Share on Twitter Share on Facebook

Scena IV

ȘTEFĂNIȚĂ, LUCA ARBORE, logofătul TROTUȘANU, vornicul PETRE CĂRĂBĂȚ, paharnicul SĂCUEANU, vistiernicul IEREMIA, vistiernicul SIMA, pârcălabul CONDREA, postelnicul COSMA ȘEARPE, bivel-logofătul ISAC, bivel-postelnicul LUCA CÂRJE, comisul CĂȚELEANU și CĂTĂLIN.

ȘTEFĂNIȚĂ: Boieri, Arbore vrea să înnoim prietenia cu Sigismund tocmai când mă pregăteam să intru în Podolia și Pocuția, să pârjolesc pe una și să păstrez pe cealaltă... Ce ziceți?... De ce tăceți?... Spuneți o vorbă!.. Voi sunteți Sfatul?... Pe voi se razimă țara și domnul?...

LOGOFĂTUL TROTUȘANU: Da, măria-ta!

ȘTEFĂNIȚĂ: Pe niște muți?

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: La câte sfaturi am luat și eu parte, domnul își spunea părerea la urmă. Părerea lui fiind hotărâtoare, dacă și-o spune, de ce-am mai vorbi?

ȘTEFĂNIȚĂ: Vornice, nu ridica capul în sus!

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Am învățat de la Ștefan cel Mare și de la viteazul Bogdan, bunicul și părintele măriii-tale.

ȘTEFĂNIȚĂ: Căci nu pustii Moldova tătarii de Perecop decât să-i fi bătut tu!... Te-a slujit norocul și de-atunci ajunseși o nenorocire!

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ba nu, să rămâi!... Închipuiți-vă că Sigismund mi-ar fi drag ca sarea-n ochi și Polonia ca jeraticul pe pielea goală... Că eu n-aș fi Ștefăniță-vodă, că aș fi nedrept, zadarnic, netrebnic și nebun... că n-aș pricepe folosul obștesc... că țara ar fi în primejdie... că eu aș fi murit și aș sta întins p-o năsălie și la capul meu ați sfătui ce e de făcut... Ei, ce-ați plănui?... Cu cine?... Cu turcii or cu leșii?... Începeți, și aduceți-vă aminte că pe unde iese vorba iese și sufletul! (Boierii se uită unii la alții. Arbore face semn să înceapă comisul Cățăleanu.)

COMISUL CĂȚĂLEANU: De, măria-ta, eu să zic cum zice hatmanul Arbore, c-a văzut multe, a pățit multe și-a învățat și mai multe.

ȘTEFĂNIȚĂ: Hî! Hî! Da!

POSTELNICUL ȘEARPE: Ștefan cel Mare bătu pe leși în codrii Comisului, prădă Polonia, și iar cu Polonia încheie pace... ȘTEFĂNIȚĂ: Și ce-a zis bunicul meu înainte d-a muri?

POSTELNICUL ȘEARPE: Pace cu turcii, dar nu război cu Polonia.

ȘTEFĂNIȚĂ: Dar turcii vor să izbească Polonia... Cu cine?...

VISTERNICUL SIMA: Cu nimeni la început, cu cel mai tare la urmă.

ȘTEFĂNIȚĂ: Hî! Hî! Da!

PÂRCĂLABUL CONDREA: Să grămădim oștile sub poalele codrilor de la miazănoapte. Turcii să crează că cotropim Polonia, leșii c-am veni în ajutorul lor.

ȘTEFĂNIȚĂ: Ca o fată mare între doi voinici... Oricare va birui...

VISTERNICUL IEREMIA: Ba ca un voinic între două muieri încăierate...

ȘTEFĂNIȚĂ: Sărăcan de mine! Iacă sfatul unui bătrân!

BIVEL-LOGOFĂTUL ISAC: Măria-ta, Ieremia e ca o cobză: cum cânți, așa ține-bâzul.

ȘTEFĂNIȚĂ: Hî! Hî! Da!

PAHARNICUL SĂCUEANU: Arbore încheie pacea d-acum șapte ani... Și pe măria-ta leșii te numeau mărețul lor prieten și cel mai de credință...

ȘTEFĂNIȚĂ: Da, da, când adormeam la masă, când nu simțeam că Oana mă punea în pat... Atunci eram strălucitul lor prieten... Ce fățărnicie!... Și tu, Trotușene?

LOGOFĂTUL TROTUȘEANU: Și eu, măria-ta!

ȘTEFĂNIȚĂ: A! și tu?

