Share on Twitter Share on Facebook

II

Când se apropiară de sat, lighioile bătăturilor fâlfâiră, speriate, în frunzișul pomilor. Câinii începură a lătra, ca și când hoții călcau satul. Până și porcii trândavi se iuțiră, pornind-o anapoda, guițând ca de cuțit. Cu toții năpădiră la biserică, să vadă ce era de făcut.

Cerul dinspre soare-răsare, roșu cât prindea ochiul, se încingea dogorând până în cătunul Măgura. De la o vreme, pălălăi de fum și de flăcări se ridicară, amestecându-se între ele și scăpărând scântei răsucite în sulurile uriașe de negură posomorâtă.

— Să dăm foc satului și să luăm calea pădurilor! strigă un flăcău din mijlocul lumii înmărmurite.

— Ci ca ho, voinice, prea o iei repede! răspunse părintele Știubei. Ce dai gurii să mănânce la întoarcere? Minunile Domnului sunt mari. Să fugim cu toții în ascunzătorile codrilor. Ș-o trece ș-asta. Că nu una am văzut eu de când am albit...

— Faceți copiii și nevestele grămadă, și noi, roată în jurul lor. S-o pornim cu ce-om apuca, încotro ne-o duce norocul, grăi un bătrân.

— Înhățați topoare și coase. Ce ni s-o întâmpla întâmple-ni-se tuturora.

— Așa! Așa! strigară cu toții. Iar copiii, tremurând de spaimă, goi pușcă, agățându-se de bietele femei, îngânau înecați de plâns, ștergându-și nasul cu mâinile slabe:

— Mamă, vin turcii? Vin căpcăunii cu două guri, mamă? Un ropot de cai, fără de veste. Picioarele li se tăiară de la încheieturi. Popa își făcu cruce, și după dânsul toți bănănăiră semnul mântuirii.