I

Cosmin așteaptă pe doi prieteni. E singur, la o masa rotundă, în grădina “Costandin”. Cu capul rezemat în mâna dreaptă, privește fără a clipi. Nici “băieții” care gonesc cu farfurii, sticle și pahare, nici mulțimea zgomotoasă și lacomă nu-i tulbură privirea melancolică.

În grădină se aud, din toate părțile, strigătele obișnuite: “Băiete, o baterie!”, “O idee!”, “La moment!”, “Un patrician!”, “Gaata!”, “Pârjoala, Mitică!”, “A sosit!”, “Un taifas, la a cincea!”, “Soseș-teee... pe telegraf!” Peste zarva aceasta piruie naiul lui Dinicu. Maistrul muscalagiu cântă Ciocârlia, o scăpărare uimitoare de sunete.

Pentru Cosmin lumea, așa de vie și de apropiată, se proiectează într-o depărtare tăcută și fumurie. La lumina felinarelor oamenii îi par ca niște umbre nehotărâte în conturul lor. Cosmin închise ochii săi obosiți și, în întunericul de o clipă, îi licări tremurând, ca într-un vis, o grădiniță cu liliac, o scară răsucită ca un melc colosal, un pat murdar în care zace un bătrân cu capul mare, cu părul alb, lung și rar, și o femeie frumoasă, tânără încă, voind să-l mângâie pe el, care se înfiorase de aspectul bătrânului. Tresări, parc-ar fi simțit furnicarul mângâierilor prelungindu-i-se până pe după umerii osoși. În fundul acestei iluzii, două priviri, albastre și triste, tremurară ca două flăcări de spirt când sunt aproape să se stingă. Cosmin deschise ochii, bătu în masă și zise aspru unui chelner:

— Băiete, o țuică! Cosmin bău țuica. Rupse o bucățică de pâine.
— Ce aveți? Dă-mi o listă!
— Îndată, să vie, răspunse băiatul, plecând cu niște pași despicați. Cosmin își netezi colțul părului de pe frunte. Chipul lui uscățiv e obosit. Ochii negri și mici se sting și se aprind necontenit. Curat îmbrăcat. E oarecum elegant în niște haine gata.

După câteva minute de nehotărâre începu să citească lungul șir de bucate. Ceru o ciorbă de perișoare. Și pe când lungea buzele ca o pâlnie ca să soarbă, cineva îl bătu pe umăr. Era Candian, unul din cei doi prieteni. Tânăr, blond, cu ochii albaștri și cu mustățile învoalte. Ochelari legați în aur.

— Te aștept de-un ceas, zise Cosmin. Mănoiu nu vine?
— Mon cher ami , răspunse pripit Candian, m-am încurcat la “Noua generație”. Era o bancă... era o vijelie... băiete, șterge scaunul, nu vezi că este ud?... uf! ce cârciumă infectă!...

— Îndată, domnule!
— Era o bancă, continuă Candian, frecându-și mâinile, monstruoasă. Se ridicase de la o mie la douăsprezece. O razuară de primă ordine. Opt, nouă, opt, nouă, și ponții, șapte, cinci, bac, patru. Scumpul meu prieten (fr.) La jocul de cărți, partida la care toți jucătorii pierd în favoarea bancherului; de la fr. raser— a rade.

— Vasăzică, ai pierdut?
— Eu?... din contră... am câștigat... Cine pricepe jocul ca mine? Eu totdeauna voi câștiga, iar Mănoiu totdeauna va pierde. Îndată ce am văzut pe Titeanu tăind, l-am rugat să mă ia cu o sută. Are un noroc... idiot! E singurul bancher... mon cher ami, trebuie să fii bę-bęte ca să pontezi contra lui.

Candian avea obiceiul să spuie când câștiga că câștigă totdeauna, iar când pierdea că pierde totdeauna. Dar și când pierdea, și când câștiga, susținea că nimeni, ca el și ca Titeanu, nu pricepe “bacaraua”. “Bacaraua e un joc de noroc la care proștii n-au noroc.” Foarte mulțumit de axioma lui... da, a lui, deși a auzit-o de la un general, la “Jockey-Club”.

— Mănoiu pierdea mult? întrebă Cosmin, făcând semn amicului său ca să vorbească mai încet.

— Era la al optulea bilet de o sută. Ce-i pasă! Avea trei mii de lei...
— Mă mir... fără avere... fără ocupație... păcat... o viață pierdută...

