V

Am trecut doctoratul cu mult succes. Teza mea era o lucrare deosebită. Grămădisem în ea multe observații și multă citire.

La un consult, doctorul Marcovici — care mă iubea și respecta în mine, el, vorbărețul, pe omul tăcut, el, omul de geniu, care n-avusese unde să se dezvolte, pe omul de talent, sărac și nebăgat în seamă, — m-a chemat și pe mine ca să-mi dau părerea.

Era la un bolnav bătrân, văduv și uscat de o ftizie lentă, nesimțită, împiedicată în drumul ei de bunul trai și de desele călătorii în țările calde.

După o lună l-am pus pe picioare. Peste câteva zile am primit o scrisoare de la bătrân. Mă ruga să vin pe la el. Cum m-a văzut, m-a strâns de mână foarte prietenos. Mi-a mulțumit de buna îngrijire în timpul bolii și, mai nainte de a-i putea spune vreun cuvânt, îmi zise repede:

— Nu, nu, dle doctor, Marcovici m-a încredințat că numai și numai d-ta m-ai scăpat. Și Marcovici e doctor mare, cinstit și sincer.

Am mâncat la el. Și-a fost de ajuns. Mâncam de trei ori pe săptămână la bătrân. Avea o singură fată, de 18 ani. Micșoară, delicată, blândă, sfioasă, ușoară la mers, nu i se auzea decât fâșâitul mătăsos al rochiilor sale învoalte. Palidă, cu nasul subțire, cu gura mică, cu buza de jos răsfrântă puțin, cu două gropițe în obraji la orice zâmbet, cu ochii albaștri migdalați, umezi, buni și limpezi, puși sub niște arcuri de sprâncene subțiri și pierdute în tâmplele ei albăstrii. Părul bălai, tremurând fir cu fir la fiece mișcare a capului, i se lăsa din creștetul frunții în cosițe mlădiate după urechile ei mici și albe.

Niciodată n-am întâlnit o ființă a cărei viață dinlăuntru să se zugrăvească mai bine în mlădierea moale a trupului, în pielea străvezie a obrajilor, în privirea melancolică și blajină a ochilor și în glasul dulce, tremurător, prelung, ca un cântec ce se pierde în depărtare. Voință slabă, aproape moartă; simțire caldă, delicată, dar vagă. O impresie plăcută, primită prea repede, pentru ea era o adevărată durere; tresărea ca și cum s-ar fi tăiat; se rumenea, își pleca fruntea în mâini și ochii i se umezeau; plăcerea și durerea în ea erau așa de împletite, că nici una, nici alta nu puteau naște și trăi decât împreună.

Surâsul ei era melancolic; veselia ei era tristă; mulțumirea ei adâncă o slăbea, o moleșea, o așeza încetișor pe scaun, ca și cum ar fi fost amețită de friguri. Era o minune ciudată: tăcută, blândă, suferind și neavând nimica, nevoind nimica, necăutând nimica, întotdeauna pe gânduri, privind liniștit și departe, ca și cum și-ar fi desfășurat ziua ceea ce visase noaptea.

Așa cum era, te mișca, te atrăgea în atmosfera palidă și tristă ce plutea și se învârtea în jurul ei.

Neavând răbdare și plăcere de a citi, cântând la piano rar și încet, să fi zis că sub degetele ei piano era un pieptene de oțel care-și zbârnâie dinții de un mosor pătruns cu ace; fiindu-i silă să se gătească; neplăcându-i plimbarea, lumea și zgomotul, mintea i se încheia cu câteva adevăruri aflate de ea singură și spuse atât de simplu, încât de multe ori mi se părea că nu spune nimic. Mai târziu m-am încredințat că acest cap delicat, neavând nici un grăunte de cultură, neînvățând nimic din discuțiile oamenilor, de care fugea prin instinct, brodea uneori adevăruri de o profunditate uimitoare.

Cunoștea viața, înțelegea natura printr-un soi de devinare învălmășită în imaginile ce-i aprindea în creier. Și în tot ce văzuse i se părea că domnește neclintit o armonie desăvârșită și neînțeleasă.

Era dar o minte înaltă, dar săracă, o naivitate curată, dar bănuitoare, o mută care-și vorbea sieși prin gesturi, prin monosilabe, prin încremenirea trupului drept pe picioare ș-o goană de priviri ca două săgeți care se duc alături, departe, departe, dincolo de zarea care-ți joacă înaintea ochilor și de care niciodată nu te poți apropia.

