Share on Twitter Share on Facebook

VI

Aci își tăie povestea. Sorbi de pe fundul paharului ceaiul rece și gălbui ca chihlimbarul, își trecu mâna peste fruntea asudată, oftă, făcu de câteva ori pe nas “hî-hî-hî” și dădu din cap.

— Mă îngrozește acea fericire de un an de zile! Când mi-amintesc că pacea și blândețea ei s-au stins, durerea care mă încinge e ca un foc ce mi s-aprinde din tălpi până la creștet; gura mi se amărăște, ca și cum mi s-ar sparge în ea o bășică de fiere; apoi, un fior rece, ca un șarpe umed, mi se încolăcește în sus pe șira spinării. Să nu te înțeleagă și să nu te rabde, să nu te îmbrățișeze și să nu te iubească decât o singură ființă, și această ființă să te părăsească de veci! Și în veci să n-o poți uita; să-i auzi glasul în urechi; să-ți stea țaglă înaintea ochilor niște ochi albaștri, care se închid a moarte; să simți pe pielea mâinilor urmele slabelor și recilor ei strângeri de mână; și, privind un munte, ascultând lăutarii ori gonind în fuga zvăpăiată a drumului de fier, în toate și oriunde, s-aud necontenit dorul ei: cel de pe urmă: “Ah, și cum aș vrea să trăiesc!”. "Spune-mi d-ta dacă n-aș avea dreptul să cer socoteală lui Dumnezeu și să-l insult, ca pe-un câine, căci a născocit lumea asta numai ca să-și sature răutatea sa eternă! Spune-mi d-ta dacă n-ar trebui să-mi strivesc ochii, ca să nu mai văd înaintea lor cea din urmă cădere a pleoapelor peste frumoșii săi ochi!

După ce se șterse de sudoarea care-i brobonase fruntea și tâmplele, trânti cât putu mâinile pe masă. Paharele răsunară. Eu tresării speriat. Ochii lui erau roșii și așa de căscați, că păreau gata a se spinteca. Se sculă de pe scaun, începu să se plimbe prin odaie, făcând niște pași largi și apăsați.

— În sfârșit, domnule, zise el c-un glas sălbatic, eram cu dânsa în Italia, la Pisa. Oh! frumoasa Italie, cu cerul ei vioriu și adânc, cu soarele ei — potop de lumină și de viață -, cu pământul acoperit cu vii, cu iasomie și cu portocale, pământ care te amețește cu aburii săi de vin, cu miresmele sale de flori și de fructe; Italia, cu nopțile argintii, cu năprasnicele clădiri, cu cântăreții și tragedienii săi zvăpăiați și nemuritori; fericita Italie, grădina lumii, visul Nordului, basmul popoarelor; pentru mine va rămânea mormântul în care mi-am închis de vecie marea mea iluzie, căci era cea dintâi iluzie fericită a unui nefericit dezgustat deodată cu laptele pe care l-a supt, de la primul scutec sărac care l-a înfășat! Nici aerul curat și viu, nici căldura potolită și încărcată cu viață, nici frumusețea fără de pereche a priveliștilor care zguduie și trezesc în organismele stinse pofta și rămășițele vieții n-o întremau din acea lâncezire funebră. Îngălbenise, apoi se albise solbă. În jurul obrajilor i se rotunjeau ape de marmură vineție. Și răbda liniștit, privind la mine blajin, fără vorbă, fără părere de rău, fără spaimă de moartea care se lățea pe nesimțite și îi sfredelea cele două mari centre ale vieții: inima și creierul. Aș fi vrut să plângă, să se răscoale contra lui Dumnezeu și a științei omenești... Aș fi vrut să-mi spuie ce-o doare, să mă blesteme, să mă urască, să întoarcă ochii de la mine și să înceteze odată cu acele priviri de o blândețe și de o răbdare supraumană... Nu-i auzeam glasul decât rareori, și îngâna:

— Ți-am spus, ți-am spus să nu mă iubești dacă știința ta te-ar încredința că n-o să trăiesc... Simt o milă adâncă, răpindu-mi cele din urmă nopți de odihnă, când mă gândesc c-o să te las iar singur pe lume... Încolo, nu știu dacă mai simt ceva... Sunt așa de slabă, că nu mai am putere de a iubi și conștiință limpede de-a ști că iubesc.

Nu-i răspundeam nimic. Îi sărutam mâinile. Gândurile mele erau un fel de ceață care-mi obosea creierul.

