Share on Twitter Share on Facebook

VII

Aci se opri. Își luă capul în mâini. Se odihni. Aprinse a nu știu câta țigară. Dădu din cap. Făcu pe nas de câteva ori “hî-hî”, ca de obicei. Și începu iarăși cu un glas înfundat și obosit, parcă mi-ar fi vorbit dintr-un dulap închis:

— M-am întors în țară. M-am retras la moșia ei părintească. Și aproape trei ani de zile n-am vorbit cu nimeni. În această vreme, nu s-a publicat nici o carte, nici o dare de seamă despre transfuziune, în nemțește, în franțuzește și în italienește, fără să le fi citit.

Uram pe toți doctorii care se ocupau de această operație, mai ales pe de Belina, căci, după cum spun niște “arhive de fiziologie” 1870, pagina 43, din 175 de cazuri a vindecat bine de tot 85. Și am o manie care nu m-a părăsit nici până azi, să rup și să ard la miezul nopții toate volumele ce-mi vin din străinătate privitoare la transfuziune.

Îmi blestem sângele că n-a fost în stare să-mi vindece idealul. Dar copila mea se făcuse de trei ani. Era slabă, cu ochii albaștri, și umezi, și frumoși ca ai ei. Era ea, din tălpi până la creștet. Era ea, micuță și tristă. Era ea, de trei ani.

Și-ți închipuiești eroare mai presus de răbdarea omenească când această fetiță îmi zicea “tată” și-și împletea subțirelele ei brațe pe după gâtul meu, și când eu mi-apropiam buzele de fruntea ei ca s-o sărut, buzele înghețau tremurând, în frumosul și nevinovatul cap al copilei eu vedeam capul uscat și mort al ei. Și lăsând-o repede jos, îi ziceam fără milă:

— Du-te de te joacă, du-te, du-te... Într-o zi am scăpat-o din brațe. A plâns. Am deschis un volum sosit de curând, în care era vorba despre un nou aparat de transfuziune mediată.

Frumusețea naturii mi-era indiferentă. Treceam prin holdele aurii, prin câmpiile înflorite, ori coboram o vale mocirloasă, mi-era deopotrivă.

Un singur gând: ce strică biata copilă? O iubesc eu ori nu? Ar trebui să-i dau în genunchi, tocmai fiindcă poartă frumosul și nobilul ei chip. E cu putință ca durerea să fi făcut din mine un câine liniștit, fără pic de iubire și fără pic de milă?

Oh! cât m-am silit, cât mi-am frământat mintea ca sa aflu dacă iubesc ori nu pe-acest copil, al meu și-al ei, ușurel ca o umbră, blond și auriu ca luceafărul, blând ca o sfântă, fraged ca un lăstar crud și trist ca un ochi de mort care se închide!

Și se uita la mine sfios, gata să plângă, gata să zâmbească, cerșindu-mi mângâierea mea adormită.

Mintea i se dezvoltase, singură de la ea, într-un chip surprinzător. Era de șase ani trecuți.

Într-o seară, după ce umblasem toată ziua, m-apropiam de pridvorul caselor, obosit și fără nici un gând. Cui nu i-ar fi plăcut acea seară de vară, întinsă ca un zăbranic fumuriu peste toată aria nemărginită a câmpiilor? Cine n-ar fi admirat cerul fără pic de nori, cupolă uriașă, în creștetul căruia câteva stele, ca niște ochi de argint, începuseră a clipi? Cine n-ar fi ascultat cu plăcere întoarcerea vitelor de la pășune cu bălăngăitul lor depărtat, cu strigătele flăcăilor pierdute în orăcăitul broaștelor gălăgioase? Cine nu și-ar fi deschis inima toată la odihna acestei blânde seri? Numai mie nu-mi erau date pacea și bucuria sufletului. Abia suisem trei trepte de la pridvor când auzii glasul bun și bolnăvicios al fetiței mele. Vorbea cu doica parcă ar fi vorbit cu o mumă.

