Scena VII

ȘTEFĂNIȚĂ, LUCA ARBORE, logofătul TROTUȘANU, vornicul CĂRĂBĂȚ, biv-vel-logofătul ISAC, paharnicul SĂCUEANU, vistiernicul IEREMIA, vistiernicul SIMA, pârcălabul PETRICĂ, pârcălabul BALOȘ, pârcălabul CONDREA, spătarul HRANĂ, comisul CĂȚELEANU. (Ștefăniță stă câtva pe scaunul cel mai nalt.)

ARBORE: O singură treabă așteaptă întărirea măriei-tale...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ba două...

ARBORE: ... aceea pe care a hotărât-o Divanul, învoiala cu Polonia...

ȘTEFĂNIȚĂ: Voi, dar nu eu! Tu, dar nu eu! Sigismund, dar nu eu!

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Eu, Baloș, și Hrană n-am fost aicea...

ARBORE (cu smerenie, către domn): Când ați zis: faceți ce vreți, boieri...

ȘTEFĂNIȚĂ (se ridică-n picioare): Dar nu ce vreau!

ARBORE (liniștit): ...potrivit vechiului obicei domnesc, nu mai era osebire între noi și măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Unde e scris asta?

ARBORE: Nicăieri și pretutindeni. Mintea tuturor e mai cuprinzătoare ca a fiecăruia în parte. Ce se urmează după obiceiul pământului n-are nevoie de scris. Nu e așa, boieri?

Toți: Așa e!

ȘTEFĂNIȚĂ: Eh, mai degrabă...

ARBORE: Eu am puține zile de trăit...

ȘTEFĂNIȚĂ (printre dinți): Puține!

ARBORE: ...ș-aș vrea să închiz ochii, mâhnit eu, dar nu mâhnită țara... Învoiala de negoț cu Polonia ajungând la sfârșit, ne-am folosit de aceasta...

ȘTEFĂNIȚĂ: V-ați, nu m-am!

ARBORE: ...și-am trimes pe Luca cârje, cu învoirea tuturor... Nu e așa, boieri?

TOȚI (afară de Petrică, Baloș și Hrană): Așa e!

ȘTEFĂNIȚĂ: Cu a voastră, nu cu a mea!

ARBORE: ...ca să vorbească marelui Divan al Poloniei și lui Sigismund și să întărească iarăși vechile legături, pe temeiul pe care îl cunoști măria-ta. Sigismund a primit și-a trimes împuternicit pe preasfinția-sa episcopul de la Camenița, Laurentius Miedzileski, ca să ia iscăliturile măriei tale și ale Divanului...

ȘTEFĂNIȚĂ (face câțiva pași repede): Pe cine?

ARBORE: Pe episcopul de la Camenița...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ha! Și unde e episcopul?

ARBORE: La mine.

ȘTEFĂNIȚĂ (din ce în ce mai aprins): Când a sosit?

ARBORE: Ieri pe-nserate.

ȘTEFĂNIȚĂ: Și unde-a mas?

ARBORE: La mine.

ȘTEFĂNIȚĂ (râzând nervos): O! ho! Moghilă! Moghilă! (Moghilă intră prin dreapta.) Avem mosafiri, Moghilă! Trimete la Luca Arbore, să poftească pe episcopul de Camenița, Laurentius Miedzileski, la castel... Și vezi, primește-l bine... E împuternicitul puternicului crai al Poloniei, al lui Sigismund iaghelonul, p-a cărui fată vitregă i-am cerut-o eu în căsătorie, și cel mai iubit prieten al lor a rămas cu buza umflată, cântând la lună cotoiul fără nădejde și ciacâra nepăsătoare... (Mirare între boieri.)... Ei?... Și de ce n-a tras la castel? (Moghilă iese.)

ARBORE (liniștit): Era plin de praf, obosit de drum și e vechi cunoscut al meu.

ȘTEFĂNIȚĂ (ca prin vis): O! ho! Moghilă, nu uita că e un vechi prieten al lui Arbore!... (Apoi tare.) Și l-ai scuturat bine?

