I

Scăpătase soarele. Bogăția de grâu, orz, ovăz și mei se pleca la adierile încropite ale vântului de miazăzi. Spicele răscoapte și țepoase, încărcate cu bob mare și greu, se clătinau alene, încovoindu-se în văi și dealuri de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub care s-afunda satul Măgura. O parte din bucate erau secerate, legate în snopi și movilite în clăi.

Dar, înainte de vreme, secerătorii mânau năvală spre bordeiele lor, iuțind boii cu coada ascuțită a furcilor. Bătrâni, însurăței cu nevestele care își târăsc copiii de mână, luptându-se cu cei din brațe, flăcăi care pocnesc din bice, gonind înaintea lor vitele speriate, țin răzoarele și se îndeasă la drumul mare, care duce la vatra satului.

Mulți ies din porumbiști și se revarsă în mulțimea ce se întreabă, în graba fugii, arătând cu degetul spre soare-răsare:

— Ce să fie acolo, nea Strujane?
— Ce veste, bădiță?
— Ce pârjol, vere Dinule?
— Ce e nu e de-a bună, răspunse moș popa, îndesându-și în brâu pulpana giubelei. Mână, preoteasă, dă zor, parcă ești ciolacă, pârjolul se apropie și tu tremuri ca un cățel bolnav de jigodie.

— O, păcatele noastre, Doamne, ce-o mai fi și asta ! mormăi baba Uța, care își încurcase vaca în carele omenești.

Desculță, cu picioarele cojite și arse, nu mai căta la bolovani și mărăcini, dând cu tânjala să ia nouă piei de pe juncană.

În urma tuturor, lipiți unul de altul, într-o cărucioară târâtă de doi mânzați, Miu și Cobila.

— Scăpai de beilic, Cobilo, de arnăuți și de muscali, ținându-mi zilele în fundul codrilor cu porumbe sălbatice și cu pere pădurețe. Trecui prin toate, gândindu-mă la tine. Și nu trecură decât cinci zile de când ne cununarăm, și iacă ce ne-așteaptă.

— Ce-ți pasă, Miule... îi răspunse ea. Sa mergem în ceata lui Dinu Potop. Noaptea la răspântii, ziua în vizuini, voi fi cu tine. Nu mai e de răbdat. Eu sunt muiere, dar nu mă înșeală mintea. Vine răzmirița, și de ea nu scăpăm nici noi, nici copiii noștri.

— Vine, veni-i-ar numele!... grăi Miu, și-și potoli necazul sărutând-o pe obrajii ei bălai, cu niște pajure roșietice ca niște răsuri de măceșe.

Praful răscolit îneca, ca în fum gălbui, norodul speriat. Uruitura și gălăgia speriau păsările crângurilor. Stolurile de grauri zburau amețite, ciripind ca de spaima șoimilor. Lăstunii se-afundau glonț în nemărginirea zării. Mugetul se-amesteca în nechezarea cailor. Cumpenele liniștite ale fântânilor de pe vâlceaua satului își arătau vârfurile în șir, atingând cerul în depărtare.