— Doică, mie nu mi-e bine, și nu mă doare nimic...
— Ei, draga mamei, ai ostenit, toată ziua colo, colo...
— Aș, nu, toată ziua am dormit pe canapea...
— Cine știe... Să văd fruntea. Cam arzi...
— Doică, dar nici tata nu e bine...
— De unde știi?
— Dac-ar fi bine, ar fi mai vesel...
— Dar nu e vesel?
— Dacă ar fi vesel, n-ar citi atât de mult... Cine știe ce caută în cărțile lui cu coaste, cu picioare și cu capete de oameni tăiați... Mie mi-e frică de cărțile lui...

— Dar nu citește, mamă, toată ziua.
— Când nu citește, ce folos, rătăcește pretutindeni, parcă i-ar fi urâte lucrurile și oamenii din casă...

— Ei, ce-ai vrea tu, dragă, să facă?
— Eu aș vrea, aș vrea — dar să nu mă spui — aș vrea să mă mângâie, să mă sărute și să se joace cu mine. Eu nu știu cum sărută tata, și ce mult aș dori să știu! Când vrea să mă sărute, odată se întunecă și mă scapă din brațe. Eu îl iubesc mult, mult, și mi-e frică de el... Eu îl iubesc, dar el nu mă iubește... Îmi vine să-i dau toate jucăriile și să-i zic: îmi plac foarte mult, dar ia-le și iubește-mă... Doică, mie mi-e cald... Și mi-e sete... Și mi-e silă... Aș vrea să mă culc...

A plecat spre odaia ei, oftând ca un om bătrân. De mi-ai fi dat foc, nu m-aș fi încălzit mai mult. Acele vorbe bune și nevinovate, acel oftat din fundul rărunchilor, acea melancolie bolnavă m-au zguduit și m-au trezit din împietrirea mea fatală. Am plâns ca un copil când se pierde de mă-sa și mi-am deșirat în minte tot trecutul nefericit. După ce m-am odihnit pe treptele pridvorului, cu capul în mâini, cu ochii închiși și surd la auiala întinsă a satului, m-am sculat. Am făcut doi pași, împleticindu-mă. Simțeam întreaga greutate a durerii mele, dar mă simțeam părinte. Învinsesem acea liniște mormântală. Mă simțeam om. Eram sigur că-mi iubesc fetița. Și ce altă fericire aș fi dorit mai mult? Mi-am șters nădușeala de pe frunte.

— Tot am pentru cine trăi ! Când pusei mâna pe clanță, tresării. Când deschisei ușa, rămăsei în prag. Plecai umilit capul în jos. De astă dată mie mi-era frică de dânsa.

O iubeam. M-apropiai de pat. Se culcase. Adormise cu o mână sub obraz. Îi pipăii fruntea. Ardea; tresărea. Era slabă, străvezie; urechile, lustruite; zgârciul nasului îi albea pe sub pielea subțire; mânușițele deșirate; pieptul îngust și cilindric. Doctorul cerceta și părintele suferea la capul acestui copil de o frumusețe vagă și de o delicatețe plăpândă.

Pe o masă ardea o lumânare. Mă sculai să o dau la o parte din ochii ei. Și când eram cu spatele spre dânsa am tresărit auzind-o:

— Tata! tata! Se deșteptase. O sărutai până nu mai știui de mine. Ieșii afară, de rușine. Nu-mi mai putui stăpâni lacrimile. O idee îmi fulgeră: “Arde, arde, se mistuie înainte de a trăi! Oh! și este același obraz, același cap, aceeași ființă care îmi moare sub ochi de două ori.”

A doua zi când am văzut-o era tot în pat. M-a privit lung și blând, ca și mă-sa. Toată viața îi năvălise în ochi, ca și mă-sei. Privirile ei largi mă cuprindeau, mă ardeau, ca și ale mă-sei. O sărutai de multe ori. Și ea, mângâindu-mă cu mâinile slabe și alunecoase, mă tortură, fără să știe, cu aceste cuvinte:

— Ah! ce bine-mi pare! Ce bine săruți tu, ce bine săruți tu, tată! Ce bine îmi pare că sunt bolnavă!