LOGOFĂTUL TROTUȘEANU: Și eu, pentru mărirea stăpânului meu și învoiala cu Polonia. Dacă măria-ta voiește altfel... e slobod să facă ce vrea ca în casa lui... dar nu cu noi... cheme alți boieri! (Dă să puie la picioarele lui Ștefăniță vergeaua aurită. Ștefăniță îl oprește.)

ȘTEFĂNIȚĂ: Asta e puterea unui Mușatin, stăpânitor a toate? Certat de toți? (Râde nervos.) Nu-mi mai rămâne decât să împart mânăstirilor, ca la treisprezece ani, nebedernice, feloane, epitrahile și să le fac danii de prisăci, de ocine și sate, ca să se roage egumenii, arhimandriții și episcopii pentru odihna sufletului meu fiind încă în viață și pribegind, ca într-un pustiu, pe tronul Moldovei!... Hursinica asta de catifea s-a aprins și arde pe mine!... Or nu mai sunt boieri, or nu mai e domn!... (Ștefăniță se plimbă furios. Din vreme în vreme se oprește ș-ascultă pe Luca Arbore.)

ARBORE: Ascultă-mă, măria-ta, și iartă-mă, că sunt bătrân, și nu știu a vorbire. Eu am îmbătrânit portar al Sucevei supt patru domni: supt Ștefan cel Sfânt, supt Bogdan, supt măria-ta, când erai copil, și supt măria-ta, de când luași toate pe mână, că de două ori te-a uns mitropolitul Teoctist cu sfântul mir domnesc, când urmași în scaun viteazului Bogdan și când împliniși paisprezece ani. Și Bogdan, și măria ta vruserăți să mă faceți logofăt al Moldovei. D-apoi eu, știind ce nu știu și câte nu știu, am zis, și lui Bogdan, și măriei tale: Asta nu se poate și nu se cade, asta se cuvine lui Trotușanu, că eu sunt un braț ș-o sabie la porunca măriilor voastre. Ș-am rămas pârcălab și portar al Sucevei, și, fiindcă ați binevoit, hatman după cum am fost. Ce-ar mai dori sufletul meu? Că după cum sunt, am fost și sunt prea mult... Și nu sunt decât o dreaptă țărână, și mai sunt în petrecanie printre oameni câtăva vreme, poate câteva luni, și cine știe! câteva zile... D-apoi cum să zici, măria-ta, că: au nu mai sunt boieri, au nu mai e domn?...

ȘTEFĂNIȚĂ: Da! da!

ARBORE: Apoi eu știu una: că numai boului i-e dat să tragă cu capul în jos și să rabde ale omului, fără să-și spuie păsul, până o cădea ș-o plesni, iară omul să-ndure greul cu capul în sus, și să se plece domnului după ce-și va spune păsul. De, măria-ta, eu nu țiu la foloasele leșilor ș-a craiului lor, ci la folosul țării și a domnului meu... Că d-am avea peste noi pe nebiruitul Ștefan...

ȘTEFĂNIȚĂ: V-ați supune, că de unde nu...

ARBORE: Ei, că d-asta nu ne dăm îndărăt nici față de măria-ta... ne plecăm și iacă... (Își pleacă capul.) Și n-avem pe bătrânul Ștefan, ci pe tânărul Ștefăniță, iscusit, îndrăzneț, viteaz, dar nu i-a sosit ceasul să fie ce-a fost ăl mare... Când n-om mai fi noi, vor asculta copiii noștri, cum ascultam și noi de Sabia lui Christos... Și să dea Maica Precista așa să fie! (Se închină.)

ȘTEFĂNIȚĂ: Hî! Hî!

ARBORE: Când își dete duhul milostivul, era mare vrajbă în creștinătate, și-a putut să grăiască, scârbit de câte pătimise, ceea(ce) știm cu toții. Acum s-au mai schimbat vremurile. Sigismund stă așa (încârligă deștele arătătoare de la amândouă mâinile) cu nepotul său Ludovic al Ungariei; și nici dihonia de altădată nu mai e între litvani și leși. Cu ungurii stăm bine de când Ștefan îi păli la Baia; cu turcii, un dar, un peșcheș de 2.000 de galbeni pe an, și ne lasă-n pace. De ce să nu întărim legăturile străvechi cu Polonia? Până ț-ei încăputa iar 60.000 de ostași, ș-ei înfiripa Moldova așa cum fusese odinioară, să fim bine și cu unii, și cu alții... Să ne strecurăm până-i ajunge hotărâtor unde ți-ei pune sabia în cumpănă...