În ziua când a născut eu am simțit o durere monstruoasă în adâncul rărunchilor. Am încremenit de spaimă privind chinurile de care natura are nevoie pentru a-și descărca viața în proaspetele ei prăsile. Trei zile și trei nopți n-a deschis ochii. Răsuflarea-i era slabă; abia aburea pe o mică oglindă. Inima îi bătea rar, neregulat, și câteodată îi năpustea sângele c-o mânie neînțeleasă; mâinile îi tresăreau; fața i se lumina și buzele cereau să se dezlipească una de alta. M-am sfătuit cu unul din cei mai mari doctori italieni, un bătrân bun, un savant al cărui zâmbet dovedea că-n fața problemelor mari, de la care atârnă moartea sau viața, rămăsese sceptic și fatalist ca cel mai umil ignorant.

— Domnule, îmi zise el, după ce cercetă cu de-amănuntul pe bolnavă, ca și cum i-ar fi făcut o adevărată disecție cu ochii, iată un caz de boală care mă face din nou să cred că medicina, cu cât se apropie mai mult de o știință pozitivă, cu cât vrea mai mult să pipăie, să vadă, să guste și să audă organismul omului, cu cât vrea să se închidă în anatomie și fiziologie, cu atât câștigă și pierde deopotrivă de mult. Nu aș vrea ca oamenii de știință să creadă în basmul unui suflet așezat într-o hotărâtă parte a trupului, nici într-un suflet materie-eteriană, care tremură, și pătrunde, și circulă deosebit de om, în tot lăuntrul omului; dar aș dori să nu se disprețuiască cu atâta ușurință o stare psihologică care trebuie să fie cu mult mai subtilă, mai greu de studiat și de înțeles. Această stare psihologică trebuie să fie cauza, iar starea fiziologică
— efectul. Eu socotesc că de multe ori buna stare, ordinea și vigoarea fiziologică sunt zăpăcite, slăbite de un dezgust sufletesc ascuns, bolnăvicios, covârșitor, și adesea scăpând din lumina conștiinței bolnavului și din inteligența disprețuitoare a savantului. Soția d-tale, născută din părinți bolnavi, de când a deschis ochii, de n-ar fi avut un cap predispus la gânduri, viața trupului nu i-ar fi fost răpită și arsă numai de creier. Acum, după emoragia din urmă, slaba ei viață este o minune a sistemului nervos. Fii bărbat. Eu nu cred într-o scăpare. I-ar trebui nu să-i vindeci viața, ci să-i torni o nouă viață, să o naști a doua oară. Încearcă, dacă vrei, transfuziunea. Un sânge curat ar putea face o minune. Dar un sânge ferit de boli, moștenit curat din mai multe generații, un sânge în stare de progres, în care viața să fie îndesată și cu putință de a zămisli viață acolo unde moartea a început. În orașul nostru, ca în orice oraș vechi și cult, nu știu dacă vei găsi un astfel de om.

Apoi bătrânul doctor se uită peste ochelari, zbârci fruntea sa albă și mare, mă strânse de obraji, iar se uită lung la mine și-mi zise trist:

— De, nu știu, firește, dacă d-ta te hotărăști, dacă vrei, dacă crezi... dacă-ți iubești mult, mult soția...

— Domnule doctor, o iubesc, o iubesc, o iubesc! Ea a dat iluzii de fericire unui dezgustat, eu îi dau tot sângele meu cu o plăcere pătimașă și fericită!

Așa i-am răspuns și într-o clipă mi-am scos haina și vesta. După ce bătrânul m-a pipăit și mi-a frecat câtva mușchii de la mâini, a plecat să-și aducă instrumentele trebuincioase la această operație, de care spânzura, ca într-un fir de păr, întreaga mea fericire, îngânând în pragul ușii:

— Bine, bine, ai un sânge care ar învia un cadavru putred de mai multe săptămâni...

Când doctorul s-a reîntors, m-a găsit plângând la capul ei. Dormea, amorțise... Era cu putință să se mai deștepte? Plângeam, și înaintea ochilor mei toate lucrurile păreau întunecate.

Ea zâmbea, întinsă și străvezie ca o bucată de ceară. Ah! și ce plăcere sălbatică am simțit când doctorul mi-a deschis o vână de la cot!