O vijelie vine; norii se grămădesc; lumina se posomorăște; fulgerele scapără lăncile lor de foc, frânte pe marginile negre ale norilor; ploaia de vară cade șiroaie bășicate. Ea privește lung, neclipind, apoi întoarce spatele acestei lupte înfiorătoare și ridică din umărul drept. A privit, a înțeles în felul ei, și-a desfășurat gândurile și-a vorbit prin ridicarea umărului.

Seara, la ceai, câțiva prieteni de-ai casei vorbesc despre cruzimile războiului cu Franța, despre nerușinările sceptice ale politicii noastre. Femeile vântură intrigile obișnuite ale capitalei. Ea ascultă fără să se miște. Și, după multă vreme, când ce a auzit s-a îmbucat într-un sistem al ei de a rândui lumea, zice blând:

— Oameni... Oameni... Bieții oameni! Și în aceste crâmpeie de gândire își grămădea toată filozofia de un dezgust anemic, organic și nevinovat.

Mintea ei rânduia imagini fără cuvinte, înțelegea și dezlega ca o surdo-mută. Și melancolia și-o desfășura prin gesturi întocmai cum un pianist și-ar executa un capriciu pe un dactilion.

În cuvintele “Oameni! oameni!”, spuse de ea încetinel și pe De la deviner a ghici (fr.).

gânduri, ca un copil care ar cere apă buimăcit de somn, eu simțeam cum vrea de lămurit să spuie că oamenii sunt răi, sunt proști, sunt grosolani, nefericiți și fatal târâți, din firea lor, în războaie, în intrigi, în calomnii, în brutalități, în veșnică neodihnă.

O înțelegeam pe deplin. Și niciodată nu mi-a dat de ochi ca doi oameni cu naturi deosebite, pe căi deosebite și din cauze cu totul contrarii, și ajungă a se întâlni, a se simți, a se înțelege, a se potrivi și a se iubi fără voia lor, cum ni s-a întâmplat nouă.

Ea bogată, eu sărac; ea curtenită, eu izgonit și disprețuit; ea slabă, mică și palidă, eu voinic, mare și rumen; ea slujită de o familie întreagă de slugi, eu slugărnicind tocmai când viața are mai mult amor propriu și mai curat entuziasm; ea ignorantă ca un copil ce abia se înalță clătinându-se pe picioare, eu obosit de-atâtea tomuri, de-atâtea experiențe, de-atâta știință de carte și de meditații, cât abia poți înghesui într-o bibliotecă; ea trăind o viață de vise, eu reducând lumea la o mașină care se mișcă și se cumpănește pe picioare și pornește în tăria unei mișcări inițiale care nu se stinge decât atunci când oasele se usucă, mușchii seacă, nervii se apătează și arterele se îngroașă. Astfel ne întâlnirăm pe aceeași cale.

Și totuși, câtă asemănare: ea tăcând și disprețuind din lipsă de viață, din cauza unui sânge subțire, sărac de acele milioane de globule roșii, vii, calde, sărac de focul vieții care arde și se aprinde tot atât cât arde; eu tăcând și disprețuind din cauza unei vieți colosale, izbită, strânsă, închisă, neînțeleasă, ghemuită și insultată de prostia neumană a lumii în care mă învârtisem.

Într-o zi — venisem cam devreme pentru masă — îmi întinse mâna. Mâna era rece, slabă, moleșită, ca o blană de pisoi mic.

I-am strâns-o într-a mea.
— Ce mână caldă ai, îmi zise ea. Ah! și ce bună căldură! o simt cum mi se ridică până la gât, până la cap...

Nu știam ce să-i spun. Pentru întâiași dată o auzeam vorbind mai mult.

— Da, urmă ea, ai o căldură care-mi dă viață. Numai șuvițele de soare ce se strecoară în odaia mea mă fac să simt aceeași plăcere.

