II

“Același, același cinic”, șopti Cosmin, apucând pe Strada Academiei.

Cerul era senin; stelele sclipeau ca niște ochi de aur; un vânt ușor, în zăpușeala acestei nopți de iulie. Zidurile dogoreau. Cosmin mergea fără să știe încotro. În capul lui, o adevărată răscoală. Venise la birt ca să uite o mulțime de impresii, și acum pleca mai tulburat de cum venise. Viața sa i se desfășura cu o limpezime neîndurată. Scenele îi păreau atât de vii, că le trăia din nou în clipe repezi, întocmai cum le trăise altădată în zile și nopți lungi.

Când a venit din orașul B... și s-a înscris la Facultatea de drept, era sărac, rău îmbrăcat și hotărât sa învețe carte. Ce vis frumos, primul lui vis: să rabzi, să lupți, să învingi, și înaintea învingătorului lumea să-și descopere capul. Acum s-a dus sărăcia lucie, dar cu ea s-au dus și iluziile.

Când a intrat în sala Facultății de drept, era cel mai rău îmbrăcat. Ce-i păsa? Va fi cel dintâi la examene. La început acest “ce-mi pasă!” fu pentru provincial o supremă mângâiere. După câteva săptămâni însă începu să-și piardă farmecul. Într-o zi, intrând în odăița lui săracă, deschise un volum de drept roman. După câteva minute de citire ochii îi alunecară pe rândurile negre ca pe ceva luciu. Colegii săi, cu cămăși curate, cu haine croite pe trupul lor, cu ghete lustruite, cu ceasornice și lanțuri de aur, cu mănuși, cu portofolii la subsuoară. El, cu o redingotă veche, neagră odinioară, cu pantaloni roși, cu ghetele scâlciate, cu cămașa mototolită și de o culoare nehotărâtă. De astă dată, “ce-mi pasă!” îl întristă. Rândurile dreptului roman începură a juca. Pleoapele i se închiseră puțin, iar împrejurul literelor tremură fantastic o bură de scântei albastre. De ce când ceilalți discută o chestie de drept, cum de obicei se întâmplă în anul întâi, nu se găsește unul ca să-l întrebe și pe el ce crede despre cutare controversă? De ce când ies de la cursuri ei pleacă discutând, iar pe el îl lasă singur, îndărăt, cu caietul de note în mână, un sul sărăcăcios de hârtie vânătă? Și de ce cu toții se adună în jurul unui fleac, strâns încheiat într-o redingotă de postav fin? Chiar profesorii — unul care se încurcă la citațiile latinești, greșind necontenit timpurile, și altul care citește pe niște foi îngălbenite de douăzeci de ani -chiar și ei nu se uită la el, ca și cum nu ar fi în clasă. Ah! nu e de loc o copilărie. În liceu, același lucru. Cu cât erai mai rău îmbrăcat, cu atât observațiile erau mai aspre și mai nedrepte. Șapte ani a luat premiul al doilea pentru că un coleg al său era bogat și fiul vicepreședintelui Camerei. Firește, “premiul întâi” venea la școală îmbrăcat ca o păpușă, cu părul lins și cu cărarea aleasă drept din creștetul capului. “Ce-mi pasă!” a zis șapte ani. În facultate, în câteva săptămâni, se dezgustă ca de o jucărie potrivită numai cu o vârstă oarecare, în liceu “ce-mi pasă!” era puternic ca iluziile unui copil. Ș-apoi, cine înșira pe tablă mai repede ca el formulele algebrice? Cine desena mai corect mașinile din fizică? Cine răspundea la toate mai bine ca Iorgu Cosmin? Acum lucrurile s-au schimbat. La facultate, proștii dau din cap; prostia este bine îmbrăcată și are neamuri cunoscute; iar tu stai smirna, cu zdrențele pe tine, sau iei serios note, pe când prostia continuă a da din cap, prefăcându-se că scrie. În facultate ești deja în lume: judecat după aparență. Nimeni nu are vreme ca să te examineze și să te cunoască. Of! ce n-ar fi dat Cosmin ca să-i fi pus o dată la concurs, o singură dată! Dar concursul este arma copiilor. În lume aparențele hotărăsc, și obișnuitul “ce-mi pasă!” devine ridicol.

