VII

S-au întors de la cimitir. Cosmin s-a trântit cu fața în sus în odăița din fund. O lumină tristă îi bate în geamuri: cele din urmă raze gălbui ale apusului, în pleoapele sale ostenite strivi două lacrimi. Un surâs melancolic i se opri pe buze... De-ar întârzia cu masa... de nu ar auzi pe nimeni... de nu i s-ar deschide ușa... Așa cum stă, veșnic ar voi să stea... Sunt momente când sufletele ostenite nu mai pot răbda pe nimeni... Un cuvânt i-ar sfărâma acel echilibru estatic, acea liniște tristă prin care vede tot ce s-a petrecut de ieri până astăzi... Faptele sunt aceleași, nici o iluzie nu le poleiește. Dar, după cum tavanul i s-a ridicat, ca un cer înalt sub privirea lui neclintită, tot astfel și faptele se afundă în timp, parcă s-ar fi petrecut acum douăzeci de ani, iar nu acum două ore... Comedia a fost mai crudă decât și-o închipuise...

În Biserica Sf. Gheorghe un profesor de istorie a discutat o jumătate de oră data când s-a născut “bătrânul dascăl al tânărului popor român”. Un volum, Primii noștri cărturari, încercare necunoscută și nevătămătoare, punea data nașterei lui Paul Malerian, din satul Mălăereți, la 1815, pe când istoricul, cu documente, cu notițe de prin cele dintâi publicațiuni periodice, cu autografele lui Heliade, Aricescu și Laurian, dovedea că "nu se putea naște decât in 1817". Lumea vorbea încet despre alte lucruri. “Închipuieste-ți un moment că s-a născut la 1815, zicea un student vecinului său, știi ce s-ar întâmpla?” “Nu.” “Malerian n-ar fi mort.” “De ce”? “Dacă s-a născut la 1815, nu e mort, căci a murit cel de la 1817.” “Doamne, șoptea o femeie care se plictisise, vecinei sale,sa vede că omul acesta ține răboajele arhanghelului Mihail.” Când oratorul ajunse la valoarea operelor didactice ale răposatului, geografii, istorii sacre, naționale, universale, gramatici și cărți de lectură, episcopul întrebă dacă mai ține mult. Pe drum, până la cimitir, în mijlocul mulțimii, câte n-a auzit! De ce s-ori fi înșirând oamenii după dricuri dacă e să vorbească de haine, de comerț, de politică și de scandaluri? Înaintea mortului, cântări ostenite, în urma lui, glume și petreceri. Cei mai respectuoși sunt aceia care se desprind de alai și se furișează la cea dintăi răspântie.

La cimitir a venit rândul revizorului. S-a suit pe mormanul de pământ proaspăt. Capul lui mic predomina, ca înălțime, toată mulțimea de școlari și curioși. După ce a aruncat mâna, căutând un gest eroico-sacerdotal, a pornit cu prima parte. Nimeni n-a plâns. Sașa își ținea batista la ochi. Nici chiar când oratorul a ajuns la “spuneți voi...spuneți voi”, n-a produs nici un efect. Din cauza aceasta, sau poate fără voie, n-a trecut cu vederea figura cu Brutus". Afirma dar că răposatul s-a sinucis. Aci o adevărată scenă. Episcopul și archiereul — alarmați. Sașa Malerian și-a luat batista de la ochi, lucru de care se vedea că-i pare foarte rău. Degeaba însă fulgera cu privirea pe orator, oratorul își terminase figura și lumea aflase că “veteranul, ca un alt Brutus, își străpunsese creierul cu un glonț de revolver”. După Brutus a urmat un lung șir de bărbați din antichitate, nici chiar Anibal n-a scăpat, căci și el, “într-un moment suprem, a sorbit otrava eroilor”. Și acela peste care cădea pământul, răsunând în pleoapa cosciugului, nu expia decât o singură greșeală care nu privea pe nici unul din acei comedianți... Lumea se depărtează trist, fiind cald, praf și cale lungă... E ceva însă de care îi e frică să se apropie cu gândul. Ce capriciu și pe Sașa, la întoarcere, să-l puie pe el cu Gelina în trăsură! Pe drum nu simțea nimic, nici milă, nici căință, nici rușine, nimic din lupta de până atunci. Aproape de casă a îndrăznit s-o privească. Peste figura albă a Gelinei, zăbranicul negru. O statuie de marmură vineție. În clipa aceea, ea începu să plângă, fără a se mișca. Și fără să vrea o întrebase: “Plângi, domnișoară Gelino?” Și ea, cu o liniște supraumană și cu un glas ca din altă lume: “Dar ce, vrei să râd?” Și acest răspuns îl deșteptase ca pe-un cloroformizat în mijlocul operației.

