VI

A doua zi toate ziarele din capitală anunțau moartea tragică a “veteranului profesor Paul Malerian, unul din stâlpii culturii și redeșteptării noastre naționale”. Organul “moderat cu aspirațiuni de ordine și propășire”, la care colaborează cunoscuta pană a lui Ionel Ludoveanu, descria pe larg viața “de virtute și de muncă eroică a luceafărului cultural”. După ce pomenea toate operele didactice ale răposatului, încheia: “A trăit, s-a jertfit, a luminat. Școalele noastre să-și cernească drapelele. Unui suflet mare, un mare omagiu! Din viața lui a scăpărat lumina, din țărâna lui va renaște virtutea! Fenix pe care revoluțiunile nu l-au putut stârpi din mijlocul popoarelor. Ce martir! Când a crezut că națiunea nu mai poate aștepta nimic de la el, ca un alt Brutus, s-a străpuns cu un glonț de revolver! Înainte de toate însă, noi, toți elevi ai lui și ai operelor lui, să imităm exemplul dlui ministru al instrucțiunii publice, care, și astă dată, s-a grăbit a dovedi că-și înțelege înalta misiune: d-sa a delegat pe eminentul revizor, dnul N..., ca să salute la mormânt pe acela care a luptat pentru ordine prin disciplină, pentru propăsire prin lumină”. Se cunoștea pana lui Ludoveanu, în colaborare, desigur, cu revizorul școlar, mai ales în partea privitoare la “ca un alt Brutus, s-a străpuns cu un glonț de revolver”. Sașa rugase pe Cosmin ca să dea notițe pe la toate ziarele, pentru că (după cum recunoștea și ea) bătrânul avea drept la toate onorurile. Cât pentru dric, nici vorbă, de clasa întâi. Douăzeci de popi, un archiereu și un episcop vor oficia slujba în Biserica Sf. Gheorghe și la Cimitirul Șerban-vodă. Colegii lui Malerian vor purta panglicele și perna de catifea, încărcată cu toate decorațiile: serviciul credincios, “Bene-merente”, clasa a doua și întâi, “Coroana” și “Steaua României”. Sașa Malerian, pentru ea și pentru fete, a poruncit un mare doliu, rochii lungi și zăbranice de la pălărie și până în pământ. Gelina s-a împotrivit, susțnâind că “exagerațiile îi fac rău”. Firește, Sașa i-a închis gura, aducându-i aminte că “se cuvine a fi mai respectuoasă cu sfintele rămășițe ale părintelui ei”.

Cosmin e în odăița din fund. Și-a pus coatele pe masă și capul între mâini. E obosit, e nervos și nu poate să urmărească un șir regulat de gânduri. Da, și-a zis foarte bine la birt: tot atât de vinovat e el de ce s-a întâmplat ca și acela care a inventat iarba de pușcă. Dar atunci era departe... Ce are a face distanța?... Aproape sau departe, ori ai dreptate, ori nu ai... Și cioclii care bat cu ciocanele în porți nu mai isprăvesc?... Putea să mai trăiască? E o întrebare... Când cineva e așa de bolnav nu se poate zice că și-a scurtat zilele... L-a apucat furia?... Altădată n-a fost nebun? În adevăr a fost, și nu s-a omorât... Sașa plânge?... Se vede că povestește cuiva cum s-a întâmplat... A povestit de o sută de ori. Femeilor le trebuiesc impresii... Ah! să înceteze odată!... Ce nesimțire!... Și e nesuferit să simți în tine o a doua persoană care te judecă... De ce s-a ucis? De ce i-au venit furii? De ce s-a bolnăvit? De ce altădată, fiind în aceeași stare, nu s-a gândit să-și curme zilele... Sunt unele cuvinte inocente care te prigonesc... După doi ani trecuți, aude pe tată-său cum îi zice: “Ești mare, să fii cuminte!”... Dar îi aude glasul uscat, îl vede cum mișcă gura... Să fii cuminte... să fii cuminte! E revoltător să auzi aceleași cuvinte... Când a început vina?... Cum a început și ce putea sa facă?... Cum să reziste?... Cine l-a îndemnat?... Ah! e un demon în om care își bate joc de toate planurile lui, de toate hotărârile lui și, după ce-l încurcă, se oprește asupra faptelor, și atunci e teribil de elocinte, de clar, de neîndurat. Atunci îți spune: iată ce-ai făcut, iată ce trebuia să faci. Și acestui demon oamenii îi zic conștiință!... Acest demon se bucură de frica care-l cuprinde când se gândește să se ducă în bibliotecă. El e care-i zice: “Du-te să-l vezi, ești dator să-l vezi, dar nu vei îndrăzni!”... Cine vine? Un fâșâit de fuste, același fâșiit de acum câteva zile... Ce caută?... Ș-acum?... E dezgustător!...