Cu cincizeci de lei pe lună pentru casă, masă, îmbrăcăminte și cărți este cu neputință.

După două luni de la sosirea lui în București, se hotărî să ocupe un loc de copist. La tribunale, la ministere, pretutindeni în sfârșit, cei mari și-au aruncat de sus o privire rea asupra lui. Rău îmbrăcat, fără sprijin, nici barem o carte de vizită cu câteva cuvinte...

Două luni și-a plimbat în zadar, pe la diferite autorități, redingota înverzită de soare, ghetele scâlciate, pantalonii cu cogemite genunchi, fruntea umilită și obrajii aprinși de rușine. S-a hotărât să dea lecții la vreun pension, fie și de domnișoare. Una dintre directoare, care de un an de zile anunța continuu că-i trebuie “un profesor, bacalaureat, care să predea matematicile și istoria la patru clase gimnaziale, și gramatica, caligrafia și desenul, la două clase primare”, când l-a văzut s-a uitat lung la el și i-a zis: “Domnul meu, îmi pare foarte rău, domnul meu, că te-ai deranjat, dar mi s-a recomandat un alt tânăr, domnul meu”. O lună de zile a mai citit acel anunțiu în ziare. Firește, domnul meu fusese rău îmbrăcat. Avusese dreptate tatăl său, un bătrân grefier din orașul B...: “Fătul meu, îți dau tot ce pot să-ți dau, dar n-are să-ți ajungă. În București viața este scumpă, și tu ești mare. Dacă ai vrea, te-aș trimite la profesorul Paul Malerian. Îl cunosc de mult. Și el și nevasta lui sunt oameni buni și stau bine. Cred că cu plăcere te vor găzdui. Voi plăti ceva, iar restul să-ți fie de haine, cărți... ești de douăzeci de ani... nu mai ești copil.” Cu câtă mândrie răspunsese atunci: “Ce-mi pasă! voi trăi cum voi putea!” După o jumătate de an de răbdare și de luptă, Iorgu Cosmin se hotărî să ceară de la tat-său scrisoarea umilitoare cu care să cerșească adăpostul unor necunoscuți, al doamnei și al domnului Malerian. Dar cum or fi ăști oameni? Buni? Atât nu e destul. Or fi având copii? Tatăl său nu-i spunea nimic în scrisoarea care se termina cu aceste cuvinte: “Te vor primi cu bucurie. Ești mare, fii cuminte. Eu sunt bătrân, ca mâine o să închid ochii.”

Străzile i se clătinau sub picioare. Făcea un drum la sfârșitul căruia imaginația îi deschidea o prăpastie. Inima i se bătea cum numai la examene o simțise. Mândria inocentului de douăzeci de ani era învinsă. Nu făcuse nimic în viața lui, afară de premiul al doilea din liceu, și totuși, i se părea că se aseamănă cu un erou care întinde mâna și cere de pomană.

Oh! prima scenă... ce lumină!... ce întuneric!... A intrat în curte. Un câine lățos îl latră. Câinii nu pot suferi pe cerșetori. I s-a bătut inima, apoi n-a mai simțit-o. A pus mâna pe telul clopoțelului. A sunat. În adevăr, a sunat. S-a sfârșit. Ce rău era îmbrăcat! O servitoare i-a deschis și l-a întrebat pe cine caută. Ce-a răspuns nu și-aduce aminte. I-a dat scrisoarea. Servitoarea l-a poftit în intrarea de jos. “Domnu Paul nu este acasă. Cuconița e sus.” Sus s-aud două glasuri fragede: “De la cine e, mamŕ?”, “Cine-ți scrie, mamŕ?” Aude, sau i se pare? “Bătrânul Cosmin, un om de treabă, care a găzduit pe Malerian când a fost greu bolnav.” “Când a fost tata așa de bolnav, mamŕ? Ce boală, mamă?” “Înainte de-a se însura... Acum bătrânul Cosmin se roagă ca să primim în casă pe fiul său, neputând altfel să urmeze la facultate. E foarte sărac.” Iorgu Cosmin vroi să fugă, dar nu i se dezlipiră picioarele. “Săracul, să-l primim, ai? ce zici, mamŕ?” “Bietul Cosmin, ne vorbește de plată, îi e rușine... vrea... să ne plătească ceva... Băiatul trebuie să fie afară... Să-i dăm odăița din fund... Tată-său a făcut un mare bine lui Malerian.”

