Scena I

LUCA ARBORE și comisul CĂȚELEANU vin pe cărarea întâia din dreapta. Comisul CĂȚELEANU, îmbrăcat în haine de vânătoare, cu tolba de săgeți și arcul, cu cuțitul la brâu și c-o toporișcă în mână.

COMISUL CĂȚELEANU: Se-mbună domnul?

ARBORE: Nu vorbi nimic. Eu îi deșirai vicleșugul lucrului, cum e spre folosul lui ș-al țării. El fluieră și pocnește din frunză. Uneori se-ntunecă și dă din cap. Îi spusei că Luca Cârje a plecat pregătit cum să aducă vorba ca să fie spre lauda și fala lui, el... Mă îngheață această muțenie. Dacă văzui, o luai razna prin păduri... El, copilul care mi-a rămas pe brațe, pe care l-am slujit cu credință... mă urăște!

COMISUL CĂȚELEANU: E mâhnit pe noi... Nu l-ai auzit?...

ARBORE: A! să-l fi auzit când eram numai cu el... A răcnit, s-a strâmbat, s-a înecat... Abia și-a venit în fire. S-a uitat lung la mine și mi-a zis apăsând pe fitece cuvânt: Arbore, or te lepezi de gândul tău, or de nu!... Și m-a măsurat cu ochii...

COMISUL CĂȚELEANU: Așa e el, cu toane.

ARBORE: Cum ai fost să fii, așa ești... Eu sunt în lucrul domnului ș-al țării... Ar fi o nebunie, și pentru domn și pentru țară, să ne punem bine cu turcii și rău cu leșii. N-aș vrea să ajungem ca muntenii. Până și Neagoe, înțeleptul, a fost nevoit să dea pe fitece an 500 de copii padișahului... (Dârj.) Șoimi și iepe, cât or vrea, suflete, nu!... Ah!...

COMISUL CĂȚELEANU: Dumneata cunoști cât țineam la dumneata... Bun e Dumnezeu... Are să se îmbuneze și Ștefăniță... Să vorbim de altceva... De ce nu luași arcul și săgețile?

ARBORE: O! ho! arcul sunt astea... (Arată mâinile.) Săgețile sunt ăștia... (Și-arată ochii.) De te lasă, lasă și tu juvinele... Ei-hei! Mi-a slăbit arcul, și săgețile nu se mai duc piuind...

COMISUL CĂȚELEANU: Și unde rămase?

ARBORE: La Durău. Peste un ceas încep bătăiașii... Trebuie să pice acum... Să mergem... N-aș vrea să dea ochii cu mine...

COMISUL CĂȚELEANU: Unde?

ARBORE: Unde ne-ar duce picioarele... (Se afundă pe cea dintâi cărare din stânga.)