ARBORE: Scuturat?

ȘTEFĂNIȚĂ (râzând): De tot ce-avea... Aș fi vrut să mă fi strecurat după ușă și să fi văzut de i-ai scuturat mai mult buzunarele ca vestmintele... (Boierii se uită mirați unii la alții.)

ARBORE: Eu?

ȘTEFĂNIȚĂ: Da, eu?... Și l-ai sărutat?

ARBORE (mirat): Mâna, măria-ta...

ȘTEFĂNIȚĂ (râzând nervos): Am zis eu altceva?... Și de când îl cunoști?

ARBORE (liniștit): La bătălia de la Cosmin l-am scăpat de furia alor noștri... Era un smerit călugăr...

ȘTEFĂNIȚĂ: A! Ți-e dator viața!

ARBORE (iuțindu-se puțin): Și de ce această amănunțită cercetare?

ȘTEFĂNIȚĂ: A! ți se pare o cercetare?... (Se repede la Arbore.) Și de ce-ai roșit?... Ai ceva de-ascuns?

ARBORE: Eu?

ȘTEFĂNIȚĂ: Ba, eu!

ARBORE: Ce ciudat e râsul la om! Mai pot eu să mai râz? Și cu toate acestea, am râs!

ȘTEFĂNIȚĂ: Ha! ha! să râdem, Arbore!... Ha!... Ha!... Cunoști scrisul ăsta, Trotușene?... (Îi întinde scrisoarea.) Da, uită-te bine...

LOGOFĂTUL TROTUȘANU (tresărind și privind spre Arbore): N-aș ști să spui...

ȘTEFĂNIȚĂ: N-ai ști?... O! Uitați-vă la el, că nu știe... (Boierii, uimiți, se silesc să priceapă.) Dar tu, Cărăbăț?... Uită-te bine, bine...

VORNICUL CĂRĂBĂȚ (tresărind): De... Și-ar aduce cu al meu...

ȘTEFĂNIȚĂ: Cam prost scris... Cine-a scris nu e om de condei... Arbore... tu... ce zici?

ARBORE (liniștit): Da... Seamănă... De mine e scris.

ȘTEFĂNIȚĂ: Uită-te bine!

ARBORE (liniștit): M-am uitat... E de mine... Și ce-am scris în această carte?

ȘTEFĂNIȚĂ: Știi leșește?

ARBORE: De mic copil am învățat.

ȘTEFĂNIȚĂ: Citește sus!

ARBORE (cu aceeași nepăsare, după ce șoptește, încet, să nu s-auză, câteva cuvinte leșești): Eu, portarul Sucevei și hatmanul Moldovei, cu închinăciune viu la picioarele lui... (Se schimbă la față și se oprește.)

ȘTEFĂNIȚĂ (izbucnind): Citește!

ARBORE (muind glasul): ...lui Petru-voievod, feciorul lui Ștefan cel Mare... (Ridicând glasul.) ...E scrisul meu și n-am scris-o eu! (Boierii, încremeniți, privesc în pământ.)

ȘTEFĂNIȚĂ (râde și se strâmbă): A! ha! ha!... Veți vedea de ce dă îndărăt portarul Sucevei!... A! ha!... Ast-noapte două ceasuri după miezul nopții caru ăl mare mai avea trei sulițe până să apuie un om călare, c-o bundă lungă, ieși repede din Suceava, țiind drumul Sniatinului. Câțiva aprozi se-ntorceau, din întâmplare, în cetate. Se încrucișează cu el. Cine e? Nu răspunde și pune pinteni calului. Aprozii trag câteva săgeți. Calul cade. Cade și călărețul. Se încinge o luptă. Omul e lungit și-și dă sufletul. Îl scotocesc și găsesc cartea aceasta!... A! ha!... Iacă cuprinsul ei: Eu, portarul Sucevei și hatmanul Moldovei, cu închinăciune viu la picioarele lui Petru-voievod, feciorul lui Ștefan cel Mare, și să știi că mi-a adus știri episcopul de pregătirile tale, și tare m-am bucurat că țara e scârbită de Ștefăniță, și ars așteaptă năvălirea măriei-tale, și cu credință nestrămutată rămâi de veci plecat rob, Luca Arbore. A! ha! Ați înțeles?... Iacă de ce Arbore a ținut să slujească lui Sigismund și să mă umilească pe mine... Eu sunt Ștefăniță, și voievod? Petru!... Judecați!