Nu, săracul nu e afară, e în sală. A auzit tot. Oh! cei de sus să isprăvească odată... o femeie... două domnișoare... vorbesc... le e milă de dânsul... “săracul”... “odăița din fund”... “Mamŕ, o să mănânce cu noi?” Un glas rău. Desigur, nu este al aceleia care zisese repede “să-l primim, mamŕ”. “Mamŕ, la masă să nu-l pui lângă mine.” Ce rușine! Abia-și stăpânește lacrimile. Un lung oftat umplu sala. L-or fi auzit? Conversația s-a oprit imediat. O femeie coborî scările, înaltă, mlădioasă, cu ochii negri, scânteietori, ca de pisică. O mână îi alunecă pe plimbul scării, iar cu cealaltă își ridică puțintel rochia, ca să nu se împiedice. Ce picior elegant! Pielea ghetelor, ca elitrele de cărăbuș. Doamna Sașa Malerian. Cosmin pleacă ochii în jos; își vede ghetele; cea din dreapta e ruptă. Mai bine și-ar fi cumpărat o pereche de ghete decât pe Demangeaț . Cu tot dreptul roman nu poți să cârpești o gheată. Ce curios! Îi vine să râdă de ghetele lui. Când doamna Malerian se apropie, el nu mai simți nimic.

Frumoasa doamnă îi vorbește blând. Totuși, privirea ei parcă-l taie. Nu-i răspunde decât: “Da, nu, da”. Frumoasa doamnă i-a dat brațul. Se urcară pe scară. Se împiedică de cea din urmă treaptă. Ce bogată sală! Plante cu foi mari, ghivece cu zambile, două portrete, mărime naturală, ea și, desigur, el, dl Paul Malerian. Ce urât și bătrân, pe lângă ea!

— Valeri, Gelina! strigă doamna Malerian. Un glas rece și ascuțit. Să fi strigat altcineva în acest gât rumen și rotund? Ușa din dreapta se deschise binișor. Sunt ele. Și în fundul urechilor le aude cuvintele. Care a fi zis: “Săracul, să-l primim, ai, ce zici, mamŕ?” și care: “Mamŕ, la masă să nu-l pui lângă mine!”

— Fetele mele, dle Cosmin, Valeri și Gelina, așa-i zicem noi, din Angelina.

Valeri, aidoma ca mă-sa. Aceiași ochi, același nas subțire cu nări mișcătoare, aceeași frunte, același par negru, aceeași talie, același glas limpede și tăios. Desigur că la masă nu va sta lângă dânsa. Gelina e blondă, cu părul ca un fum, palidă, subțirică, foarte subțirică, și ușoară ca și rochia ei de fular alb cu bobițe Joseph-Charles Demangeat — jurisconsult francez, profesor de drept roman la Facultatea de drept din Paris începând din 1862.

negre. Ce ochi! Albaștri, leneși și melancolici. Desigur, Gelina zisese: “Săracul, să-l primim”... Și cuvântul “săracul” se scuturase de mila nesuferită cu care se încarcă pe buzele tuturora. Și el putea să-i zică: “Săraca, ce puțin sânge! Săracii ochi, ce melancolic privesc!”

Și de-aci încolo?

Cosmin se șterse de năduseală. Ajunsese la Episcopie. Cinismul lui Candian îi răscolise viața, îi aprinsese imaginația, îi deșteptase conștiința. Se opri. Privi la trăsuri, la felinare, la oamenii care se plimbau ca să răsufle de căldura de peste zi. Se încercă să vadă, să vadă mult și bine, ca să-și oprească gândurile. Imposibil.

Dacă s-ar întoarce la birt? O idee. Ar putea bea, singur la o masă, deși nu are obiceiul să bea.

