi răspunse pripit, dând puțin la o parte colțul părului sclivisit ce-i lucea pe fruntea sa îngustă. Numele unui joc de cărți (fr.). Mulțumesc, directore! (fr.).

— Căpitane, zise avocatul, pentru Dumnezeu, m-ai scăpat de dogoarea mantalei, fii așa de bun și alege-ți alt portmoneu în locul acestui fund de sticlă... te asigur că nu e parfumat deloc!

Veselia reînvie, împrăștiind în chipurile obosite câteva licăriri de viață. Toți priviră pe bietul căpitan amețit de pierdere și de rușine.

— Dar unde-ai găsit, căpitane, acel fund de sticlă?
— Spune drept... între noi să rămâie...
— Mă prind pe trei patace că nu bei chiuraso din el!

— Nu-l mai lăsați să iasă afară...
— Aruncă-l, căpitane, că nu e de trăit... Nici cu el nu faci parale...
— Domnilor! strigă directorul, abia stăpânindu-și râsul (văzuse pe căpitan cum își vâra ciobul de sticlă în buzunarul mundirului), domnilor, e mâna la dl Moroi!

Șeful de masă puse mâna pe cărți, întinse c-o mișcare zgârcită și desperată cea din urmă patacă. Începu să dea cărți adversarului. Își apropie moneda de dânsul. Semn rău. Prea o depărtase întâiași dată. Răsuflarea i se opri.

— Nouă! strigă repede Christodor — moșierul, fostul birtaș — și trase repede cele două mize.

Dl Moroi scăpă cărțile din mână. Scăpă mâinile pe masă. Închise ochii. Îl înecă o tuse seacă.

N-avea decât o carte.
— Trage cartea, nene Moroi... de unde știi? Trage cartea! îi zise Palidis, revoltat de bucuria bătrânului moșier.

Și, luând cărțile, azvârli pe față a doua carte a bancherului, zicând satisfăcut:

— Fantele de treflă cu nouă de caro, fac tot nouă! “Bravo!” repetară de mai multe ori cei care pariaseră, pe de-alături, pe mâna bancherului.

Moșierul, palid de mânie, așează rublele în dreptul bancherului. O bucurie sinistră, ca a bolnavului care, cu o zi înainte de-a muri, visează că s-a însănătoșit, tresări în dl Moroi și-i încremeni Corect: curaçao; numele unui lichior franțuzesc.

câtăva vreme în chipul său stors, pe sub a cărui piele subțiată albeau dunga nasului și pometele obrajilor. Dădu din nou cărți.

De astă dată pierdu. Trecu pachetul moșierului și-și sprijini în pumni greutatea capului.

— Ai pierdut tot, dle Moroi? întrebă avocatul.
— Psîîîî! întrerupse directorul Ministerului de Finanțe, făcând cu ochiul jurisconsultului spre dna Moroi.

— Mai bine că te lefteriși, mormăi căpitanul Delescu, întinzându-se de barbișon, tot n-aveai noroc... Apoi își îngropă în gușă câteva cuvinte: De câte ori punea în contra mea câte-o sărăcie de patru lei, îmi spărgea toate băncile... Mai bine!... Parcă fuse pe gândul meu!...