— Viață pierdută? De ce? Te-i fi gândind la examene. Ei, mon cher, cartea și facultatea sunt pentru cei slabi. Mănoiu este un filozof al secolului. Socoteala lui este mai profundă ca a naivilor de geniu. Ce poți s-ajungi cu o licență în drept? Magistrat? Trei sute de lei pe lună. Avocat? Câți ani să caști gura pe la ușile tribunalelor? Și cu câtă răbdare și cu ce mijloace ajungi la o clientelă modestă? Și-apoi samsarlâcul domina profesia. Ca să izbutești în avocatură, îți trebuie tot atâta, cum să zic, tot atât de puțină conștiință ca și când ai izbuti să faci bani fără profesie.

— Mai încet. Te aud oamenii. Se cunoaște veselia omului care a câștigat la joc. O veselie nervoasă și rea.

— Rea? de ce rea? Ba nu zău, aș vrea sa știu cu ce și-a făcut milionul avocatul Pelea!? Și tu nu ai atâtea degete la amândouă mâinile câte case are el în București. Fiecare cărămidă din casele lui este un delict, fiecare zid, un testament forțat, fiecare casă, o Bęte — dobitoc (fr.).

crimă. Și plecându-se la urechea lui Cosmin: Administrează averea unei bătrâne cu istericale. Un altul stă patru ceasuri pe zi la tribunal și la curte, fără nici un proces, numai ca să-și justifice veniturile misterioase. Dar cel cu sindicatul falimentelor? De ce pledează numai la aceeași secție? Și cum pledează? Și câștigă patruzeci-cincizeci de mii de lei pe an.

Cosmin nu mai mânca, ascultând la amicul său.
— Ți s-au răcit perișoarele, îi zise Candian sugând un rac. Te surprinde ce-ți spun? Așa e lumea care triumfă. Tu ești tânăr... abia de doi ani în București... puțin...

Candian mânca și vorbea cu o repeziciune uimitoare.
— Peste câțiva ani vei înțelege de ce atâția ramoliți au cu miile de franci pe lună, de ce cutare militar scandalos a ajuns colonel, de ce un cartofor ordinar ne reprezintă țara în străinătate și de ce un falit, de trei ori simplu și o dată fraudulos, se plimbă într-un cupeu cu coroană de marchiz. Și eu am crezut în examene, dar acum sunt prea cuminte ca să mai râdă de mine niște profesori ignoranți și leneși. În marea luptă a vieții nu este o lege fatală a meritului care să puie pe fiecare la locul lui. Oamenii de diferite valori, închiși în societate, nu se aseamănă cu lichidele de diferite densități turnate în același vas. Da, mon cher, în natură știm de mai nainte care va fi deasupra și care va fi dedesubt, în lume, însă, sunt nebuni care conduc pe oamenii cuminte, sunt pungași care împart dreptatea oamenilor cinstiți, sunt arlechini care legiferează pentru popoare serioase. Ei, ce i-a făcut pe nebuni, pe pungași și pe arlechini ca să se ridice și să domnească? Examenele? Universitățile? E altceva, Cosmine... e altceva... Este marea artă de-a nu roși de nimic și de nimeni!

— Prea bine, șopti cu asprime Cosmin, făcând semn amicului său ca să vorbească mai încet, poate să ai dreptate, dar noi vorbeam de altceva. De unde are Mănoiu atâtea parale?

Candian bău un pahar de vin, își îndreptă ochelarii și răspunse zâmbind:

— Secretul vieții este profund, și arta ei, vastă.

— Nu pricep, răspunse Cosmin, plecând ochii în jos, ca și cum s-ar fi rușinat de ceea ce nu pricepuse.

Candian îl lovi, repede și scurt, cu dosul palmei peste piept și începu să râdă.

— Nu pricepi? Eu cred că de un an de zile ai priceput. Cosmin tresări și zise răstit unui chelner:
— Băiete, castraveți acri! Cu ce să mănânc fleica?
— La moment... să viie! Chitaristul cânta o romanță de Cavadia . Roșu, cu capul pe spate, pișca, patetic și cadențat, coardele chitarei. Banda îl acompania, ușor și prelung. Dinicu, cu naiul la gură, sufla binișorbinișor în țevile groase și înalte.

— O cafea turcească... cu rom!... strigă Candian.
— Un tai-fas... să viiiie! La mo-ment... potrivită... cu caimac și cu romul ei... să viiiie!...

