Share on Twitter Share on Facebook

XII

Sultănica nu mai băga nimic în gură. Se topea pe picioare. Îngălbenise, se uscase ca iasca și-i scoteai vorba cu cleștele. Ochii ei, drăgălași odinioară, în fiece dimineață erau roșii. Noaptea, cum simțea pe mama Stanca înșelată de somn, plângea năbușit până ce pleoapele îi zgâriau luminele.

Unde o apuca gândurile, acolo rămânea, fără a clipi, cu mânele înțepenite ca niște bețe. Și după ce se întunecă, pe buzele ei, crăpate și acoperite cu pielițe pârlite, trecea câte un surâs trist și plin de amărăciune.

Nu mai știa de lume, nici de rugăciunea obișnuită. Să mișca ca o vârtelniță, fără să știe, fără să vrea. Când umbla, aluneca ușor, ca umbra ce însoțește pașii omului.

Așa se văd, în codrii mușcelelor, mesteacăni bălăi, cu frunzișul mărunt prin care tremură cerul vioriu, și dodată, ca arși de var la rădăcină, se scutură de frunză, se cojesc de teaca lustruită, se-ncovoaie, se usucă și pier pe nesimțite.

Sultănica, de n-ar peptăna-o mă-sa, nu s-ar mai peptăna. Și când mama Stanca îi desfășură valurile de păr, negru și des, peptinele îi scapă din mână ca la o ciolacă, gâtul nu-i mai ține capul fără pic de carne și, cu un glas ce abia se aude, îi zice: “Spune maichii focul tău”...

Ce nu făcuse bătrâna?... Colindase, pe furiș, prin satele dinprejur după meștere și cărturărese. Unei țigănci dase trâmbă de nouă cămeși [pentru] ghicirea soartei pe stele, pe bobi și pe furtuni... Dar nici leturghiile, nici descântecele, nici vrăjile nu-i scăpa copila de veștejire.

Din zvon aflase că ai scăpa ce ți-e drag dacă te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat.

Într-o noapte de marți, zărind un cearcăn în jurul lunei, s-a strecurat ca o nălucă până la biserică. Apoi s-a întors sub streașina casei. Și ș-a presărat în creștet pământ din trei morminte. A adăstat toată noaptea, dar Ielele n-au venit. În altă zi a înșirat toate rugăciunile, de la moși, de la strămoși, până a căzut jos de amețeală.

Trecu Nașterea Domnului cu sărbătorile mari, trecu câșlegiul și cei patruzeci și patru de mucenici. Vremea dădu în cald. Primăvara mugură și încolți podoaba plaiului. Și nici-o înbunare l-alde mama Stanca.

În dimineața Floriilor, bătrâna plecă la biserică, mânată spre locașul mântuirii d-o fărâmă de nădejde. Se dete cu inima toată cântărilor și evangheliii. La ieșire, câteva muieri din sat făcură roată în jurul ei și începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor.

Soarele și un vântuleț zbiceau văile. Copii desculți goneau veseli, încinși cu ramuri de salcie slujită de moș popa. Bătrânele, pășia-pășia, țineau drumul casei, mestecând anafura sfințită.

Viața se deștepta. Mugurii crăpau. Vrăbiile, stoluri pe moliftul din fața bisericei, ciripeau cearta lor obișnuită. Și zoriți la trai de aerul căldicel, cocoșii s-auzeau cântând să-și rupă beregata.

Mușcelele, acoperite d-o pojghiță verzurie, abureau un fum ce să-nălța alene, clătinat de adiere.

– Jupâneasă Stanca, grăi Tălugianca a mare — nerăbdătoare d-a sfârși cu cele sfinte — se vorbește pân sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. Bat-o norocul de fată, prea e inimoasă! Iacă, n-are cuvânt să se prăpădească. E tânără, curățică, harnică, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-și răpune cineva capul. Ce să-i mai faci? Că d-ta știi, nu e ea pentru întâia oară. S-a încrezut pe mână rea, da' și lui Drăgan n-o să-i meargă strună. Azi pângărește pe una, mâne pe alta, până ș-o găsi stăpânul.

Mama Stanca, apucată ca de alte alea, fără să deschiză gura, o rupse la picior, aruncând mirul sfânt în noroi.

– Prefăcătorii de vulpe bătrână, îngână Voiculeasa, plecă ca o vijelie, parcă n-ar fi știut de patarama Sultănichii. Țandăra nu sare departe de buștean. Așa a încurcat și ea în tinerețe pe Kivu, numai că fetei nu i-a fost d-a bună.

Mama Stanca intră în casă, trântind ușa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vâjâia ca scocul morei. La încheietura fălcilor simțea două ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i înghețaseră până la glezne... Și, învârtind ochii în cap, aruncă un fulger de privire asupra Sultănichii...

– Ai perdut tot... ai perdut cinstea casei! Atât ne mai rămăsese! strigă Kivuleasa, și căzu mototol la pământ, bolborosind și zvâcnind din picioare.

Sultănica începu să țipe. Se plecă asupra mă-sei, ce în deșert se-ncerca a mai vorbi. Bătrâna o apucă de gât. “Tot... tot... tot!” mai izbuti să zică... ș-o sărută cu focul cel din urmă...

Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ș-o arăta cu degetul. În urechile-i surde auzi strigându-i: “Unde ți-e fala?... Credeai c-o să ție cât lumea belșugul fără căpătâi?... N-a fost curată starea d-odinioară... Sărăcia te-a pedepsit o jumătate de viață și necinstea te cotropește la moarte.”