Share on Twitter Share on Facebook

IV

Rătăcit de ceilalți, Miu s-a aruncat pe calul din cetlău, retezând-o de-a curmezișul holdelor. Se duce de zor. Cobila, în căruță, pe-un maldăr de fân, se gândește la desișul unei păduri și la creasta de piatră a vreunui munte, departe de răzmirița care cotropește temeiul omului.

— Vremuri grele, Miule, mormăi ea săltată în sus pe maldăr. Nu e de trai. Mai bine cu lupii pârloagelor decât cu stăpânirea de azi. N-apucă să se încălzească locul sub tine, și bir cu fugiții, că răzmirița bate la ușă.

Nu sfârșise bine cuvântul, și-i apropie din spate un ropot de cai ș-un zăngănit de arme.

— Ne-au dat de urmă, strigă Miul, nu e scăpare, Cobilo, dar să încercăm ceva.

Degrab' el își opri caii. Ridică fânul din căruță, își lungi nevasta cu fața în jos de-a lungul dricului ș-o acoperi cu maldărul de fân și îi zise, pornind-o la drum:

— Te chinuiesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta soarta să trecem și de-astă primejdie.

Încălecă, își făcu cruce. Apucă hățurile. Și începu să bată mânzații cu codirișca, de le plesnea pielea pe coaste.

— Mai încet, grăi năbușit Cobila, mă îneacă răsuflarea... Miu, fără s-audă, fără să vadă înaintea ochilor, gonește în pustiul întunericului. Căciula îi cade din cap. Cămașa i se umflă de vânt. Codia biciului i s-a spart în hășchii, și sar din ea puzderii când dă în șoldurile uscate ale cailor numai apă și spume.

Degeaba însă. I-a sosit. Cu șalvari roșii și creți, găitănați și strânși pe fluierul piciorului, cu iatagane lucioase, ei prind pe Miu de ceafă, oprind căruța în loc, înjurând, beți morți, să te cutremuri: “Bre! Ghiaur! Ana sâna sictir!”

Îl croiră cu latul iataganelor. Unul din ei, de-abia se mai ținea pe șa, îl izbi cu pumnul în față și-i zise pe românește:

— N-ai nimic în car, păcătosule?
— Jupân ciauș, răspunse Miu, mai mult mort decât viu, așa să-ți ajute Dumnezeu, nimic. Îndură-te de mine! Lăsați-mă cu zile!

Ceaușul bolborosi câteva cuvinte tovarășilor săi, iară ei începură a băga iataganele în fânul din căruță, până la mâner, da' de-or găsi ceva pitulat.

În acea gălăgie de ocări și urlete de fiare, la fiece împunsătură de iatagan, parcă se-aud vaiete năbușite, și maldărul tresare. E viu. Îl dor acele limbi ascuțite care-l spintecă.

Miu, smulgându-și părul din cap, sărută imineii ceaușului și răcnește:

— Stăpâne, n-am nimic, nu mă mai chinuiți, îmi mor copiii de foame, lăsați-mă!... Stăpânul cerului să v-asculte cum vă îndurați și voi de mine...

Îl iertară. Întoarseră caii. O tuliră ca vântul. Miu se repezi la fân. Înhăță din el cât putu și, după ce-l aruncă tot la pământ, se ridică pe inima căruței. Fără să vadă, fără să-și dea seama de ce face, strigă ca și cum l-ar fi hărtănit o fiară sălbatecă:

— Scoală, Cobilol... Nu te mai face!... Sunt eu... Deșteaptă-te!... O luă în brațe. O așternu pe iarbă. Trupul îi era moale și cald încă. Spinarea ei, scăldată în sânge, era ciuruită de iatagane. În gură avea hășchii din scândura dricului, în care-și înfipsese dinții, ca să nu strige.

Miu începu să țipe, simțind în adâncul inimii toate găurile din spinarea ei.

Se sculă năuc. Plesni cu biciul caii, care fugiră.
— Duceți-vă, altul să vă fie stăpân, eu n-am ce mai face cu voi! Cuvinte injurioase la adresa creștinilor (turc.).

Veche mahala în Bariera-Vergului din București.

Sărută pe Cobila de mai multe ori. Se sculă din nou în picioare. Strânse biciul în mână. Apoi se izbi cu palma în față.

— Jelesc ca o babă... Își potrivi codirișca în gură și-o înfipse toată pe beregată. Horcăi și căzu la pământ.

A trecut o săptămână, și răzmirița s-a dus. Măgurenii, pocâltiți de foame, se apropiară de vatra satului.

Și-au găsit bordeiele pustiite, biserica arsă, sfintele icoane pângărite.

Iar unii din copii, după ce s-au întremat cu câteva îmbucături, alergând după un stol de corbi, au dat peste Miu și Cobila, lungiți unul lângă altul, cu ochii scoși, cu coșurile pieptului scobite, și caii lor, târând căruța, le dau târcoale, păscând de jur împrejur.