Da, a scăpat de veșmintele sărăcăcioase. Paul Malerian nu-i ia nici un ban. Și de ce l-a îngrijit ca pe-un copil al său? A aflat mai târziu... “Ești mare... să fii cuminte”... parcă așa se sfârșeau toate scrisorile tată-său. Era în adevăr mare, dar cuminte... ce va să zică a fi cuminte?... Cât de cuminte își închipuia că mângâie obrajii palizi ai Gelinei când sufla în lumânare! Ce cuminte se adâncea în ochii ei albaștri și misterioși! N-ați auzit niciodată de glasuri care mângâie cu orice cuvânt? Ș-apoi, frumusețea este în noi, iar nu afară din noi. Dintr-o privire, dintr-o ridicare sfiicioasă a rochiei, dintr-o vorbă, dintr-un surâs, noi dregem nasul, colorăm ochii și părul, dăm o voluptate fermecătoare formelor... ne batem joc de ochii noștri și de perfecțiunea statuilor... Urâtă?... Frumoasă?... Despre toate acestea răspund iluziile fiecăruia. Ochii nu sunt de vină. Și nimeni nu e de vină. Chiar acum, când se simte robit de altcineva, ce poate să zică despre acele licăriri albastre? Că sunt reci? Or fi, dar au adâncimea și misterul unor prăpăstii.

Ah! Doamne, de ce nu i-a spus nimic... nici un semn... absolut nimic...

În locul ei altcineva a vorbit. Ești de carne și de nervi, simți și te naști cu patimi, ș-apoi, de douăzeci de ani... și inocent!... Nimeni nu-și dă seama de puterea fatală a inocenței... Este destul să-ți șoptească: “Ce-o fi aceea... tu nu știi, și alții sunt fericiți”... Îngerul rău este curiozitatea inocenței. Sașa Malerian a suflat... a stins cele două lumini albastre... a vorbit așa, că inocența lui i-a șoptit: “Ce fericire!” Cine ar fi rezistat la fericire?... Ochii ei sunt verzi, cu scântei roșietice, ca de pisică lacomă...

La început a fost ca la toate începuturile... Un braț care se încolăcește de brațul tău, înfiorându-te... Un surâs neînțeles și plin de înțelesuri vagi și căldicele... O răsuflare apropiată de obraji... O mică greșeală... să se rezeme cu pieptul de masă tocmai unde sunt mâinile tale... și să simți pe mâini un piept rotund și apăsat... tot din greșeală... “Ah! pardon!” Ș-apoi un surâs viclean, care-ți spune clar: “Ce naiv! nu vezi că nu m-am înșelat?”... Apoi un vals în trei pași... o încercare... Iarăși o greșeală... a uitat ușa deschisă când își punea corsetul, și pieptul i se mișca puternic... tot din greșeală... în sfârșit (inocența fiind prea sperioasă), o vorbă... una singură... Cele două lumini albastre și melancolice... fiind numai de șaisprezece ani, n-au avut curaj să o spuie... Și lacrimi... și sărutări... frica de-a nu fi auzite le dau farmecul pe care niciodată nu-l vor avea în libertate deplină...

Cine nu s-ar fi convins? El n-a putut rezista. O pasiune violentă nu poate trăi în brațele unui bătrân urât, gârbov și năuc... Cum să n-o creadă?... S-a uitat la ea și s-a uitat la el!... Ș-apoi, când Sașa i-a spus durerile vieții, cu lacrimi care îi măreau ochii, i-a fost cu neputință să nu o creadă, să nu o înțeleagă, să nu o ierte și să nu o iubească.