Tăcu. Începu să tremure, fără să-și ia mâna din mâna mea.
— Poate că nu ești bine...
— Ba nu, sunt bine, dar poate că nu sunt întreagă... Nu sunt ca cealaltă lume... O gălăgie îmi face rău... Un râs nestăpânit îmi face rău... O vorbă rea spusă pe socoteala altuia îmi face rău... Cum își bate ceaiul cu lingurița bancherul cel pleșuv și cum și-l soarbe de lacom și de gras îmi fac rău... Glumele necuviincioase ale cucoanei Eugenia îmi fac rău... Graba tânărului moșier, cu care vroiește să mă slujească, îmi face rău... Laudele mincinoase ale prietenelor mele îmi fac rău... Iată de ce sufăr... Încolo, când sunt singură, mă simt liniștită... Sunt bine fără a simți acest bine... Lumea se învârtește în minte ca un haos de umbre rele... Numai d-ta îmi faci bine, fără să știi, ascultând, tăcând și câteodată speriind cu câteva cuvinte prostia fricoasă a celorlalți...

Mă înroșisem. M-am uitat apăsat la dânsa. Rumenise în amândoi obrajii, și ochii ei albaștri și mari, pironiți în jos, erau încărcați cu lacrimi.

Nu știam ce să-i spui. Îmi venea s-o mângâi, îmi venea s-o sărut. I-am întins o mână pe umăr, apoi, fără să vreau, am apropiat-o de gâtul ei alb, am ridicat-o mai sus și-am lăsat-o să alunece ușor pe rotunjimea obrazului până sub bărbia palidă și străvezie ca un măr de ceară.

A trecut o lună de zile. În tot acest timp nu mi-a vorbit. Dar mă privea lung, mă căuta, mă îngrijea la masă, la cafea și la ceai, mă ruga din ochi să mai stau serile când ceilalți oameni se risipeau pe la casele lor. Când slujnica îmi aducea dulceață, se uita cercetător la linguriță, la paharul cu apă și mai ales la dulceață, poruncind întotdeauna numai din dulcețurile care, după cum băgase ea de seamă, îmi plăceau mai mult.

Îmi dădea mâna. Mă îngrijea.

Se uita la mine. Se gândea. Tăcea. Atâta tot. Eu nu cutezam să cred nimic. Și mărturisesc că mie, celui izbit și dezgustat, că mie, celui obosit, sceptic și mort înainte de a trăi, îmi plăcea atât de mult, încât mi-era spaimă de ideea că i-aș fi indiferent.

Mi-era dragă ca un caz rar, de o stare patologică ce putea trece drept stare fiziologică. Puținătatea de viață îi ucisese toate pornirile brutale, lăsându-i neatinsă puterea de abstracție și de idealizare. Chiar la trup, această sărăcie de viață o oprise la acele mărimi, cumpăniri și forme delicate și naive peste care natura, de regulă, pune apoi carne, carne și iarăși carne, pentru ca prăsila ei să poată birui toate vrăjmășiile ce se ridică contra vieții.

Îmi era dragă ca un suflet rar aruncat în neștire în lumea nesimțitoare, mojică, fudulă, putredă de mici vicii care se înnoadă mai mult cu prostia decât cu marea destrăbălare a nervilor.

Mi-era dragă pentru că pălmuia cu disprețul tăcerii toată nerozimea guralivă și înțepată ce mișună pretutindeni, în saloane, la mese și mai ales acolo unde ordinea firească ar avea nevoie de mai multă sfințenie și tăcere.

Mi-era dragă pentru că la nimeni ca la dânsa senzațiile nu se ridicau și nu se topeau, în stare de sentimente, mai curat, mai nobil.

O iubeam și mi se părea o cumplită rușine de a-i mărturisi că o iubesc.

Pe la începutul lui iulie, într-o zi, bătrânul mă deșteptă din somn fără de veste.

— Doctore, îmi zise el zguduindu-mă de braț, fata mea e bolnavă. Am sărit din pat. M-am îmbrăcat înaintea lui într-o clipă. Neputând să-mi potrivesc legătura, am rupt-o. Când m-a luat de mână ca să mă sui în trăsură, m-am suit, dar am sărit dincolo. Dorința de a pleca, de a mă duce, de a o vedea mă zăpăcise. Mi se părea că trăsura nu mai pornește, deși nici bătrânul n-avusese vreme să se suie alăturea. Am ajuns. Eu cel dintâi am pus mâna pe clanța ușii de la odaia ei.

— Doctore, n-ar fi bine s-o vestim, ca să știe, ca să... M-am înroșit. Ea era întinsă în pat, cu ochii închiși, cu tâmplele înrourate de sudoare, c-o mână pe frunte și acoperită până la gât c-o velință albă.

