VII

Dna Moroi, la brațul directorului. Se opriră în dreptul acelei uși date de perete.

— Vântul a deschis-o, zise directorul. Să intrăm... Suntem singuri... Ah! ce fericit mă simt lingă tine...

În întuneric nu se zări decât rochia fumurie a dnei Moroi. Directorul o îmbrățișă în pragul ușii. O sărută, apăsat și des, îngânând pătimaș:

— Și pe ochi!... Pe amândoi... Și pe celălalt!...
— Ah! ce nebun ești!... Parc-ai fi de 15 ani... Intrară în odaie, trăgând binișor ușa după dânșii. Înnemeriră patul. Sofi se așeză pe genunchii lui, cuprinzându-i gâtul cu amândouă mâinile.

— Nu e așa c-o să te desparți?... Dar îndată, îndată! Ce bine o să trăim amândoi... Nu e așa?...

Directorul, descheind-o la piept, îi șopti tremurând:
— Da, Sofi, voi fi al tău... Te iubesc atât de mult cât urăsc pe nevasta mea... E urâtă, bătrână și proastă... Iar tu... Sofi, fără tine nu pot trăi!...

— Aprinde lumânarea, îi răspunse ea, înghițind un oftat fericit. Își scoase tunica, se descheie la cordon și repezi rochia în jos, mototolind-o în picioare.

O râcâitură de chibrit se auzi, și scânteia, prinsă de feștila unei lumânări, umplu odaia c-o lumină gălbuie.

Sofi, numai într-o fustă scurtă, c-o cămașă fără mâneci și decoltată, c-o umezeală de plăcere în ochi, întinse brațele goale spre el.

— Vino!... Vino mai iute!... Directorul înmărmurise. Chibritul arse până la degete, fără să-l simtă.

Alb ca varul, cu privirea năucă, ațintită în colțul dinspre ușă, încercă să spuie ceva, și glasul îi amuți pe buze.

— Vino! Vin' degrab'! îi repetă ea scoțându-și ghetele. El vroi din nou să vorbească, dar abia izbuti să-i arate cu degetul spre ușă.

Sofi se uită. Și-acoperi ochii cu amândouă mâinile, scoase un țipăt disperat și căzu de-a curmezișul patului.

Moroi se ridicase în coate, îi fulgera cu niște priviri înfiorătoare. Parcă era un mort ce își aruncase pleoapa coșciugului și își sfâșiase pânza de pe obraz.

Gura — sângerată, cămașa — albă cu pete roșii. Fruntea — spartă de piciorul unei mese.

După câteva sforțări se săltă pe brânci. Rezemându-se de un scaun răsturnat, se ridică în genunchi. Ochii i se rotiră în orbite. Un cadavru galvanizat.

— N-am murit încă!... Ce glas! Sofi se repezi dezbrăcată pe ușă afară. Zăpăcită, se împiedică de prag, căzu lat în lungul coridorului și țipă de zgudui casele. I se păruse că Moroi a apucat-o de picioare.

Lumea din salon, boieri și cucoane, năvăliră în coridor cu câteva sfeșnice în mâini. Avocatul luă în brațe pe Sofi, care leșinase. Ceilalți se grămădiră în pragul acelei uși deschise. Cucoanele se retraseră tremurând. Câțiva bărbați se întrebară speriați:

— Ce e asta?
— Ce s-a întâmplat, dle director? Moroi se sculase în picioare, apucase pe director de gulerul redingotei și, zguduindu-l cu cea din urmă sforțare a vieții lui, îi repeta, înecat în sângele ce i-l arunca în față:

— N-am murit încă!... Vreau să trăiesc!

Sângele îi izbucni pe gură ca dintr-un șipot. Se clătină și căzu la picioarele directorului, sfâșiindu-i pulpanele hainei de sus până jos.

Spăimântată, sosi și dna directoare, galbenă ca turta de ceară, cu rochia descheiată la piept, însoțită de sublocotenentul de roșiori.

În urma tuturor, căpitanul Delescu, c-un pachet de cărți în mână...