Share on Twitter Share on Facebook

Scena III

DOAMNA TANA, OANA, ȘTEFĂNIȚĂ și ARBORE. (Ștefăniță vine repede în balcon și coboară scara; după el, Arbore.)

ȘTEFĂNIȚĂ: A! nu! a! nu! nu se poate! Nu vreau să știu de Polonia și de Sigismund! Mai mult prețuiește o... ș-un tâlhar!... A! Doamna!... Nu e așa, doamnă?

DOAMNA TANA: N-am auzit ce-am auzit...

ȘTEFĂNIȚĂ: Să mai spui o dată? Dorești ca Polonia să fie de două ori și Sigismund încă o dată?

DOAMNA TANA: Polonia este destul de mare așa cum este și Sigismund destul de puternic atât cât este. (Arbore se pleacă și aprobă.)

ȘTEFĂNIȚĂ: Ce te pleci, Arbore? Arborii se pleacă numai de vijelie... Doamnă... (Îi întinde mâna. Tana dă să i-o sărute. Ștefăniță o retrage.)

DOAMNA TANA: Voiam să fac ce se cuvine...

ȘTEFĂNIȚĂ: Destul c-ai voit...

DOAMNA TANA: M-am deprins de la părinți să fac ceea ce voiesc, dacă ceea ce voiesc se cade să voiesc. (Arbore se pleacă.)

ȘTEFĂNIȚĂ: Ce te pleci, Arbore?... Să nu rămâi ca salcia, cu pletele în jos... Oană... (Îi întinde mâna. Oana o sărută.)

OANA (încet): Neamul Mușatinilor a fost bun... De ce supărași pe doamna?

ȘTEFĂNIȚĂ: Eh!

UN COPIL DE CASĂ: Doamnă, la masă.

DOAMNA TANA (lui Ștefăniță): Vii?

ȘTEFĂNIȚĂ: Omul nu trăiește numai cu mâncarea...

DOAMNA TANA: După masă, vii?

ȘTEFĂNIȚĂ: Mâine plec la vânătoare...

DOAMNA TANA: Iar singură?

ȘTEFĂNIȚĂ (printre dinți): Zi unui copil de casă să-ți ție de urât...

DOAMNA TANA: Doamne!

ȘTEFĂNIȚĂ: Ce? (Doamna Tana și Oana pleacă. Doamna Tana, când ajunge în pridvor, se uită lung înapoi. Ștefăniță o privește cu brațele încrucișate.)

ȘTEFĂNIȚĂ: Era să fie călugăriță... Miroase a tămâie... (Bate-n palme. Un copil de casă.) Să vie și ceilalți boieri.