Ah! da, el e autorul acestei oribile comedii. El a încoronat virtutea în templul antic de sub cerul modern! Ce rușine!

Cosmin sări din pat și încuie ușa. Când îl va chema la masă... să nu-i dea brațul... desigur, ea se va grăbi ca să-l cheme... Așa e... Se aude cunoscutul fâșâit de fuste... Cel puțin acum ar fi trebuit să trimtă pe altcineva...

Bătu în ușă. Cosmin strânse pumnii și, după ce strivi între dinți un “ah”, îi răspunse:

— La masă? Bine. Vin îndată.
— Georges...
— Da, da, du-te, te rog, sunt dezbrăcat. Câtva timp o simți stând cu mâna pe clanță, apoi fâșâitul rochiilor se depărtă. De mirare că nu-i răspunsese: “Ești dezbrăcat? nu face nimic, deschide, mon ange!” Cum n-o fi auzind glasul preoților: “Veșnica lui pomenire! veșnica lui pomenire”? Lui îi răsună în urechi ca niște trâmbițe... Ce curioși ochi are, când mângâie îi sticlesc ca la pisică... Ceea ce nu pricepe e că de ieri o vede altfel... o simte... o înțelege cu totul altfel decât până ieri... Ce s-a schimbat în ea?... Ce s-a schimbat în el?... Și despre bătrân alte gânduri... Altele?... Dar până acum câteva zile nu se gândise deloc la el... De la revolta și ura din seara de la “Costandin” până la mila nesfârșită de astăzi este o cale infinită... Când a străbătut-o?...

La masă, Sașa l-a pus la dreapta. În stânga ei e sor'-sa, madame Firica Ghimbavu, văduva unui băcan. Lângă el, Valeri. În fața lui, Gelina. La început nimeni nu vorbea. Gelina privea neclintit în farfurie. Sașa turna necontenit în paharul Firichii, care bea și, după fiecare pahar de vin, zicea oftând: “Săracu nenea Paul! Dumnezeu să-l ierte!” Pe la friptură Firica prinse poftă de vorbă.

— Vai! Sașo dragă, când mă gândesc la câte spunea revizorul, îmi vine... săracu nenea Paul! Așa e... a muncit... nu putea să zică că vă lasă pe drumuri... moșie, casă, vie, bani... săracu nenea Paul... Dumnezeu să-l ierte!... Acolo, cu virtutea și cu ... templul, a fost grozav de bine! Și după ce mai bău încă un pahar de vin: Sașo dragă, cine erau ăia de care pomenea el, Brutus, Cinatu, Lanibal, pesemne alți profesori ca nenea Paul, Dumnezeu să-l ierte! Mă apucă fiori când mă gândesc. Vezi d-ta? Dacă nu se-mpușca, trăia și astăzi. Ar fi văzut și el fetele căpătuite. N-a avut parte, săracu nenea Paul!

Începu să plângă cu hohote, își suflă nasul și bău un pahar de vin. Cosmin plecă capul în jos. Gelina se sculă de la masă, spunând că o doare capul.

— Ai dreptate, Firico, zise Sașa, revizorul a fost la înălțime. Ce păcat că a pomenit de Brutus! Episcopului nu i-a plăcut, încolo, minunat! Așa e, domnule Cosmin?

— Da, răspunse Cosmin.
— Dar și tânărul Ludoveanu a scris tot ce s-a petrecut. Amândoi vor scoate o carte despre Malerian, și nu costă decât o mie de lei. Nu e bine, dle Cosmin?

— Da, răspunse Cosmin.
— Numai atât costă, mamŕ? Întrebă Valeri.
— Da, ma chčre, dar o fac așa de ieftin pentru că tată-to a fost un om mare. Nu e așa că e ieftin, dle Cosmin?

Sașei îi venea foarte greu să-i zică domnule, dar n-avea ce face, era Firica de față.

— Da, răspunse Cosmin. Firica voind să zică ceva, îi căzu furculița și, pe când o trăgea cu piciorul, Sașa se plecă repede spre Cosmin și-l întrebă:

— Ești bolnav?
— Nu, răspunse Cosmin. Firica ridică capul de sub masă. Era roșie, sudoarea îi curgea de pe obrajii ei rotunzi.

