V

La un colț al salonului, sublocotenentul de roșiori, Nicu, vorbește și râde cu dna directoare. Nicu, din când în când, ridică glasul și-i spune, ca să audă toată lumea, lucruri indiferente. Îi vorbește de noua trupă a operei, de o primadonă celebră care vine într-adins, numai de dragul nostru, al românilor. Altfel... “nu e decât un an, mai puțin, când e la adică, de când a auzit-o el făcând marții pe m-me Krauss de la opera din Paris...” Apoi, vocea îi scade din ce în ce, până la un fel de șopăială tainică. Directoarea, animată, vie, veselă, își pipăie buclele din frunte. Fără voie, ar vrea să caute mâna lui Nicu. Aruncă ochii în toate părțile. Clipește des. Prin niște oftări, puse cu meșteșug la locul lor, îngână mângâietor: “Nu... zău nu... Nu cred că e posibil... Să vedem... înțelegi tu... Vai! Nicule! ce copil ești !... Stai să se așeze lumea la cărți... Și să nu te vadă el... Prin coridor... La stânga... A doua ușă...”

Ceaiul e pe sfârșit. Aproape de-o fereastră, directorul Ministerului de Finanțe vorbește cu dna Moroi de afaceri, de îndatoriri, de înaintări și primeniri în personalul său, ba încă subliniază cuvintele ori de câte ori se învârtește cineva pe lângă ei. Mulțumirea îi năpădește în ochii aprinși și vărgați ca melcul. Sângele tot i s-a strâns în obraji. Se pleacă întruna. Aruncă câte-o vorbă vicleană, pe care o suge ca pe-o acadea. Se învârtește. Își reia șirul și îl părăsește, ca să alerge după un zâmbet al dnei Moroi. Sub draperia perdelei se simt mai liberi. Ceilalți s-au pus la joc. Nimeni nu-i vede. Nimeni n-are interes de a-i observa, nici chiar directoarea, deoarece a ieșit puțin din salon.

— Sofi, orice mi-ai cere... orice... șopti directorul, și-i sărută mâinile, ce-i mângâiau favoritele roșcate și lungi.

— Ce?... Eu îți spun că nu mă iubești... Sunt sigură... Ai dreptate... Când o femeie e femeia unui Moroi... Degeaba, femeia lui Moroi rămâne...

Sofi își retrase mâna melancolic din mâinile directorului, plecă ochii în jos și se rumeni. Era într-adevăr frumoasă. Strânse ochii. Se ridică puțin pe călcâie. Se întoarse spre fereastră. Și oftă apăsat.

— Ah!... Nu mă poți iubi!... Directorul — fermecat de acea îndoială care-i întindea o melancolie pe chipul ei rotund, de acel dor care o ridica mai presus de restul celorlalte de la masa verde, încins de talia ei, care se mlădia (revărsându-și drăgălaș pieptul, ce se zărea mișcând pe sub zăbranicul unei dantele năutii), — îi sărută amândouă mâinile, atrăgând-o spre el.

Sofi răspunse, dusă pe gânduri:

— Nu mă iubești... Și lui (care nu știuse niciodată ce e iubirea), printr-un capriciu al nervilor, i se păru că Sofi nu e aceeași din toate serile, că inima i se umflă cu mai multă îndârjire... I se păru că acel minut începuse cu tinerețea lui și se prelungea în viitor pentru tot restul zilelor.

— Sofi, ești un copil. Te mai îndoiești? Și, rezemându-și obrazul de umărul ei, o atinse cu buzele pe gâtul cald și rumen.

Dna Moroi se depărtă puțin. Privi prin geam în întunericul nopții și îi răspunse galeș, trecându-și mâna pe frunte:

— Da... mă îndoiesc... Tu nu-mi vorbești niciodată de planurile noastre... Am așteptat să-mi mai spui un cuvânt... Nu știi cât sufăr!

Plecă capul între mâini, își acoperi ochii și tăcu câtva timp, ridicând des și nervos din umeri.

— Sofi, cere-mi ce vrei... Cu ce să-ți dovedesc?... Aidem dincolo... să vorbim...

— Nu merg, nu merg! (Privirea îi scânteia.) Nu merg. Mi-ai spus c-o să te desparți. Copil n-ai... Zestre n-ai luat... Nu merg!

— Tot, tot ce vrei... răspunse directorul. Dar tu cu Moroi?
— Eu? eu? răspunse Sofi încrucișând brațele pe piept. Care alta ar fi făcut mai mult ca mine? Nu vezi în ce hal a ajuns? Dacă e umbră sau om mi se datorește mie... Dragostei mele... amorului ce-ți păstrez și cruzimii cu care mă port cu el... Bietul Moroi! Ce pot să fac mai mult? Orice capriciu mi-l satisface... Ce-aș putea pretinde în fața justiției?... Te desparți?... Altfel... Răspunde-mi, sau nu mă mai vezi în ochi...

Mișcarea mâinilor și văpaia privirii, încordarea trupului și glasul ei dovedeau o hotărâre așa de mare, încât directorul se cutremură, el, care începuse a i se părea că iubește, el, care se simțea încleștat de corpul ei voinic și mlădios.

— Bine, Sofi... Să vorbim dincolo... Pe lângă tine e și proastă, și urâtă... Aidem... E târziu... Lumea o să înceapă să se ducă... Sofi...

Era cât p-aci să dea în genunchi dacă ea nu l-ar fi oprit la vreme.

— Vino pe cealaltă ușă, eu mă duc prin coridor, zise Sofi c-un glas răgușit și plecă.

Boierii și cucoanele dimprejurul meselor verzi învârteau cărțile. Din chipul lor pierise viața. Din creierul lor pierise gândirea. Pe aceste schelete, înfășate într-o piele galbenă și moartă, nu se zăreau decât scârba, amorțeala, uitarea, într-o mișcare instinctivă de trup și de suflet.

Nenea Christodor adormise și sforăia pe un fotoliu cu mâinile în buzunar și cu capul proptit în piept. Palidis arunca cercuri de fum. Căpitanul mormăia ca un urs. Cucoanele zărvăiau. De la o masă și de la cealaltă s-auzea:

— Opt!
— Cinci.
— Carte.
— Nouă!
— Bac!
— Dai ori nu?
— Ce devenă !
— Toată seara m-ai prigonit! Ori de câte ori ajung până la dta, cad. Parcă e un făcut...

— Unde-o fi directorul?
— Ne umflă câteva parale!
— Regulat câștigă...
— Trebuie să vie...