Share on Twitter Share on Facebook

VIII

Când am ieșit din odaia lui și am dat de soarele cald, mi s-a părut că ies dintr-un mormânt la lumina bună a zilei.

Înșiruită de-a lungul șoselei, o ceată nebunatică de domni și de doamne goneau călări spre Rucăr.

Eram amețit. Mă plimbai pe terasa din mijlocul orașului, poreclită “Bulevard pardon” de mulțimea care se plimbă pe dânsa și se izbește la fiece pas. Gândurile mi-erau împrăștiate. Peste trei zile am simțit o prietenie adâncă pentru acest nefericit doctor.

Vorbea puțin, rar și despre lucruri neînsemnate. Și nu vorbea decât cu mine.

Într-o zi, pe Podul Mogoșoaei, îl văzui întins, cu mâinile cruce pe piept și clătinându-se între îngerii auriți ai dricului negru, urmat de o mulțime de rude, desigur, cu batistele la ochi. Privirea mi se întunecă de câteva lacrimi.

Și de nu l-aș fi văzut cu mâinile pe piept și dus cu picioarele înainte, aș fi crezut că e viu, că se plimbă, într-o trăsură mai ciudată și mai caraghioasă decât a unui oarecare prinț grec.

Aș fi crezut... Între liniștea lui de altădată și liniștea lui de mort, nici o deosebire.