XI

Mitrana Tălugă a Țuțuenilor are șezătoare, nu glumă! Două lumânări de seu ard p-o masă rotundă cu trei picioare. Nu e nici un flăcău. Altfel, nu e chip să ai la șezătoare nici pe fata popei, nici pe fata primarului.

Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. Da' mai încurcă lumea câteva fetișcane ce nu s-au prins în horă și li se scurg ochii să fie și ele printre cele mari.

Fusele zbârnăie alene într-un râs cu hohote. Un pisoi, cu cercei roșii, cu ochii ca două scântei, sare de la un fus la altul și parcă le cântărește în labele lui neastâmpărate. Doi copilași, cu chica ciuf, așteaptă să scoață daica Mitrana cartofii din spuză și dovleacul din căldare. Și să tot șterg la nas când le vin aburi dulci cu miros de godină.

– Așa, soro, zise Ciaușanca, a început să cârcâie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gândurile, c-o s-o ia Drăgan... E împelițat Căprarul, nu-i dai de fund. Cu rămășagul i-a păpat neichii juncul cel mai gras.

– Iată colo, strigă Mitrana, de umplu casa, fitece pasăre măiastră își găsește vânătorul. Măcar de ș-ar clădi cuibul în clopotniță ori sub streașina primăriei, tot o să cânte, că nu se poate:

Dar un hoț de vânător

Smulse trei fire de păr,

Le făcu un lățișor

Și mi-l puse de picior.

– De, dadă Mitrană, grăi Marica, fata primarului, dând ghies fetei popii, cică și vânătorul îi zice măiestrei:

Cântă-ți, puică, cântecul

Că mi-e drag ca sufletul.

Toată pasărea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare...

Marica e un boboc de fată. Cam puțintică, dar ce să-i faci, când omul e nurliu, duce ziua după el. Marica, de râde, ți-arată două șirulețe de mărgăritar. E prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii, și să strecoară printre surate ca un prichindel. Și gluma cu glumă bate și spune basmele și snoavele bătrânești cu atâta limbuție, că parc-ar citi pe slove.

Mitrana simți cuvintele Marichii ca și cum o piersicase cu urzici. Tuși, cântă ceva pe nas, apoi se duse să ia aminte de mezelic, cum se cuvenea după bunele datini.

Safta lui nea Ghiță aduse iar vorba:

– O să se ducă vestea ca de popă tuns. Ce mai cinste și pe Sultănica! Obraz smerit, suflet ascuns...

Nu sfârși cuvântul, și Catrina Pârvuleasa șopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte:

– Uite, soro, ce ți-e omul! Auzi colo la Safta... Și ea are un copil ce face măricel. Ăst copil l-a născut patru luni în urma măritișului cu nea Ghiță. În curând o să aibă doi, și, de, se cam zic multe... Altfel, nea Ghiță e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumei?... Până nu vede, nu crede... dacă o crede ș-atunci...

– Și eu, lele Saftă, grăi Ilinca Ciupita, și eu dam cu gândul că Sultănica n-o să sfârșească cu bine. Acum să-și mute gândul la moșii ăi verzi, că nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine să-și lege o piatră de moară de gât și să s-arunce în râu decât să-și târască zilele încărcate de așa păcat...

– Nu spui eu, Miră, șopti iar Pârvuleasa, pe când celelalte dau prin ciur și prin dârmon pe Sultănica, nu-ți spui eu că naiba când n-are de ce râde face pe hoț judecător...

– Ai gură de aur, surată Catrină, răspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovăiește Ilinca Ciupita, și ea a înbătrânit fată mare. Se dă ea pe lângă mulți, și mulți se dau pe lângă ea, c-ar avea bune părăluțe. Da' ce face, ce drege, că n-are lipici. Când merge, să zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai când râde, sparge țiple.

Până au început, atât le-au fost mult, c-apoi cădeau claie peste grămadă, ponoase, cârtiri, zavistii, învălmășite într-un hohot gras și spart.

– O să-i semene Căprarului.

– D-o fi fată, s-alerge d-a-ncâtelea pe la soare-răsare pân-o vedea pe dracu la soare-apune.

– Frumoasă zestre dăruiește sfântul Niculae!

– Zestre cu mâni și cu picioare.

– Ei, ei, guri rele, și voi ați amețit în brațele flăcăilor! Ziceți mai bine Doamne ferește...

– O să vă placă...

– Da' nu ca Sultănichii...

– Pentru că inima cere, nu-și pune fata poalele în cap.

– Vijelia le ridică.

– Nu se îngroașe gluma... dacă nu ți le ridici singurică, fetica mea.

Și țipete, și râs, și frământare.

Fusele dormea somnul mătușii. Fetele fierbeau de un neastâmpăr cald și puternic. Sudoarea curgea în cârâie pe obrajii lor grași și aprinși. Unele-și sumeseră mânecile chenăruite în stacojiu și azvârliră coadele pe spetele largi. Altele-și desfăcură sânul pietros, care țipa sub cămășile întinse.

Soba dogorea.

Fetișcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrăzneau, cu tot zăduful, să s-arate în bună voie: abia aveau ca două mere crețești.

Zbeguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roșie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tavă, spart în bucăți mari și galbene. Aburii, groși și dulcegi, se încolăcea din tavă până la grinzi. Lelea Safta, lăsându-i gura apă, aruncă marama pe spate și, de veselie, începu să cânte c-un glas prelung:

— Pentr-un măr de fată mare

Naiba aleargă călare,

Pentr-o mură ș-o răsură

De trei ori să șterg la gură,

Și răzași cu răzășie,

Și ciocoi cu căftănie...