Scena VI

Cei de sus, DOAMNA TANA și OANA vin prin fund. (Oana e nebună, cu părul în dezordine, și peste rochia neagră, încinsă c-un curmei de tei. Doamna se încearcă s-o oprească și nu poate. Toți boierii privesc muți de durere. Arbore scoate un oftat de spaimă.)

DOAMNA TANA: Oană, Oană, aici sunt boierii... Doamne, Doamne!

OANA: Nu, nu mai sunt boieri... O apă ș-un pământ... Eu caut p-al meu și nu-l găsesc... E drăgălaș și micuț...

ȘTEFĂNIȚĂ: Pe cine caută?

DOAMNA TANA: Oană, vino-ndărăt... Eu sunt... Doamna...

OANA (privind pe dasupra lumii): Doamna?... E nainte... Îndărătul meu, întuneric...

ȘTEFĂNIȚĂ: Să vedem ce vrea...

ARBORE (plângând): Oană, uită-te bine la mine... Eu sunt Arbore, părintele tău... Pe cine cauți?... O! Doamne, Doamne! El mort și ea nebună!

OANA: Arbore?... N-avea barbă... cu mustățile aduse... cu părul lunguleț... cu ochii ca doi solzi de pește, și, când se încrunta, fulgera cu ei... Și la glasul lui auiau codrii... Da! da!...

ȘTEFĂNIȚĂ (făcând un pas spre Oana): Ia-o, doamnă, numaidecât...

DOAMNA TANA: Fie-ți milă de ea, măria-ta, n-o atinge... E blândă ca un miel... I-a venit din senin adineauri pe când vorbeam...

ȘTEFĂNIȚĂ (tresare): Și ce vorbeați?... Mi-ai spus că are vedenii de când... (Semnul rostogolirii.)

DOAMNA TANA (tresare): A avut... dar nu așa... N-o turburați... Se potolește ea și pleacă... (Necontenit privește țintă la Ștefăniță.)

OANA: Și era drept, și bun, și poporul îi zicea cel Sfânt... Își târa piciorul ăl drept, ba nu, p-ăl stâng... Nimic, Mario, ce tresari?... (Boierii lăcrămează. Arbore plânge.)

ȘTEFĂNIȚĂ: Ca muierile!... Baloș!

OANA: Oană, Oană, ce suflet e-n tine! E-e, e! Și încă ce ostaș! Și ce vor doftorii, măria-ta? Vor să te sărut, Oană!

ARBORE (ștergându-se la ochi): Ce vremuri!

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Alte vremuri!

ȘTEFĂNIȚĂ: Vreți să fie tot alea?

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Să se întoarcă, măria-ta!

OANA: ...Pe Voitiș?... Iar pe Voitiș...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ei, ci ca sfârșește cu aiurările tale!

OANA: De ce te superi?

ȘTEFĂNIȚĂ: Hî...

OANA: Supărarea e de la diavolul... Ce Dumnezeu, visează?... A! de multe ori omul visează... ce cu gândul n-a gândit!... Și eu să mă întorc numai sudori și sânge și să zic: Nu mai sunt, măria-ta! Oană, Oană, ce suflet e în tine! Se vede că tat-tău, cine-o fi fost, a fost ostaș... Ei, și ce ostaș! Nu, nu, nu e așa!... (Se trudește să-și amintească și, neputând, plânge.)

Ai înțeles, Oană? (Plânge.) Da, măria-ta! (Suspină.) O! O! oh!... Îl văz. A picat pe scaun... Mai bine... Na, să dați paharul acesta Mănăstirii Putna... (Plânge.) Și s-a închinat... O! Moldovo!

ȘTEFĂNIȚĂ: Bine că s-a sfârșit!

OANA: Nu, nu s-a sfârșit... Ce să se sfârșească?... O, Maică a Domnului... ca lumina de la candelă... Mi se îngroapă buzele în obrajii lui... Și miroase a cuișoare... Adu la mama două!... Binișor, să nu cazi!... E tatăl tău, mamă, nu te speria...

ȘTEFĂNIȚĂ: De cine mai vorbește?

DOAMNA TANA: De măria-ta... când erai mic...

OANA: O! gropițele de la deștele lui!... Ăsta-l pândește... ăsta-l ochește... ăsta-l nimerește... ăsta-l gătește... O! cățelu... Ni, cățel!... Oh! cu buclele lui aurii, cu ochii ca două afine, cu buzele ca răsura, stă-n prag ca un sfânt în cercevea... (Ștefăniță face o mișcare de nerăbdare.) Nu vă stric jucăriile, nu-mi turburați visele...

LOGOFĂTUL TROTUȘANU: Ea vede ce i se pare, și nouă ni se pare ce vedem...

OANA: Nu-mi răpiți mângâierea... Ce lumini s-aducă el Sfatului vostru?... Țara e mare și el e mic!

ȘTEFĂNIȚĂ: E domn!

OANA: Și s-a făcut mare... și l-a îngropat...

ȘTEFĂNIȚĂ: Așa crezi tu?

OANA: O! l-a înghițit întunericul...

ȘTEFĂNIȚĂ: Nu, s-a tras la întuneric, ca să vază mai bine...

OANA: Ah! Tu dormi, Oană, și Cătălin plânge!

ȘTEFĂNIȚĂ: Luați-o d-aici!

OANA: Viforul care a început va răsturna mândria Moldovei!...

ȘTEFĂNIȚĂ (din ce în ce mai tare): Luați-o d-aici!

OANA: Omul e mai rău ca fiara... (Ștefăniță tresare.) Scroafa-și mănâncă purceii, copilul părinții...

ȘTEFĂNIȚĂ: Luați-o d-aici, vă zic!

DOAMNA TANA: Aide, Oană, să-ți arăt lumina de la candelă... (Oana se duce după doamnă. Plecând, își întoarce capul și privește spăimântată pe Ștefăniță.)

OANA: O! ca un ucigaș!

ȘTEFĂNIȚĂ (turburat): Să începem!