Am rămas singur cu dânsa. Mi-am apropiat un scaun de pat. I-am luat o mână într-ale mele. La toate întrebările îmi răspunse galeș și blând:

— N-am nimic, n-am dormit astă-noapte. N-am nimic; m-am gândit. N-am nimic. Oh! Aș fi dorit să nu te întâlnesc niciodată, și doresc să te văd totdeauna! Dacă îndrăznesc atât de mult, e tocmai fiindcă mi se pare că mi se va sfârși viața, că nu mai pot trăi, că nu m-aud decât dintr-o depărtare nedeslușită. Visez, visez. Poate că sunt bolnavă, dar n-am nimic...

Înmărmurisem. Mâinile îmi tremurau. Gângănii câteva cuvinte idioate. Mă plecai să-i sărut mâna și, stând cu buzele pe mâna ei, nu izbutii s-o sărut.

— Nu e așa, doctore, întrebă ea oftând, nu e așa că lumea și viața sunt așa cum ți se par ție? Nu e așa că lumea și viața sunt în cap la noi? Că dacă sunt rele sau bune, sunt la noi în închipuire rele sau bune? Nu e așa că dacă iubești pe cineva îl iubești fiindcă ai găsit un om care intră ca într-un calapod în omul-iluzie care s-a născut și trăiește în cap la tine? Nu e așa că dacă urăști pe cineva e că acest cineva îți pocește iluziile tale, intrând în ele tocmai ca un cocoșat care s-ar îmbrăca cu veșmintele unui om bine făcut?

— Da, da, i-am răspuns eu, minunându-mă de atâta adâncime de minte într-un cap ignorant ca al unui sălbatic.

— Doctore, ești omul care mi se născuse în minte și pe care mi-era frică să-l caut... Dacă crezi că n-o sa mor, iubește-mă... Dar numai dacă crezi că o să trăiesc. Oh! aș vrea să trăiesc! Aș vrea să trăiesc! Acum, aș vrea să trăiesc...

Plângea fără zgomot, ca și cum și-ar fi adus aminte de-o fericire uitată. Lacrimile i se spărgeau între gene, alunecând la vale și pe-un obraz, și pe celălalt. Îi sărutam mâna, repetând întruna:

— O să trăiești!... O să trăiești!... Apoi își retrase binișor mâna de sub buzele mele, zicându-mi:
— Du-te, te rog, aș vrea să dorm... După un somn lung, odihnitor, o să mi se pară că tot ce ți-am spus ți le-aș fi spus de un an de zile... Altfel, mi-ar fi rușine să te privesc drept în față...

Bătrânul mă aștepta în pragul camerei. Cum mă văzu, mă luă de mână, mă târî la el în odaie, mă așeză pe un fotoliu, întrebându-mă pripit:

— Ce are? E bolnavă greu? Ce are? D-ta știi că eu numai pe ea o am! Ce are?

— Nimic. N-are nimic. Și dacă ar avea ceva, nici doctorul n-ar putea să-i dea vreo rețetă, nici farmacistul n-ar putea să prepare rețeta, dacă doctorul i-ar da-o.

— Vasăzică, poate fi primejdie mare, zise bătrânul, țintuind ochii spăimântați asupra mea.

— Da, pentru că iubește...
— Pe cine? întrebă bătrânul tresărind.
— Mai bine ar fi să-ți spuie ea... Bătrânul se uită în ochii mei. Când am plecat, mi-a dat mâna de trei ori; de trei ori m-a dus până la ușă și iarăși m-a întors; apoi mi-a șoptit:

— Aș dori să fii d-ta... Am plecat. Mă împiedicam de pietrele de pe stradă, deși mergeam cu capul în jos. Când am intrat în casă, un client mă aștepta, voind să mă consulte. I-am scris o rețetă.

— Ah! n-o să mai fiu singur! N-o să mai fiu singur! Acel domn mi-a luat rețeta. M-a privit ciudat, a plecat și când a ajuns în mijlocul drumului a rupt rețeta și-a aruncat-o în vânt. Bucățelele de hârtie pluteau legănându-se. Clientul și-a mai aruncat privirile încă o dată îndărăt. Desigur, credea că sunt nebun. Eu am râs cu poftă și m-am tolănit pe-o canapea. Am adormit.