Îndată ce sângele meu a început să intre și să se împrăștie în corpul ei mic și moleșit, buzele începură a-i tresări, a se rumeni, a învia. Pleoapele crăpară puțin și ochii i se arătară ca două fâșii albastre și umezi, apoi i se deschiseră mari și încărcați cu lacrimi. În privirea ei neclintită se vedeau mirarea, frica, dorința de a ști ce se petrece în ea și în jurul ei. În privirea ei vie, tăiată de clipiri repezi, se vedeau o nouă viață, un avânt puternic, un dor de trai nemărginit, o senzație ciudată de căldură și de fericire. Mâinile i se încălziră; chipul i se lumină, i se aprinse de voință și de plăcere. Eram fericit. Și nu m-aș fi clintit din loc pentru nimic în lume, de spaimă ca nu cumva tubul care unea cotul meu cu vinele ei să se spargă ori să se miște. O bășicuță de aer de-ar fi pătruns în căile circulației, mi-ar fi ucis sărmanul meu ideal, care începuse a se deștepta.

Dar când voi să spuie nu știu ce cuvânt de mulțumire, fața i se albi din nou, buza de sus începu să-i tremure, dădu ochii peste cap, gura i se umezi, lacrimile începură a i se întinde în două șiroaie pe amândoi obrajii. O convulsie epileptică. Vărsă. Doctorul întrerupse operația.

Am căzut pe-o canapea. Pierdusem cunoștința. Auzeam ca prin somn pașii doctorului și glasul lui.

— Se poate... E de mirare... Ciudat... Nu se știe... Când a plecat, m-a zguduit și mi-a șoptit în ureche:
— Mă întorc îndată. Nu pierde nădejdea. Vom încerca cealaltă transfuziune, transfuziunea mediată. Încep să nădăjduiesc.

Peste două ore m-am deșteptat. Visasem și nu-mi aduceam aminte nimic din câte-mi trecuseră prin minte. Chipuri urâte, crâmpeie de vorbe, zgomote, plângeri, coșciuge, bătăi de clopote, un vârtej amestecat, fără șir și fără înțeles, îmi zbuciumase creierul. O viață monstruoasă de chinuri, iată ce-mi fusese acea amorțire a trupului meu zguduit de dureri și desființat de neodihnă și de vegheri. La urmă se făcea că plutesc în apa Arnului. Când m-am deșteptat, eram scăldat într-o sudoare rece din tălpi până la creștet.

Ea dormea cu fața în sus. Nasul i se subțiase, ochii i se afundaseră în cap, închiși în niște rotocoale vinete. O clipă mi-apăru ca moartă.

Durerea se prefăcu în nesimțire.
— Ei bine, a murit, a murit, nu face nimic!... Și eu oi muri... Toată lumea moare... Natura întreagă moare... Cine poate opri în loc jocul fatal al legilor neîndurate din univers? Revolta noastră?...

Ș-am început să râd. Dar când am pășit pragul, cu gând de a-mi vedea copila, asupra căreia mărturisesc că-mi fusese scârbă să-mi arunc privirile, am amețit, m-am rezemat de zid și, fără să-mi simt durerea, am început să plâng.

M-am târât până la leagănul fetiței, în odaia de-alături. Și ea dormea cu fața-n sus și cu mâinile pe piept. Desigur, toată lumea adormise în jurul durerii mele! Și așa de micuță, abia sosind pe lume, era de mirare cum semăna mă-sei. Aceleași linii delicate și frumoase, aceleași sprâncene negre și subțiri, aceeași frunte, aceeași bărbie ca un merișor de ceară, același chip galben, același trup slab. Un adevărat triumf al slăbiciunii! O glumă crudă a naturii care dăduse la o parte pe cel puternic pentru a continua pe cel plăpând.

În această ființă stoarsă de viață vedeam bine năzuința haină a ei de-a stinge o spiță din omenire. Ș-am întors capul cu dezgust de la ceea ce ar fi trebuit să privesc cu plăcere.

Această ființă vie mirosea a două cadavre! Peste trei zile doctorul s-a hotărât la a doua transfuziune. Mi-am deschis vinele ca și întâiași dată. În nesiguranța mea eram fericit, privind ca fermecat la bătrânul doctor, care bătea sângele într-un vas de sticlă pentru a-i scoate fibrele.

Eram liber, îmi luase numai sângele. Puteam să iau parte la operație. Și deși mă simțeam aiurit, parcă creierul mi s-ar fi ridicat în sus din țeasta capului, totuși, credeam că ajutorul meu va fi de un folos hotărâtor la izbânda încercării.

