Share on Twitter Share on Facebook

III

Într-o goană nebună, pe deșelate, bătând gonacii cu iataganele, un polc de călăreți se-arată în capul Măgurii.

Cât te-ai șterge la ochi, ceata sosi în fața mulțimii.
— Sunt de-ai noștri, sunt creștini, strigară toți în toate părțile. Bine-ai venit, Potoape! Ce mai veste, haiduce?

Caii deliilor erau în spume, în loc de frâie, ștreanguri și curmeie. Cuțite late la brâu. Căciuli țurcănești date pe ochi. Priviri de fiare.

În fruntea lor, Dinu Potop, cu iataganul de mâna dreaptă, răspândind răcoare în jurul său de cotropitor, nalt cât un brad, cu fața crestată de luptă și de nedormire.

— Veste rea, creștini de Dumnezeu, zise Potop, a flămânzit omida. Vin turcii mânați de arnăuții stăpânirii. Ard satele. Robesc copiii și femeile. Scrum în urma și vâlvătăi înaintea lor. Mâna pe topor și să luăm calea pădurilor. La strâmtoare să-i apucăm. Jur că voi mânca unul de viu cu carne și cu oase.

Unii peste alții, porniră. O vălmășeală de care, de cai și de boi, de moșnegi, de femei, de bărbați și de copii, cu traiste de mălai, cu tingiri, cu tigăi și căldări. Unii se roagă, alții înjură. Zgomotul sec al roatelor, bălăngăitul arămurilor, ca niște clopote dogite, împrăștie spaima în lungul ținuturilor. Se duc, ducându-și sărăcia și plânsul.

Unde-și zidiseră bordeiul vor găsi tăciuni și, răscolind cenușa satului mistuit, vor da peste petice de velințe, peste crâmpeie de icoane, la care s-au închinat o viață întreagă. Și poate n-or cunoaște vatra în jurul căreia ș-au cârpit zi cu zi traiul, îndrugând povești și basme.

Droaie netrebnică, ce nu mai crede în mântuire, se repede încurcată, ca fulgii unui viscol în lungul drumului, fără să știe ce s-o întâmpla pe ziua de mâine.

E noapte. Cerul în urma lor s-aprinde, cătrănind văzduhul. Dinu Potop, înaintea tuturor, își sângeră armăsarul, jucând pe spinarea lui ca un stâlp negru. El îndeamnă poporul la viață și la goană.