Cosmin sări în picioare. Sașa Malerian deschise ușa. Nu mai găsise pe nimeni ca să-i spuie cum s-a întâmplat? Iată o ființă care știe ce vrea și nici acum nu e în revoltă cu demonul din ea.

— Ce vrei? o întrebă Cosmin cu asprime.
— Cosmine, zise Sașa luându-l sfiicios de mână, te rog să vii până jos...

— Unde jos?
— În bibliotecă. Doi prieteni întreabă de tine, un jurnalist și un revizor școlar. Au venit să ia notițe, unul pentru ziar și celălalt pentru discursul de la cimitir.

— Și ce să le spun eu?
— Te rog, mon ange

Cosmin își întoarse privirea spre fereastră. Sașa se opri din vorbă. Aștepta un răspuns. Ce va zice lumea care îi cunoaște? Ce Îngerul meu (fr.).

vor zice cei doi prieteni dacă Cosmin nu ar vrea să vie? Iacă ce o muncește pe ea și nu îndrăznește să-i spuie. I se păruse că e bolnav. Cosmin mototoli un petic de hârtie. Ce să facă? Femeile... sunt nesimțitoare. Nu putea să-i zică altfel? Iorgule, Cosmin, altfel, altfel, dar “mon ange”? Ce este în el de înger? Ce om are vreo parte îngerească? “Mon ange” i-a zis în nopțile de plăceri și de rușine. Aceste cuvinte îi amintesc o fericire scârboasă acum, când celălalt stă drept, cu mâinile pe piept... De nu i-ar fi rușine, ar întreba-o dacă rana i se vede, dacă a închis ochii, dacă i-a închis bine... Ce laș!... Ea e bărbat, el e femeie... un bolnav fără voință...

— Te rog... trebuie să vii... zise Sașa mângâios.
— Așa e. Trebuie să vin. Spune acelor domni că vin îndată, răspunse Cosmin fără a-și întoarce privirea.

— Mă duc, zise Sașa mulțumită, aproape veselă. Sașa plecă. Cosmin se uită în oglindă. Slab, galben și cu pleoapele roșii. Se pieptănă și ieși din odaie.

Deschise ușa bibliotecii. Un miros greu de flori și de lumânări. L-a văzut! Da, s-au văzut unul pe altul! O nădușeală rece îl trece de la frunte până la genunchi... Ce nas enorm!... Un ochi i-a sărit, și în locul lui un rotocol de plasture roșietic... Celălalt nu e închis bine... E ceva în fund care licărește, sau i se pare?... Acel ochi e teribil... Dacă n-ar fi nimeni, ar fugi... “Mi-ze-ra-bil grefier”... Îi aude încă cuvintele din urmă... Ce cap poartă pe umeri? În el vorbesc toți, și morții și viii, și acel demon triumfător... A înnebunit?... Acest gând îl scutură, îi dădu curaj și se îndreptă către prietenii săi. Le întinse mâna. De nu ar tremura! Nu, nu a tremurat, e un curaj în momentele supreme pe care-l simte orice om.

Câteva doamne, în picioare. O femeie bătrână apără pe Malerian cu un mănunchi de busuioc.

— Cum te simți, dle Cosmin, după o noapte albă? îl întrebă încet Ludoveanu.

— Dragă dle Cosmin, îi zise revizorul școlar, surâzând, am aflat de la Candian că d-ta cunoști de doi ani pe bătrân... că ai trăit sub protecția lui...

Da, îl cunoaște... așa e... sub protecția lui... ei și... unde vrea s-ajungă?... Ce vrea să-l întrebe?...

— Da, răspunse Cosmin, îl cunosc, de doi ani, relațiuni între el și tatăl meu...

Desigur, e cineva în el care vorbește. “Numai între el și tatăl tău?” E bine să se stăpânească. Cu acești oameni îți pierzi mințile!

— Foarte bine, domnule Cosmin, continuă revizorul. Îl cunoști bine. Eu sunt delegat din partea dlui ministru ca să salut printr-un discurs pe valorosul profesor. Dacă ești bun, să-ți spun, încet și pe scurt, planul discursului meu. Aș dori să-ți dai părerea, fiindcă cunoști pe acela care o viață întreagă a luptat “pentru ordine prin disciplină și pentru progres prin lumină”.