Ne-am apropiat de patul ei. Mișca. Asudase la tâmple. Cerca să-și deschidă pleoapele grele. Încremenisem. Când doctorul a început să-i pompeze sângele, din nou a început să invieze. Buzele i s-au rumenit. Ochii i s-au deschis mari și albaștri, umezi și frumoși ca niște ochi frumoși când zac de-o boală lungă.

“Oh! să nu-i închidă, că moare! În ochi i s-a grămădit toată viața!” Aste gânduri îmi trecură prin minte ca un fulger și înghețai. Mâna ei rece mă apucă de mijloc, mă atrase spre dânsa, mă apropie de gura ei, mă sărută și-mi șopti:

— Degeaba! degeaba! Ah! și cum aș vrea să trăiesc... Mă sărută încă o dată, așa de apăsat, că parcă ar fi voit să intre în buzele mele, oftă și, când închise ochii, de s-ar fi stins soarele, creierul meu nu s-ar fi înecat într-un potop de noapte mai neagră și mai înfiorătoare!

Căzusem în genunchi. N-am mai simțit decât cea din urmă zgârcire a trupului ei și înțepenirea cumplită a mâinilor, care mi se împletiseră pe după gât.

Greutatea trupului meu moleșit mă dezlipi de acest cadavru scump și mă rostogolii pe parchet fără cunoștință.

O săptămână întreagă mi s-a părut că m-am plimbat, c-am vorbit, că m-au certat oamenii, că m-au trântit în pat, că bătrânul doctor îmi pomenea de nu știu ce știință... Pe unde mă plimbam, ce-am vorbit, cine mă lungea în pat... Nu știu nimic... Niciodată nu mi-am adus aminte...

După o săptămână m-am deșteptat prins de friguri. Pe un scaun, lângă mine, sta doctorul citind un jurnal.

— Unde e, doctore, unde e? Atât am putut să-i strig.
— Nu vorbi așa de tare, îmi răspunse el, apucându-mă de mână. Trebuia s-o înmormântăm ca pe orice creștin, ca pe orice mort. E datoria noastră, a celor vii, să nu lăsăm ca putreziciunea, cu duhoarea și lividitatea ei înjositoare, să insulte trupul și chipul unei ființe pe care am iubit-o. Lângă un cadavru un sentiment de rușine și de religiozitate ne cuprinde pe toți deopotrivă. Care om corupt, sceptic, ateu ar îngădui ca natura să schilodească înaintea lui un trup odinioară cu voință, cu simțire, cu vicii și cu virtuți ca și ale lui? Care om nu s-ar gândi că prin acea stare de nesimțire și de pace veșnică va trece și el? Cine, în fața unui cadavru deformat și sfredelit de viermi, nu și-ar închipui trupul său în prada murdăriilor de care natura are nevoie pentru a-și relua materia înstrăinată din sânul ei pentru o clipă? La ce-ți slujește știința d-tale dacă țipi ca un copil și insulți ca un sălbatic de mai multe zile, fără să ai conștiință? E o profunditate tristă, dar nobilă, în care trebuie să pătrundă un om ca d-ta, mai ales când știe din ce e alcătuit omul. Noi, studiind legile naturii omenești și cunoscându-le, le datorăm o supunere mai demnă decât a celui din urmă nenorocit, care nu pricepe de ce mănâncă, de ce doarme, de ce se luptă, de ce se naște și de ce moare.

Mi-am cuprins fața în mâini, m-am întins, parcă aș fi voit să-mi ies din piele și, năbușit de plâns, i-am răspuns revoltat:

— Ah! doctore, ești mare și drept, dar la ce sunt bune cuvintele tale? în urechi aud necontenit dulcele ei glas; înaintea ochilor, chiar de mi i-ai scoate, văd necontenit niște ochi albaștri închizându-se a moarte; pe pielea mâinilor simt apăsându-se urmele slabelor și recilor ei strângeri de mână; în fundul creierului mă arde cel din urmă dor al ei: “Ah! și cum aș vrea să trăiesc!”

— Gândește-te că ai o copilă care îi seamănă întocmai...
— Atât mai rău! în capul celei vii voi vedea totdeauna un cap de mort, pentru care cu bucurie mi l-aș fi zdrobit pe al meu între două pietre de moară...

Și cuprins de furia de a mă strânge de gât, am sărit din pat cu părul vulvoi și m-am repezit la fiarele ferestrelor.