— Dar cine era acela de la Sfântu Gheorghe, Sașo dragă? Doamne ferește! Îl apucase alte alea. Ei, și dacă s-a născut la atâta și nu la atât, ce-a ieșit de-acolo? Doamne, iartă-mă, că-ți vine să râzi!

Firica începu să râdă și să se închine. Bău un pahar de vin. Se întristă. Aduse șervetul la ochi. Începu să plângă, să suspine și să vorbească.

— Când mă gândesc... la nenea Paul... ce om, Sașo... ce om!... moșie, casă, vie, bani, bani munciți... și când să se bucure... să-și vadă fetele căpătuite... ooh! Valeri, oh!

Valeri plângea, deși nu se gândea la nimic.
— Plângi, Valeri, plângi, fata mea, urmă Firica oftând, ce ai pierdut tu nu se mai găsește!

Să pierzi ceva pe care să nu-l mai găsești! Această frază emoționă pe Sașa și, văzând că soră-sa se uită la Valeri, întrebă pe Cosmin, încet și mângâietor, ca în serile de fericire: “Ești bolnav? spune-mi, ce ai”?

Cosmin se rugă să-i dea voie ca să se retragă. În pragul ușii lui, Sașa îl apucă de braț. Acest braț îl făcu să se scuture. Parc-ar fi simțit un șarpe. Ea îl privi cu niște ochi scânteietori.

— Ești bolnav? Georges, ce ai? Să chem doctorul? Să-ți fac un ceai... să ți-l aduc mai târziu... ești bolnav... ai călduri!

Vorbea șuierat și nu-și dezlipea ochii din ochii lui. Cosmin își scoase brațul din al ei și-i răspunse deschizând usa:
— Te rog, te rog, să nu vie nimeni la mine astăseară. Sunt ostenit. Nici doctor, nici ceai, nimic, nimic, nimic!

Cosmin se închise în odaie. Sașa se uită lung în ușă. Niciodată nu fusese atât de nervos și de aspru. Nimeni!... Să-l știe bolnav și să nu-l îngrijească... Revizorul a spus atât de multe... L-a emoționat... Așa e... liniștea o să-i facă bine.

Cosmin aprinde lumânarea. Se plimbă prin casa. În capul lui se bat impresiile, se rup gândurile. Ar dori sa fie singur într-o câmpie nemărginită, să nu vadă om, să n-audă mișcare. În mijlocul pustiului să se culce, să doarmă și să nu se mai deștepte. Să nu simtă, să nu dorească, să nu vadă decât o masă infinită de pământ.

“Toată lumea a râs de el, afară de o singură ființă!”... Numai acei ochi albaștri și senini au plâns de milă, de iubire, de durere... Din ce vis nesuferit se trezește.... N-a fost vis, ci realitate și rușine!... S-a încălzit în casa lui, s-a săturat la masa lui... Și el, el, care trăiește, ce-a făcut? I-a dat foc casei? I-a răpit averea?... I-a batjocorit viața, apoi i-a pus un revolver în mână și i-a zis: ori te împuști, ori să-ți vezi casa casă de prostituție!... Nefericitul și-a ales moartea, iar el, el, prostituatul, a rămas stăpân acolo unde n-a adus nimic, afară de rușine! Sub ochii unui bătrân generos și ai unei ființe divine niciodată nu s-a comis o crimă mai stupidă la început și mai oribilă în urmă!... A greșit?... O dată... de două ori... de zece ori... Trebuia să se oprească... Trebuia să plece, fără să se uite îndărăt... Aș, nu, liniștit, nepăsător, petrecea, se simțea fericit, înfumurându-și mintea că răzbună natura insultată de un bătrân... El, judecător suprem?... El?... Un moleșit, un nesimțitor, un decăzut, un bețiv, un parazit murdar!

Cosmin se opri în mijlocul casei și, rotind o privire de om care-și pierde vederea, se izbi cu amândouă palmele peste obraji. O ploaie de stele scăpărară înaintea ochilor.

Aude sau i se pare? Cineva bate la ușă... Sa nu vină! Să nu vină! Ar fi în stare să-i spuie tot ce au făcut și s-o întrebe: cum se numesc faptele lor?... Bate la ușă... Prin cimitir răsună încă Veșnica lui pomenire! și ea îi bate la ușă?... Dacă e așa, să intre și să-i spuie dacă e nebunie sau crimă ceea ce au făcut ei! Cosmin se repezi la ușă și-o trânti de perete... Și-a pierdut mințile?... Ochii care-l privesc sunt ai lui Malerian?...

