III

— Mesdames et messieurs , ceaiul! zise directorul, sculându-se de la joc. Și, după ce-și frecă repede mâinile, vârî, fără zgomot, în buzunarul pantalonilor un pumn de poli imperiali.

Bărbații se sculară, unii triști, alții nepăsători, veseli, glumeți. Se apropiară de masa cucoanelor învrăjbite la joc.

Sofi nu mai avea cu ce să-și ție mâna. Se sculă furioasă de pe scaun.

— A pierdut tot! dobitocul!... a pierdut tot! zise ea văzând pe Moroi singur la masa verde.

Moroi, prins de friguri, cu ochii pe jumătate închiși, amețea la fiece mișcare a capului. O spaimă vagă îl necăjea ca un vis urât.

Când chiar conștiința suferinței îi adormi și mâinile îi căzură de pe masa verde, se pomeni făr' de veste zguduit. Sări în picioare. Se trezi din nou în mijlocul societății pe care o ura cu toată mânia omului slab, bolnav, exploatat și învins. Doamnelor și domnilor (fr.).

Când își întoarse capul... căzu moale pe scaun. Era Sofi. Din ochii ei două lumini, ascuțite și reci.

— Ai dat tot! zise Sofi, apucându-l de umăr. (Buzele vinete îi tremurau de mânie.) Răspunde... tot? Nici patru lei nu ți-au mai rămas?

— Da... Sofi... îngână Iancu Moroi.
— Ți-am spus ori ba, dinainte, că tot tu ai să fii în astăseară, ca întotdeauna, devena și rușinea mea?

— Da... Sofi... eu sunt fară noroc. Iartă-mă... Eu sunt devena... Și lumea îi dispăru. Conștiința propriei sale existențe încetă la răspunsul ce Sofi se pregătea a-i azvârli. Picioarele începură a-i tremura. Amețeala îi sugrumă glasul. Câteva lacrimi, pe zbârciturile chipului.

— Ieși!... Ieși!... să nu te vadă lumea... Și îi arătă cu mâna întinsă — ai fi zis, o statuie — ușa ce da în coridor.

Când Moroi dispăru împleticindu-se, ea îi scuipă în urmă și îi dădu cu tifla.

— Bolnav... prost... fără noroc!