Paul Malerian a agonisit până la patruzeci și cinci de ani, ban pe ban. Profesor, cărți didactice, lecții private, viață calică. A ajuns cu bani și cu moșie, apoi a căutat o fată tânără, frumoasă și săracă. Ce greșeală neiertată pentru un negustor! Pe când strângea un capital, risipea pe celălalt, și tocmai pe acela care trebuia unei fete tinere și frumoase. Bătrânul fusese maniac și poate că e nebun. Cinci ani înainte ca să se însoare, l-a apucat o furie, și-a luat averea pusă în bonuri, s-a suit în tren și, sosind în orașul B..., a intrat într-o casă din apropierea tribunalului, fără sa știe a cui este. S-a culcat și a adormit cu banii rispiți prin odaie. Grefierul Cosmin, întorcându-se acasă, l-a găsit dormind astfel. Un necunoscut și atâtea bonuri! După trei zile, i-a trecut, și-a venit în fire și, socotindu-și avutul, nu-i lipsea nici un ban. De unde știa Sașa acestea? Furii i-au venit de mai multe ori. Într-o zi, ea citise o scrisoare adresată lui Cosmin, grefier la tribunalul din B..., uitată de Malerian pe birou, în bibliotecă... acolo unde el a cerut acum să-i puie patul... unde geme cu capul afundat într-o pernă murdară...

Cum dar să nu te învingă acest corp care se mlădie și te apasă, acești ochi măriți de suferință și de pasiune? Cum să nu cedezi unor sărutări care se sapă în obrajii tăi?... Ce de viclenii, câte minciuni, câte curse întinse bătrânului!... Cum s-a schimbat odăița din fund!... La miezul nopții, uneori și mai devreme, s-aud niște pași ușori și un fâșâit de fuste ca o adiere de vânt. Este ea. Ea cu mâna ei încuie ușa.

Mult timp n-a priceput nimeni. Nici el? Dar de ce adeseori, după miezul nopții, se plimba cu pași mari prin odaie?... Spunea pe dinafară versuri din Horațiu... Nici cele două lumini albastre, care îi tulbură fericirea, n-au bănuit nimic? Dar de ce se uită așa la dânsul, pironindu-și ochii drept în ochii lui, până când îl învinge? Nu se poate, ea știe, cel puțin el simte aceasta, este convins fără nici un fel de probă. Ce fericire dezgustătoare!

Numai atât? Ceva mai grav. De o lună, Paul Malerian a căzut la pat. Se vaietă că-l doare. Ce l-o fi durând? Nu spune. A gonit pe doctor și a poruncit să-i coboare patul în biblioteca a cărei ușă dă în intrarea de jos. Nu vrea să-i primenească patul. Mâinile uscate îi cad ca niște oase pe capul lui mare, afundat într-o pernă galbenă și soită de nădușeală. Până acum trei zile înghițea câteva linguri de supă, la dejun și seara, pe care i le da Sașa cu mâna ei. Și după ce o mângâia, începea să plângă, repetând aceeași frază pe care o spunea de două luni de zile: “Sașo, iubita mea, omul nu moare decât după ce-l uită ceilalți”. Valeri plânge sus și îi e frică să-l vadă. Numai Gelina îi vorbește de mai multe ori pe zi și, când se urcă sus, se uită la mine și mai lung și mai neclintit.

Cea din urma fază. Aseară a strigat Sașei: “Fugi... du-te... odăița din fund... să nu te vadă fetele!”

În sfârșit astăzi, pe la șapte ore, pe când cobora scara în vârful degetelor, o clipă i-a zvâcnit inima. Bătrânul vorbea tare. L-a auzit bine, și cele din urmă cuvinte îi sună și acum în fundul urechilor: “Mi-zera-bil grefier, mi-a lăsat banii și mi-a răpit onoarea!” Un hohot de râs și-apoi nimic. El a fugit, da, a fugit, și bătăile inimii nu i s-au potolit decât după ce a venit Candian.

E fericită sau nefericită asemenea viață? Iată întrebarea care-și puse Cosmin reîntorcându-se la “Costandin”, hotărât să bea, să bea mult, să fumeze și să uite tot.