Picioarele i se muiară. Se sprijini de colțul sobei, scăpă capul în piept și mormăi:

— Poftim, domnișoară, poftim... Era Gelina, îmbrăcată în negru, așa cum fusese la cimitir.
— Domnule Cosmin, zise Gelina, și glasul ei curat tremură ca glasul unui soprano într-o catedrală, aș dori să-ți vorbesc, și grabnic, și deslușit. Mama s-a culcat. Valeri doarme.

Gelina se roși, trecu o batistă pe la ochi și se opri câteva momente. Cosmin, cu liniștea unui om care nu mai simte, îi dădu un scaun și o rugă să stea și să vorbească, că el "o ascultă, da, firește, cu plăcere... o! cum de nu... cu plăcere..."

Era alb.
— Domnule Cosmin, reîncepu Gelina privindu-l neclintit, a fost un om muncitor, cinstit și generos, și acum nu mai este. Și-l iubeam nu numai pentru că mi-era tată, ci pentru că, de când mi-aduc aminte, acest om mi s-a părut un martir. N-avea decât să mă privească, și mi-era de ajuns: știam ce vrea, știam ce-l doare, căci ori de câte ori eram unul lângă altul, înțelegeam și sufeream împreună. Într-o zi însă, este aproape un an, într-o zi de durere pentru mine, am rămas singură, am înțeles numai eu ceea ce el nu bănuia încă. Din acea zi am suferit pentru amândoi, pentru amândoi și pentru un vis mare, stins într-o clipă de oroare... De ce te uiți așa?... Te gândești la altceva?... Nu mă înțelegi, domnule Cosmin?

— Da, da, am înțeles, am înțeles! răspunse Cosmin, tresărind speriat.

— Multe zile și multe nopți am vroit să nu cred; am încercat să spun ochilor mei că mint, că nu văd! Într-un acces de friguri am vroit să mi-i scot, dar n-am avut curaj... El a avut. Eu n-am avut curaj, și am văzut înainte... Oh! domnule Cosmin, domnule Cosmin!...

Privirea lui aiurită căzu în jos. Strigătul ei plutea în aer, se învârtea pe lângă urechile lui, îl simțea sfredelindu-i conștiința. Într-o clipă de revoltă ridică capul în sus, deschise gura, voind să-i zică: “Sfârșește odată și dă-ți veridictul!”

— Poftim, domnișoară... înțeleg... da, de ce nu!... El a vorbit? Ceea ce îl zdrobi fu conștiința limpede că spusese altceva decât voise, că era odios și ridicol!

Gelina îl privi lung. Pe figura ei se coborî un văl senin și blând.
— Dorești să sfârșesc, domnule Cosmin? Să sfârșesc. Sunt aici trei ființe care nu pot trăi la un loc. Una din ele trebuie să plece. Eu, d-ta și... Pe ea însă nimeni nu are dreptul s-o dea afară. Dintre mine și d-ta, d-ta ești acela care să hotărăști. Cine vrei să plece, acum, îndată?

Pe Cosmin îl podidi plânsul, un plâns binefăcător.
— Eu, domnișoară! răspunse el acoperindu-și ochii cu amândouă mâinile. Voi pleca îndată, dar, te rog, te rog să-mi spui dacă vreodată mă vei ierta!

— Da! răspunse Gelina plecând repede. În prag însă se opri, îl privi cu ochii plini de lacrimi și-i zise: Dintr-un vis mare nu mi-a rămas decât o mare durere, dar cel puțin... oh! îți mulțumesc... acum, mai mult, n-ai fi putut face...

Ușa se închise. Cosmin auzi în lungul coridorului niște suspine năbușite.

Se șterse la ochi. Își luă pălăria și bastonul. Suflă în lumânare. Se coborî pe scara cea mică, care da în fundul curții. Deschise poarta și se repezi în stradă.

O imagine dezgustătoare îi trecu prin minte: i se păru că se aseamănă cu un parazit greoi care părăsește un pat străin, abia mișcându-se de gras și de nesimțitor.

Cosmin iuți pașii... E loc... e loc în lume când vrei să fii cinstit... Dar încotro?...

Oriunde!