VI

Când bietul Moroi, prigonit de soartă, de oameni și de ai săi, ieșise din salon, ploaia cădea în puhoaie, deasă, repede, cu bășici, împrăștiind un ropot trist și prelung. Fulgerele se zvârcoleau în întuneric ca niște bice de foc.

Cum dete în coridor, răcoarea, lumina fulgerelor și uruitul tunetelor îi ațâțară slaba rămășiță de viață.

În imaginația sa, împietrită până adineauri, societatea care-l aruncase pe ușă afară i-apăru nesimțitoare, nerușinată, neîndurată. Nevasta sa, la care se închina, fără să știe de ce, i se păru ca un șarpe ce-și vârâse capul drept în inima lui.

Moroi făcu câțiva pași prin geamlâcul care da-n curți. Sângele începu a-i alerga mai repede. Amețeala îl părăsi puțin câte puțin. Gândul i se limpezi și puterea care zugrăvește în întuneric ceea ce vede la lumină se ivi în creierul său. Viața amorțită de șase ani de zile îi reînvie toată în momentul acela. Un regret dureros de risipa puterilor sale măcinate în nedormiri, în certe, în registre, în muncă și în griji.

Mâinile și picioarele îi tremurară. Inima îi zvâcni, apoi bătu încet-încet. Pe gât simți un gust de rugină, amăriu și coclit. În toată gura lui arsă o umezeală crudă și sărată. Atunci, în întunericul adânc al nopții ș-al dezgustului, tresări.

Își încleștă amândouă mâinile în gât. Sugrumându-se, simți că-și oprește viața în loc. Frica de a-și părăsi, pentru totdeauna, cancelaria (cu acel miros învechit de catastișe și monitoare)... casa cu pridvorul cel nou... patul în care se lungea mai mult ca să zacă... societatea, pe care, deși o ura, avea farmecul nespus de a i se mișca împrejur... durerea de-a închide ochii ș-a nu mai vedea pe Sofi, care-l chinuia... spaima de-a se așterne într-o cutie de scânduri... și acei bulgări care vor suna a veșnicie ș-a întuneric când vor cădea pe pleoapa de brad uscat... zguduiră pe Iancu Moroi și îl făcură să geamă, sugrumat, în zgomotul vântului, care se umfla trist și sălbatic în geamlâcul coridorului.

Când oticni, într-o tuse scorboroșită, un clăbuc sărat și coclit îi umplu gura. Mâinile i se înfipseră în beregată. Degetele i se încordară ca niște arcuri de oțel. Năbuși.

Se sugruma, voind să trăiască. Într-o clipă îi trecu prin minte viața cu chinurile ei și moartea cu frigul acelei liniști fără înțeles. O sudoare-i scăldă trupul și-i îngheță, ca un strat de zăpadă, din creștet până la tălpi. Spăimântat, bâjbâi în întuneric până dete de prima ușă din coridor.

Din creștetul cerului se sparse un trăsnet teribil. Moroi sări din loc. Mâinile îi căzură de la gât. La lumina care aprinse întunericul, răsuflarea lui înecată năvăli afară cu un sul roșu de sânge. Noaptea înghiți din nou acei ochi scoși afară din orbite și gura așa de căscată, încât trosnise din încheieturile fălcilor.

Picioarele i se îndoiră sub dânsul. Se rezemă de ușă. Ușa se deschise. Se repezi în întunericul acelei camere. Se trânti pe marginea unui scaun. Scaunul se răsturnă. Și el căzu cu capul pe scânduri.