— Ești la prima foaie a vieții, continuă Candian, suflând în țigară. Oh! ce bine ai s-o înțelegi! De unde are Mănoiu parale?... Nu știi de unde... Apoi, după o pauză: Cu ce trăiește versificatorul nostru? Cu versurile? Operele lui, la băcănie. Cu gazetăria? Abia se îmbracă. Marea artă, Cosmine, nemărginita artă pe care tu, oricât te-ai înroși, o înțelegi, o bănuiești cel puțin. Unii din tinerii de astăzi au înțeles-o pe deplin. Și, după câtva timp, șopti, ca și cum și-ar fi vorbit sieși: A mea... mă costă... chestie de noroc...

Cosmin se uită drept în ochii lui Candian, și în privirea lui era întrebarea: “A ta, te costă? când n-ai de unde, cum te costă?”

— Numai eu am fost așa de copil ca s-o iubesc sincer, pe când ea ar trebui să mă iubească. Și, să-ți spun drept, n-am de ce mă sfii, pe ea ar trebui s-o coste.

Cosmin se uită țintă în ochii amicului său. Candian începu să râdă.

— Mon cher ami, reluă Candian după ce aruncă câteva roto Bariton și compozitor român, autor al unui mare număr de melodii pentru voce și piano.

coale de fum pe care le risipi suflând în ele, capitalul tinereții unora le dă femeie, altora le dă femeie, casă și masă...

Cosmin, de felul lui palid, se aprinse în obraji; tuși de câteva ori; răsuci o țigare; sorbi din ceașcă, deși nu mai avea cafea; se căută în buzunare fără a ști ce caută; scoase batista; o puse pe masă; scutură fărâmiturile; aruncă jos șervetul și batista.

— Mon cher... continuă vesel Candian după ce bău două pahare de'' înfundat''... altora le dă femeie, casă, masă și bani, și la cei de geniu, femeie, casă, masă, bani și pozițiuni sociale. Mănoiu a ajuns până la bani. Cei mai puțin deștepți se opresc numai la masă. Ce copilărie! Dar după femeie, casă și masă absolut nimic nu se mai poate măsura cu ceea ce deja au comis...

Cosmin privi în tăișul cuțitului și îngână:
— Da, da, ai dreptate... tot ce urmează după primul păcat nu se poate compara cu primul păcat....

— Și până acum nu mă gândii decât la bărbații cinstiți, bătrâni și nenorociți, care au greșit să se însoare cu femei tinere. Dacă e vorba însă de bărbații care se ridică și se îmbogățesc prin turpitudini... o! în acest caz problema morală se schimbă, în acest caz păcatul comis contra lor este o dreptate, fiind pedeapsa păcatelor comise de ei; în acest caz crima chiar e mai de valoare decât virtutea, căci izbește acolo unde virtutea și legile nu pot să izbească. Banii unui cămătar, Cosmine, i-aș hrăpi cu amândouă mâinile. El a furat, eu fur. El scapă prin imperfecțiunea legilor și eu prin slăbiciunea femeii. Pentru ce aș imita virtutea lașă, care-și descoperă capul înaintea lui și-i întinde mâna? Ș-apoi, el a furat numai pentru el, eu, risipind, fur pentru multă lume: pentru birjar, pentru Capșa , pentru teatru, pentru croitor, pentru femei, pentru amici și chiar pentru săraci când nu mi-e lene să bag mâna în buzunar; și dacă fur pentru cineva mai puțin, este, desigur, pentru mine. Mănoiu are dreptate... Cafenea bucureșteană, pe Calea Victoriei, loc de întâlnire al scriitorilor și artiștilor.

— Mănoiu are parale... răspunse Cosmin, și ceru a doua sticlă de vin.

— Și parale, și dreptate. Xantup este un spoliator bătrân și nerușinat. A fost toptangiu, a dat faliment. A deschis o prăvălie de albituri, a dat faliment. A făcut multe și n-a scăpat decât grație unui prelat prăpădit după grațiile nevestii-și. A luat cu arendă un mare domeniu al statului și n-a plătit arendă nici până astăzi. În sfârșit, a stat un an la puscărie pentru al treilea faliment. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. Și creditorii se uită lung la el, ba unii îl salută. Și când legea este neputincioasă față de Xantup, și când cinstea întinde mâna lui Xantup, și când virtutea salută pe Xantup, este cineva mai puternic decât legea, decât cinstea și decât virtutea: Mănoiu. Madame Xantup trăiește cu Mănoiu, și Mănoiu cu milioanele lui Xantup.