ȘTEFĂNIȚĂ: Sigismund înșelă pe tată-meu cu soră-sa și pe mine cu fie-sa... De câți ani ești?

ARBORE (mirat): Fără unu șaptezeci...

ȘTEFĂNIȚĂ: Nu m-ai înțelege când ți-aș spune că Sigismund m-a rănit...

ARBORE: În locul unei ciacâre fete de crai, ai o frumusețe de doamnă din Basarabii descălecători ai Munteniei și din cea mai veche spiță de despoți ai Serbiei...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ai împlinit șaptezeci!

ARBORE (cam supărat): Ș-apoi de, ești domn... Grijile neamului mai întâi și pe urmă micile zădărnicii...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ai trecut de șaptezeci de ani!

ARBORE (emoționat): Erai copil când te luai în brațe și te ridicai d-asupra capului și priviși măcelul dintre moldoveni care ș-apărau țara și tătarii care năpusteau la jaf și pustiire. Și cu voința lui Dumnezeu, Petre Cărăbăț birui pe tătari și îi aruncă-n Nistru. Și te dusei unde stase bătălia. Și cum s-aude primăvara în țarcuri behăitul oilor, despărțite de mieii lor, așa se ridica jalea moldovenilor căzuți pe locul de cinste. Și-ți zisei: Măria-ta, să iubești pe moldoveni, și pe boieri, și pe răzăși, și pe țărani, că dopotrivă mor pentru domnul și țara lor! Și prinseși pe Cărăbăț, cu amândouă mâinile pe după gât, și-l sărutași, și ziseși, plângând: Așa să-mi ajute Dumnezeu, moș Luca!

ȘTEFĂNIȚĂ: Ai împlinit nouăzeci de ani!

LUCA ARBORE (mâhnit): D-apoi eu, ce mai am?... Voi închide ochii și nu voi vedea durerile Moldovei!

ȘTEFĂNIȚĂ: Dar nu înțelegi, moșnege, că urăsc pe Polonia, ajunsă cuib de hoți? Ea adăpostește pe răzvrătiții neamurilor, și pe moldoveni, și pe unguri, și pe muscali, și pe nemți, și pe italieni! În ea și-a găsit culcușul și Petre al Răreșoaei, acela care pândește la scaunul Moldovei, acela despre care și tu mi-ai spus că ar fi os din osul lui Ștefan!...

ARBORE: Eu nu ies mărturie, dar nu mi-e dat să mint în fața lui Dumnezeu. Știu că e, dar mai știu că nu l-a vrut domn.

ȘTEFĂNIȚĂ: Urăsc pe Sigismund!

ARBORE: Iubește pe Moldova, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Mi-e scârbă de Polonia!... Oh! Arbore, Arbore, de nu m-ai fi ținut în brațe... Iacă lucrul tău... Boierii stau gata să-și lepede toiegele și săbiile boierilor lor!... Da, văz pe Luca Cârje pregătit să se umfle în latinește în mijlocul sfatului leșesc!

LUCA CÂRJE: În numele măriei-tale, al boierilor și al Moldovei...

ȘTEFĂNIȚĂ: În numele meu să reverși minciunile în țara cea mai mincinoasă!

LOGOFĂTUL TROTUȘANU: Măria-ta...

ȘTEFĂNIȚĂ: Marele logofăt minciună...

POSTELNICUL COSMA ȘEARPE: Măria-ta...

ȘTEFĂNIȚĂ: Marele postelnic minciună...

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Măria-ta...

ȘTEFĂNIȚĂ: Marele vornic minciună!... Tot ce mă înconjoră este o vedenie de fățărnicie și de neadevăr!... Și tu... Ce stai pitit după ta-tău?... Ascultă...

CĂTĂLIN: Ascult, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Ascultă și învață cum ai să ipitropisești pe urmașul meu, pe care nu-l voi zămisli până ne-i fi pregătit să domnești în locul lui!... Boieri, faceți ce vreți!... A! bine ca sosit noaptea să-mi ascunză rușinea mea!... Și dați-i lui Luca Cârje un zăbranic negru... Ai să vorbești cernit, în numele domnului pe care-l veți înmormânta în prietenia Poloniei!... Duceți-vă... Vreau să răsuflu!... (Boierii pleacă triști. Când încep să intre în castel, Ștefăniță trage sabia.) Oricât de sus stau capetele astea, mâna domnului e mai lungă!... (Bate-n palme. Un copil de casă.) Să vie Moghilă și Mogârdici.