E unsprezece ore, noaptea. Cosmin se așează la o masă din fundul grădinii și cere o sticlă de vin negru. N-au mai rămas decât prea puțini oameni, și toți beau, râd, discută, strigă. Prințul n-a plecat. E la o masă între doi ofițeri. O țigară stinsă i-atârnă pe buza de jos. Din când în când strigă la sublocotenentul care-l trage de barbă: “Lasă-mă... uf! fugi! piei dinaintea ochilor mei, piei, scârnăvie!” Dinicu începu Ciocârlia. În grădină e un miros greu de vin, de tutun și de bucate. Mesele sunt ude și pătate cu cafea. Cei care au mai rămas cer “baterii”, țigări, “taifasuri” și “tararale” cu coniacul lor. Nu e unul care să nu soărbă din cafea sau să nu aducă la gură un pahar de vin cu borviz. Cosmin ceru a doua sticlă de vin. Băiatul care-l servește destupă sticla privindu-l mirat. Nu l-a văzut niciodată bând așa de mult și în neștire. Aprinse o țigare; o fumă repede; aprinse alta, și alta, apoi ceru un pachet, cu carton, mare, de un franc".

A treia sticlă. Cosmin bea repede, nervos; ochii i s-au înroșit și-i lăcrimează. În fundul urechilor aude un vuiet depărtat. Niciodată n-a simțit așa greutate la tâmple. Ei, dar ce să fie! Firește că nimic... Ce ciudat! Să se sperie el, tânăr și viguros, de un bătrân bolnav și nebun!... Și cum se sting culoarea și puterea ochilor albaștri... O copilărie... Farmecul lor nu e decât un caprițiu al imaginației... Ce e iubirea?... Capriciu?... Boală?... Ce vin rău și prefăcut... Desigur că e prefăcut... Ce-a băut pentru ca să-i vie amețeală? Nimica toată. O! el poate mai mult... este tânăr... Să mai vie a patra sticlă. Cât de ridicole i se par toate câte îi trecuseră prin cap. Adevărate nebunii... Este o artă a vieții, o mare artă, pe care acum a priceput-o... Iată, colo, Prințul, cu câtă artă lasă pe ceilalți să râdă de el pentru ca să le bea vinul... Ce artist, în felul lui!... Adică cum au făcut atâția calici milioanele?... Nu sunt oameni politici a căror înaltă poziție bănească și socială o datoresc femeilor?... Legile sunt neputincioase în fața acestor uzurpatori... Virtutea salută viciul... Și un băiat care ar grămădi biblioteci întregi în capul lui naiv ce-ar putea ajunge decât “untrei-sute-de-lei-pe-lună”?... Ce dracu, parcă aude glasul și râsul lui Candian!... Aș, vinul e prefăcut... încă un pahar, va fi cel din urmă, iar nu ca celalt... Candian e un cinic... Cum e cu putință să se sperie de un bătrân?... Ș-apoi ce-a făcut?... L-a înșelat?... Nu... E și natural, și drept... Nu se însoară cineva la cincizeci de ani cu o fată frumoasă, sănătoasă și de șaptesprezece ani... Ai?... Parcă de șaptesprezece i-a spus Sașa... Așa e... Oare nu e revoltătoare această împerechere a șaptesprece ani cu cincizeci? Cincizeci parcă i-a spus Sașa... Pe cine a înșelat?... Și mai întâi cine a înșelat? Bătrânul. El a înșelat natura, care pururea se răzbună... El a torturat atâția ani — și ce ani lungi! — pe o femeie tânără, frumoasă și voinică... În acest caz viciul este mai nobil ca virtutea... Virtutea ar fi monstruoasă... Păcatul, dacă păcat este, a scăpat o victimă din brațele unui schelet... O veneră lângă un cadavru!... Ce caraghios... E de râs... (Cosmin râse și își aprinse țigara.) Ba nu, zău, este de râs... Și ce trebuie să fi fost în seara de nuntă!... Zău că e de râs... nu e trist deloc... Marea artă e de-a arunca la o parte scheletul și de-a răzbuna natura insultată... Nu cumva acest gând l-a spus în gura mare?

— Ce poftiți, domnule Cosmin? îl întrebă un băiat somnoros, cu șervetul aruncat pe umărul stâng.

— Socoteala! A plătit. Nu știe bine cât. În urma sa auzi glasul răgușit al Prințului.
— Uf! ce păcătos! umblă drept! marș! drept, puică, să mă vezi mort!

— Cui o fi zis! mie? nu cred, bombăni Cosmin... Ce artist... Ce mare artist în felul lui...