Ludoveanu se uită lung. Îi luase fraza, dar, pentru un prieten... Și el profitase de la revizor de figura cu Brutus, cu toate că un personaj suspus îi atrăsese atenția că Brutus este al demagogilor.

— Voi începe cu omul în sine, urmă revizorul, apucând pe Cosmin de un nasture al redingotei, cu omul în sine. Cine a fost, ce este azi și ce va fi mâine? În această parte a discursului mă voi opri asupra virtuții. Virtutea e nota dominantă a omului care se duce, lăsând o soție neconsolată...

Dacă mi-o spune tot discursul? se gândi Cosmin. E o comedie nesuferită pe care o joacă în urechile lui acest cartofor pe care l-a văzut, o noapte întreagă, înșelând la cărți.

— O... soție neconsolată, urmă revizorul, două fiici neconsolate și neconsolați pe toți aceia asupra cărora s-a întins generozitatea sa.

— Această parte e bine, îi zise Cosmin, năbușit de căldură. A doua parte.

— Îndată. Pe bătrân îl voi compara cu un erou din prima epocă a republicii romane, cu Cincinat bunăoară. Pe soție, cu o matroană al cărei ideal rămâne închis în larii casei... (larii fusese pronunțat gros și cu gura rotundă...) puritatea vetrei și creșterea în virtute a copiilor...

Cosmin citea prin geamurile bibliotecii: “Virgilius Maro, Marcus Tullius Cicero”. Revizorul îl trase de mânecă. Puritate, virtute, lari, tot trebuia să asculte.

— Cred că e destul, zise Cosmin revizorului. Această parte va fi admirabilă.

— Și de ce voi face aceste comparații? zise cam tare revizorul. Pentru ca să ajung la concluzia că sub cerul modern se găsește un templu antic, templul virtuții: casa lui Malerian! Ș-apoi, într-o orațiune directă, mă voi adresa la toți câți l-ați cunoscut (revizorul se aprinse: intrase o doamnă tânără și elegantă) cam astfel: amici ai lui, spuneți voi ce este casa lui! Copii ai generozității lui, spuneți voi: unde și-a așezat virtutea locașul ei favorit?... (Văzând că nu-l ascultă doamna elegantă, scăzu glasul.) Și voi încheia rugând pe Dumnezeu ca toate căminele să fie ca acela al lui Malerian, pentru mărirea și gloria neamului românesc.

Cosmin simți că răsuflarea i se oprește. Dacă și celelalte părți ale discursului vor fi tot așa, comedia va fi desăvârșită. Toți vor insulta pe acest nenorocit? Ce crimă a comis ca să merite o asemenea batjocură? Cosmin simți o milă caldă, care îi aduse lacrimile în ochi, și începu să plângă, cercând în zadar să-și oprească plânsul. Își cerea iertare prea târziu. Dacă ar fi avut destul curaj, ar fi dat în genunchi, i-ar fi acoperit mâinile cu sărutări și i-ar fi strigat: “Iartă-mă! iertarea din urmă este divină, este eternă!”...

Revizorul, abia stăpânindu-și mulțumirea, îl luă de braț și îi șopti amical:

— Așa sunt toate inimile mari, ca a d-tale! Să ieșim, te rog... Să-ți spun drept, sunt momente când eu, pe mine, mă fac să plâng.

Cosmin își retrase brațul cu un “te rog” pe care revizorul nu-l înțelese. Ieși din bibliotecă. Sui repede treptele scării. Pe la mijlocul coridorului se izbi de cineva. Ridică capul. Era Gelina îmbrăcată în negru.

— Plângi și d-ta, domnule Cosmin? Și-l privi senin și lung. Ah! acești ochi vii se aseamănă cu ai mortului! Să răspundă? Ce să răspundă? Sunt oameni care n-au dreptul sa plângă... Lacrimile lui fac parte din comedia revizorului, din minciuna tuturor acelora pe care i-a văzut aseară jucând și înșelând. Și ea, ca o sfântă îndurerată, nu se miscă, stă drept, nu clipește, așteaptă un răspuns... Ce vrea?... Ce vrea?... Tăcerea ei judecă, osândește, execută... Sa fie rea, sa-l insulte, să-l pălmuiască, dar să nu-l privească așa... În sfârșit, s-a smucit din loc și s-a repezit în odaia lui. S-a aruncat în pat, cu capul în pernă. Aci e liber să plângă, dar nu mai poate.