Acolo, vântul răcoritor mi-a liniștit mintea bolnavă. Arnul, gălbui și liniștit, alunecând fără vuiet pe sub arcurile podurilor de piatră, m-a amețit. Pământul mi se învârtea sub picioare, vechile palate pisane se clătinau pe tălpile lor. Și-am căzut în brațele bătrânului doctor.

— Cel puțin e frumos locașul ei de odihnă? Două săptămâni am stat lungit în pat, dormitând, aiurând, visând, cerând apă ziua și noaptea, neînțelegând nimic, nesimțind nimic, părându-mi-se că umblu, că stau, că petrec, că râd, că plâng, că sunt într-o trăsură mare, că mă sui în turnul plecat al Pisei, că plutesc pe deasupra unei ape întinse, că mă ridică cineva c-o sârmă în sus, în sus, și că plutesc în aer peste întreaga lume.

Când m-am sculat din pat, eram slab și galben. Lumea mi se părea o minune din care nu făceam parte.

Mă simțeam azvârlit în prăpastia unei liniști fără fund. Mă plimbam încet prin odaie. M-am oprit la fereastră. Pe Lungarno trecea un regiment de bersaglieri cu muzica în frunte. Ei, ca niște jucării de plumb, și frumosul lor marș, ca și cum un copil ar fi cântat printr-un pieptene acoperit cu foaie de țigară.

Mi-am aruncat ochii spre Baptister. Maiestosul Baptister al catedralei din Pisa ca o oală răsturnată cu fundul în sus.

În odaia de alături țipa un glas ascuțit.
— Cine plânge acolo? O servitoare, o italiancă scurtă și groasă, mi-a răspuns:
— Fetița d-voastră.
— Fata mea? Ce fată? Ah... bine... las-o să plângă...
— Doriți s-o vedeți?
— Nu, nu doresc...
— Ce frumoasă și ce delicată e!
— E frumoasă? E delicată? Bine... Nu face nimic...
— Și seamănă cu doamna, așa de mult! așa de mult!..
— Seamănă cu doamna!... Bine... Lasă să semene... Și eram liniștit, profund de liniștit. Desigur, altcuiva îi era milă în mine. Altcineva se mai încerca să plângă în mine, un om din trecut, o conștiință adormită ori moartă, care tresărise ca prin minune, galvanizată de cuvintele “și seamănă cu doamna așa de mult!”

M-am însănătoșit, dar am rămas slab, galben și liniștit. Într-o zi m-am dus cu doctorul ca să-mi arate mormântul ei. În camposanto (cimitir, cum îi zicem noi, popor nerespectuos și sceptic), i-am văzut mormântul proaspăt, nebătătorit încă, negătit cu flori, ars de soare și neplâns de nimeni. M-am uitat la dânsul; l-am măsurat cu ochii; l-am deschis în închipuirea mea și n-am văzut pe nimeni... Un coșciug gol, o pernă albă, de care nici un cap nu se rezema, un giulgiu alb, care nu înfășura pe nimeni...

Am îngenuncheat din voința și priceperea mușchilor de la picioare. Am plecat capul în jos, căci de la ea, fără nici o poruncă, junghietura s-a frânt din cauza instinctului muscular care apleacă capul când se îndoaie genunchii. Ochii mi-au umezit o Bulevard principal în orașul Pisa din Italia.

clipă, căci glandula lacrimală se contractă puțin când plecăm capul, când apăsăm sprâncenele pe ochi și ridicăm în sus mușchii feței de la rădăcina nasului.

M-am ridicat de pe mormânt: inimă moartă, cum venisem. Am luat pe doctor de braț și-am plecat spre casă. În fața unui atelier de sculptură m-am oprit. Am poruncit un monument frumos; am dat cât mi s-a cerut și, pornind înainte, am întrebat pe bunul doctor, care mă privea lung:

— Nu e așa că o să fie cel mai frumos mormânt? Aș vrea să ne întoarcem, să plătesc însutit, ca în toată Pisa să nu fie alt monument mai frumos!

— Știi, îmi răspunse el strângându-mă de braț, că eu cred în trecerea sentimentelor dintr-unele într-altele, întocmai cum lumina se poate schimba în mișcare, mișcarea în electricitate, electricitatea în căldură și căldura în lumină? La d-ta durerea s-a schimbat într-o vanitate sinistră și liniștită. Ferește-te de liniște. Liniștea în d-ta poate deveni organică și te poate sorbi atât de mult, încât să nu-ți rămână, spre deosebire de un cadavru, decât puterea involuntară de a nu te descompune și libertatea fizică de a te mișca.