— Da... dar e dezgustător, e dezgustător, zise Cosmin trosnindu-și degetele.

Dinicu cânta Miserere și naiul lui izbutise să smulgă aplauzele mulțimii. De la o masă se auzi glasul răgușit al unui faimos bețiv, urmașul degenerat al unei mari familii:

— Ah! aaah! la-să-mă... la-să-mă, Dinicule... să mă vezi mort, Dinicule... încă o dată Trovatorul!

Un tânăr cu chef, bufnind de râs, strigă:
— Bravo, Prințule, ești nemuritor! Câțiva ofițeri aplaudară, râzând cu hohote. Dinicu începu iarăși Miserere.
— Iată cine, în felul lui, este un artist neîntrecut, zise Candian, arătând amicului său pe Prințul de care râdea lumea. Așa de mult bea, că nu mai mănâncă. Câteva măsline și doi-trei țâri, trași prin spuză, și încolo, toată ziua, țuică, vin și pelin. De unde Arie patetică din actul al IV-lea al operei italiene Il Trovatore de Giuseppe Verdi (1813-1901). Il Trovatore, operă italiană; libretul de M. Salvatore Cammarano și muzica de Giuseppe Verdi.

bea? De unde bani? N-are chioară lăscaie și bea necontenit. Te rog, privește-l. Abia se ține pe picioare. Nu vezi cum caută altă masă cu alți cunoscuți? Ce artist, mon cher, ce artist! Cu cât meșteșug se supără pentru ca ceilalți să râdă și el să aibă dreptul ca să le zică: “Haiti... ai râs?... o sticlă de pelin... și nici două, că te plesnesc!” Într-o zi Mănoiu i-a pus sare în paharul cu pelin. Prințul a băut, a trântit paharul jos, a ridicat sprâncenele, parc-ar fi fost un bas în rolul lui Mefistofele, și-a rânjit cei doi dinți negri din gingia de sus și a strigat răgușit și satanic: “Mănoiule, mi-ai stricat șmahul, păcătosule! Băiete, să treci la domnul patru oca de pelin... ai auzit?... marș! marș! că te plesnesc!” Noi am râs, băiatul care ne servea a râs, dar Prințul și-a asigurat pelinul pentru o noapte. Ce artist, mon cher, ce mare artist!

Cosmin închise ochii, și în acea clipă îi scăpără iarăși tabloul de la început: un cap năuc, afundat într-o pernă soioasă... și mângâierile furișate ale aceleiași femei... și cei doi ochi albaștri, melancolici, mustrători...

Vântul începu să bată. Frunze late se desprind din ramurile platanilor și legănându-se în aer cad tremurând și ușurel.

— Îmi pare rău că n-a mâncat și Mănoiu cu noi. Sunt două luni de când nu l-am văzut. Poate să plec peste trei zile...

— Unde?
— La Câmpulung.
— Singur?
— Da.
— Și madame... Sașa Malerian... rămâne... în București? Cosmin se răsti la băiatul care-i servea:
— Dumitre, socoteala!
— Nu mergi cu mine la “Noua generație”?
— Nu, n-am fost niciodată și nu cunosc pe nimeni.
— Și dacă nu-i cunoști? Mai întâi că toți sunt cu ochii la bancher... dar tu ești încă fată mare... În curând te vei convinge că anii de modestie sunt ani pierduți...

— Zece și șaptezeci și cinci, domnule Cosmin, zise chelnerul, citind repede pe un carton roșu: “Zece bani țuica, douăzeci pâinea, unul și cincizeci înfundata, cincizeci supa, șaptezeci fleica, trei și cincizeci ruginita”...

— Bine, bine, îi zise Cosmin, aruncând pe masă un bilet de douăzeci de lei.

Chitaristul, cu capul întins pe spate, cânta “doi ochi am iubit într-a-mea viață”, iar Prințul repeta, scuturând din cap, “unul chior și altul cu albeață” .

În stradă cei doi prieteni se despărțiră.
— Când ne mai vedem? întrebă Candian.
— Nu știu, răspunse Cosmin. Șansă bună dacă te duci la “Noua generație”.

— Nu cred, căci astă-seară avem o bacara spartiană. Jocul de cărți cu femei îl numeau cei din cercul lui Candian și Mănoiu "academie liberă, palestre sau bacara spartiană ".