E hotărât să meargă drept și repede. Nici vorbă că nu va fi așa de laș încât să-i fie frică de un bătrân. Să îndrăznească! Scrâșni din dinți, ridică pumnii și îi repezi în jos, ca și cum ar fi trântit pe cineva. Sângele îi năvăli la cap.

Pe la douăsprezece ore ajunse în dreptul porților. Puse binișor mâna pe clanța portiței. Se opri un moment, apoi o deschise cu zgomot.

— Ce lașitate... să-mi fie frică de un bătrân! Din cotitura străzii se auzi un fluierat ascuțit. Sergentul de noapte. A trântit prea tare portița? Întâiași dată a băut atât de mult. A fugit de-acasă? A zis ceva bătrânul? Da, și avea dreptate, ca proprietar însă, iar nu ca om... Trebuia să afle, era fatal... Vinul a fost prefăcut... O, marea artă îți dă casă, masă, plăceri, bani și pozițiune socială... cine se oprește la mijlocul drumului este un prost care răpește tot și nu se alege cu nimic... Când a plecat de la “Costandin” lui trebuie să-i fi zis: “Drept, păcătosule” !... Ce artist... ce nerușinat!...

Sergentul fluieră a doua oară. Cosmin tresări, aducându-și aminte că s-a oprit în poartă.

Vasăzică, îi e frică?... Marea artă cere curaj, și el este poltron... El, și poltron!

Cosmin se opinti, ca și cum ar fi fost înhămat la o căruță încărcată, făcu doi pași și se clătină. Pământul i se învârti sub tălpi... Vinul a fost prefăcut... dar lampa din bibliotecă de ce-o fi arzând așa de târziu?... La bătrân e lumină... Poate că-l așteaptă pe el... (Un fior rece îi trecu de-a lungul spinării și începu să vadă mai limpede.) Dacă ar merge încet, încet, ca o pisică, ca să nu-l simtă nimeni, până sub fereastra luminată?

Binișor, în vârful picioarelor, stăpânindu-și răsuflarea, se apropie de zid și înaintă, oprindu-se la fiecare pas ca să asculte. Da, nu-i e frică, ideea însă că bătrânul l-ar aștepta e mai presus de forțele lui. Ușile care dau în balconul de la al doilea etaj pocniră. Cosmin tresări și se lipi de zid. Cineva ieșise în balcon. Și nu este o părere. Îl întreabă șuierat: “Tu ești?” E glasul ei, e Sașa, ca un sul alburiu. Cosmin tresări și răspunse încet, abia îndrăznind să se dezlipească de zid: “Da, eu, am venit târziu”. “Te-am așteptat, șopti Sașa. Ca să nu vorbim mult, caută în batista aceasta, du-te, vezi, citește. Să nu pierzi nimic.” O batistă căzu sub balcon, lângă treptele de piatră, și Sașa dispăru, închizând ușile încetinel.

Pe unde să treacă? Pe lângă ferestrele bibliotecii? E lumină. Doarme bătrânul? Îl așteaptă pe dânsul? Înlăuntru e lumină, afară e întuneric, desigur, n-o să-l vadă. Și totuși, e mai bine să se târască pe brânci. În întuneric păru o broască colosală. Luă batista și se întoarse. În dreptul ferestrei luminate se opri... N-ar putea privi măcar o clipă, măcar cu un ochi? E ceva... o greutate care-l trage la pământ și o sfoară nevăzută care îl ridică în sus, în sus, până la fereastră, măcar o clipă, ș-apoi, p-aci ți-e drumul!... Nu se mai gândi. Ca și cum și-ar fi luat vânt ca să sară o prăpastie fără fund... privi numai o clipă. Colțul perdelei ridicat. Desigur, pe el îl aștepta. Bătrânul izbutise să se scoale din pat. E în mijlocul odăii, c-o bluză peste cămașa de ziuă, cu picioarele goale, curmate de la genunchi, ca doi pari strâmbi. Își mestecă limba și privește la un revolver de pe măsuța de noapte, în loc de ochi, două rotocoale vinete, două gropi întunecoase. A deschis gura. Și-auzi numele destul de bine. O! e înfiorător!...