O lăsai să doarmă. Ieșii cu capul în jos, simțind pe grumaji piciorul neîndurat al soartei, care m-abătea la pământ. Intrai în bibliotecă. Privii repede peste toți autorii de medicină. Căzui pe un scaun. Tot ce știam vântura prin minte. Nimic. Am răsfoit un vraf de tomuri. Nimic..

Contra unui rău atât de mare, înghesuit într-un piept atât de mic, cine putea să lupte? Și-apoi nu era ea altă ființă care pierea, ci tot cealaltă: murise de anemie, murea și de oftică. Un foc mare se stinsese, și din el mai plutea în întunericul lumii o slabă scânteie. Trebuia să se stingă.

Mă întorsei în odaie ca să o văd. Voiam să încerc ceva, fie chiar de mi-ar fi murit în mâini.

Când deschisei ușa, mi se păru că se învârtește în pat. Eram sigur că doarme. O privii mult stând în picioare și, fără să vreau, mormăii cufundat în gânduri:

— O! ce buze albe! Ce buze albe! Ce obraji galbeni! Plecai deznădăjduit, îmi trebuia aer, aer, aer. Apucai peste câmpi. Nu mă întorsei decât cu noaptea în cap. De-a dreptul la dânsa m-am dus. Era deșteaptă și mă aștepta. O văzui și mi s-a părut că mă înșelau ochii. Atâta viață în ochi! Și gura ei atât de rumenă!

— Ce obraji frumoși! Ce buze vii! Ce buze rumene! Mă apropiai de dânsa ca să o sărut, ca să-mi vărs focul. Oh! cine m-ar putea crede fără a înmărmuri? Fusese deșteaptă, îmi auzise spaima de buzele ei albe și și le făcuse cu vopsea roșie de pe pereți.

Atâta răbdare și jertfă dumnezeiască de la un copil de șase ani îmi zdrobi toate puterile.

Căzui ca o cârpă lângă dânsa. Corpul îmi murise și capul mi să părea că are să sară în bucăți de o revoltă oarbă.

Am plâns. Am sărutat-o. Am adormit lângă dânsa.

Vecinul meu se opri iarăși din vorbă. Era alb ca varul. Oftă. Se sculă în picioare. Se uită pe fereastră și zise răstit:

— Ce proști suntem! Soarele e de mult pe cer, și noi cu lumânările aprinse!

În adevăr, afară era ziuă albă. Dar eu încremenisem uitându-mă la el cum se plimba de repede prin odaie. Un leu furios închis în zăbrele de fier. Se opri lângă mine și mă strânse de braț.

— Ce te uiți la mine? Ce mai vrei? Nu mi-a fost destul? Nu ți-e de ajuns? Fluviile n-au ieșit din albiile lor, munții nu s-au prăvălit... A murit și ea, ca și mă-sa, iacă tot!

Mânia îi da un aer așa de mare, că mi se păru că se izbește cu capul de tavan. Tremuram vargă. După cele din urmă cuvinte, ca prin minune, fața i se liniști, ochii i se micșorară; mă lăsă de braț; îmi întinse mâna prietenește și îmi zise liniștit:

— Iartă-mă dacă te speriai. Un moment de mânie, care trecu și nu va mai veni. În noaptea aceasta mi-am trăit din nou nefericita mea viață, și desigur că va fi cea din urmă noapte din viața mea. Liniștea mă va înghiți din nou. A avut dreptate bătrânul doctor italian. Liniștea mea a devenit organică. Între un cadavru și mine nu sunt alte deosebiri decât puterea involuntară de a nu mă descompune și libertatea fizică de a mă mișca. Cred că de acum înainte chiar mania de a citi noaptea mă va părăsi. Cea din urmă tresărire de viață s-a stins cu această noapte, ca și cum ar fi fost cel din urmă acord dureros cu care se încheie și se stinge o simfonie tristă...