Scena IV

ȘTEFĂNIȚĂ, cu cei de sus și cu pârcălabul PETRICĂ, pârcălabul BALOȘ și spătarul HRANĂ. Vânători și hăitași.

PÂRCĂLABUL CONDREA: Bine, măria-ta?

ȘTEFĂNIȚĂ (șuieră): Mai bine ca oricând.

POSTELNICUL ȘEARPE: Cam ostenit oleacă, măria-ta... La noapte să te odihnești zdravăn...

ȘTEFĂNIȚĂ (șuieră): De-a ieși stelele, să număr o stea logostea, două stele logostele, pân-a crăpa de ziuă...

VISTERNICUL IEREMIA: Ș-un vestmânt mai groscior, măria-ta...

ȘTEFĂNIȚĂ (șuieră): Da, e frig cât să înghețe vistieria, și mie mi-e mai frig ca acum o săptămână, când era să crăp de căldură... (Șuieră.)

SPĂTARUL HRANĂ: Cum ne-mpărțim, măria-ta?

ȘTEFĂNIȚĂ: Pârcălabul Condrea, postelnicul Șearpe și vistiernicul Ieremia o să faceți la dreapta, pe cărarea asta, și înainte, până dincolo de cele trei stahii, la paltinul cu izvorul... Acolo rânduiți-vă cum veți socoti... A! și flăcăii lui Arbore!... Cătălin, tat-tău, bine?

CĂTĂLIN: Slavă Domnului... E și el aici...

POSTELNICUL ȘEARPE: La Durău ai vorbit, măria-ta, cu el...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ba el cu mine... Se vede că eu nu sosisem.. (Se uită spre muchia din stânga și vorbește încet.) Să-l fac să și-o aleagă singur... Sunteți trei voinici, tineri și sprinteni, tustrei țintași buni, cu arcurile pe după gât, cu cuțitele la brâu și cu toporiștele în mâini... Care din voi e mai de nădejde?

CĂTĂLIN: Tustrei, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Care e mai tânăr?

NICHITA: Eu, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Care e mai voinic?

TOADER: Tustrei, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Care aruncă cu săgeata mai departe?

CĂTĂLIN: Nichita, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Care ucide ursul cu cuțitul fără a clipi?

CĂTĂLIN: Tustrei, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Care ia cu săgeata rândunica din zbor?

CĂTĂLIN: Tustrei, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Care urcă muchia în dungă ca iedul sălbatec?

CĂTĂLIN: Tustrei, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Nu pot s-aleg... Alegeți voi... Uitați-vă colo, sus, unde se sfârșește zidul de brazi, unde se prelinge un nor vânăt...

TOADER: Da, vedem...

ȘTEFĂNIȚĂ: D-a lungul codrului este o fășie de piatră...

NICHITA: Da, vedem...

ȘTEFĂNIȚĂ: Acolo bate capra neagră... Care din voi e mai stăpân pe el însuși să ia pânda aceea...

NICHITA: Eu, măria-ta!

TOADER: Ba, eu!

CĂTĂLIN: Luați seama... Muchia aceea să tot fie de doi coți lățime și d-a lungul ei prăpastie dreaptă și adâncă. Cum sunteți voi pripiți la izbândă, un pas greșit, ș-ați cădea ca o piatră într-o fântână... până jos, praf și fărâme... Acolo e nevoie de un om încercat, a căruia inima nu sare de curaj, ci așteaptă fiara ca un stei de piatră. Nu e de ei, măria-ta... Mă duc eu!

NICHITA: Firește, iar el când e vorba d-o ispravă mai de seamă...

ȘTEFĂNIȚĂ (prefăcându-se): Fie! Dar aș fi vrut să vedem pe ceilalți ce pot...

TOADER: Când o să facem și noi încercări d-astea?...

ȘTEFĂNIȚĂ (printre dinți): Mai degrab decât nu credeți!... (Către Condrea, Șearpe și Ieremia.) Nichita și Toader cu voi... Luați-o iute la picior. În curând veți auzi de trei ori buciumând... (Pleacă Condrea, Ieremia, Șearpe, Nichita și Toader.) Ia seama, Cătăline... Cărăruia e-așa de întunecoasă, că parcă nu te-ai sui la lumină, ci te-ai coborî în iad... Și să dai un chiot când vei ajunge... Nu-ți zic noroc, norocul e-n brațul tău...

CĂTĂLIN: Nu mă rog de noroc...

ȘTEFĂNIȚĂ: Roagă-te!

CĂTĂLIN: Norocul meu e măria-ta, și pentru norocul meu mă rog.

ȘTEFĂNIȚĂ: Și pentru tine! Mai ales pentru tine! (Cătălin s-afundă pe cărarea care suie muntele în partea stângă.) Vânătorii, pe aceeași cărare... Știți locurile...

UN VÂNĂTOR: Cum să nu, măria-ta, că doar atâta slujbă am învățat de când eram d-o șchioapă.

ȘTEFĂNIȚĂ: Hăitașii p-astălaltă (arată cărarea întâia din partea stângă), care se lasă oblu... Țineți coasta, înșiruiți-vă... dați gură, sunați din cornuri, băteți cu ciomegile și cu tipsiile... (Vânătorii și hăitașii pleacă. Către boierii rămași.) Ah! Ce păcat că n-ați fost! Ah! ce păcat!

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Cum sosi olăcerul cu cartea măriei-tale, pornirăm, zi și noapte, la drum întins. Siretul se umflase și luase podul umblător de la Ghertoape...

ȘTEFĂNIȚĂ: L-aș fi trecut înot!

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Am pierdut două zile...

ȘTEFĂNIȚĂ: Două veacuri!

PÂRCĂLABUL BALOȘ: Am pornit din Novograd cu zece cai d-ai noștri, și am ajuns cu trei; șapte ș-au tocit potcoavele, au șchiopat și i-am lăsat în drum...

ȘTEFĂNIȚĂ (aprins): Le-aș fi turnat potcoave de argint, numai să fi sosit la vreme!... Aș fi topit coroana strămoșilor mei... Singur, singur în tot sfatul, ca o oaie înconjurată de lupi!

SPĂTARUL HRANĂ: Ei unsprezece, și noi, trei...

ȘTEFĂNIȚĂ: Și cu mine, treizeci și trei!... Unu și unu, și nici unul cu mine... Destul am vorbit. La lucru!... Fiecare cu al lui!... Apucați pe cărarea asta... (arată cărarea din stânga care suie muntele) până la o colibă de cetini... Acolo e locul vostru... (Petrică, Baloș și Hrană se duc.)