După ce Cosmin ieșise din camera mortuară, Sașa Malerian intrase, dorind să întâmpine pe soția unui doctor cu renume. Sașa Malerian primi politicos distinsele condoleanțe ale acestei doamne, care regreta că nu consultase pe “doctorul”, convinsă că l-ar fi scăpat. Nu doară că-și lăuda bărbatul, dar a făcut atâtea minuni! Pe unul l-a scăpat după ce-i pusese lumânarea în mână. Sasa Malerian se șterse la ochi, mărturisind că îi pare rău de această greșeală, și începu să-i povestească cum “s-a întâmplat cazul, când e să cadă nenorocirea pe om”. Mi-nchipuiesc, dragă doamnă, câta suferință și ce pierdere ați încercat." Sașa însoți pe doamna, “ce fusese atât de gentilă”, până la scară, apoi se apropie de revizorul școlar și de Ludoveanu.

Ludoveanu îi făgădui că “dacă doamna va binevoi să-i dea, peste câteva zile, mai multe detalii”, va scrie un studiu întreg.

— Negreșit, răspunse ea tânărului scriitor, să poftiți când voiți...

— Pierderea, doamnă, e deopotrivă de mare și pentru d-voastră, și pentru țară.

— Oamenii mari, zise revizorul ascuțindu-și glasul, sunt pentru popor ceea ce sunt părinții pentru copiii lor.

— Oh! ai dreptate, domnule, răspunse Sașa, fără să fi înțeles bine două lucruri: cum sunt oamenii mari și cum sunt ei pentru popoare?

— Să-mi dați voie, doamnă, zise revizorul, ca să vă expun, în câteva cuvinte, planul discursului meu. Cred că e o înaltă datorie ca să vă fac cunoscută esența celor ce voi avea onoarea de-a spune corpului profesoral, elevilor și amicilor marelui profesor.

— Poftiți, domnule, poftiți, răspunse Sașa, făcând semn bătrânei cu mănunchiul de busuioc ca să apere figura alb-vânătă a lui Malerian.

Revizorul începu cu prima parte: omul. Nota caracteristică: virtutea; căminul: templu antic; concluzia: pentru gloria și mărirea țării așa ar trebui să fie toate casele. Când ajunse la orațiunea directă, “amici ai lui, spuneți voi... copiii generozității lui, spuneți voi”... Sașa începu să plângă, căzu pe un scaun și ceru un pahar cu apă. În camera mortuară nu mai rămăsese decât bătrâna cu apărătoarea. Revizorul era încântat de efectul de mâine. Sașa felicită pe orator, asigurându-l că răposatul merită un asemenea discurs, rugându-l însă ca să-i permită o mică observație, privitoare la “înaltele fețe bisericești”. Oratorul se arătă fericit într-o îngânare curtenitoare: “O! doamnă... cum de nu.... vă rog... nimic nu e perfect”...

— Aș dori să scoateți pe Brutus din discurs... Revizorul își reluase fraza din articolul lui Ludoveanu: “când a crezut că națiunea nu mai poate aștepta nimic de la el, ca un alt Brutus s-a străpuns cu un glonț de revolver”.

— ...Vă mărturisesc că nu cunosc viața acestui om mare. Îmi pare rău că s-a împușcat, dar istoria aceasta ar nemulțumi pe episcop și pe archiereu, care doresc să creadă că s-a împușcat din greșeală. Altfel, legea i-ar opri ca să slujească.

Revizorul se uită lung la Ludoveanu, parcă ar fi voit să-i spuie: “Acea figură a rămas numai a ta, și e genială”. Apoi făgădui că îl va compara cu alt roman, înlăturând pe “Brutus din chestie”. O idee minunată avu Ludoveanu: să scoată într-o broșură, frumos imprimată, studiul pe care-l pregătește, precum și “clasicul” discurs al amicului său.

Va costa maximum o mie de lei. Sașa Malerian, încântată, abia-și stăpâni bucuria. Le mulțumi. Îi însoți până la poartă și îi rugă să se ție de cuvânt “oricât ar costa”.

— Frumoasă femeie! Femeie fără vârstă! zise Ludoveanu.
— Genial tipograf! răspunse revizorul. O mie de lei pentru cincizeci de pagini!

Și începură să râdă.