Biv-vel-logofătul Isac (cu glasul tremurând): Bătrân la bătrân... Jură, Arbore, cum e adevărul! (Arbore stă liniștit.)

VISTERNICUL Sima: Scoate-ne din îndoială... Jură! (Arbore stă liniștit.)

PÂRCĂLABUL CONDREA: Pe Evanghelie, în fața Maichii Domnului, jură că nu e adevărat! (Arbore stă liniștit.)

LOGOFĂTUL TROTUȘANU: Șaptezeci de ani cu credință... Pui mâna în foc...

ȘTEFĂNIȚĂ (aprins): Că Arbore e vinovat!

PAHARNICUL SĂCUEANU: Pui capul...

ȘTEFĂNIȚĂ: Că Arbore e dovedit!... Moghilă! Moghilă intră repede.) Doar n-ai rădăcini ca vrejul!... Popa ăla e aici?

MOGHILĂ: Episcopul?

ȘTEFĂNIȚĂ: Popa!

MOGHILĂ: Aci, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: În cătușe și-n temniță! (Moghilă iese repede. Mișcare între boieri.) Vorbește, Arbore!... De ce taci?

ARBORE: Aștept să vă liniștiți.

ȘTEFĂNIȚĂ: Cine? Eu?

ARBORE: Domnul și Divanul!

ȘTEFĂNIȚĂ: Aștepți să... (Se îneacă.)

ARBORE: Când se năpustesc vânturile, nu s-aude om pe om... Și mânia n-are urechi... Uitați-vă la mine. Părul mi-a albit de mult și mi-a rămas câteva vițioane, ochii m-au lăsat, mâinile îmi tremură și glasul s-a uscat... O casă părăsită în care nu se mai aud cântece de bucurie, ci, din vreme-n vreme, se lasă câte-o pasăre ostenită, își spune jalea și dorul, și se duce, lăsând în urma ei zidurile ruinate și ierburile crescute pe ziduri... Așa am ajuns... C-am slujit sub trei domni, și sufletul meu n-a fost deschis lăcomiei... Sima și Ieremia știu că mi-a fost pe mână vistieria, și am rămas cu ce-am avut Înainte d-a fi hatman și portar al Sucevei... Și sufletul meu n-a fost deschis zădărniciilor... Mărturisiți voi, cu care în războaie am împărțit rănile și în pace grijile țării, dacă am trecut înaintea cuiva...

TOȚI (mișcați): Așa e!

ȘTEFĂNIȚĂ: Înaintea domnului!

ARBORE (cu tărie): Totdeauna... când a fost în primejdie!... (Scade glasul.) Uitați-vă la mine... Ștefan, fala neamului, mort! Bogdan, înainte de vreme, mort! Nevasta, moartă! Frații, morți! Nor-mea, nebună! Cătălin, mort! Ceam ajuns? Umbră răcoritoare printre crucile unei mănăstiri, când la capul uneia, când la capul alteia... Izvor de lacrimi, care va seca în curând! (Din ce în ce mai vioi.) Mi-ar mai arde mie de uneltiri și de răsturnări? Și pe cine să răstorn? Pe Ștefăniță mă iartă, măria-ta pe care l-am crescut de mic copil, pe care-l încălzeam la sânul meu bătrân de câte ori îi era frig, pe care-l luam pe șeaua calului și adormea în brațele mele când ne apuca noaptea la drum în fruntea ostașilor țării, căruia îi povesteam bătăliile bunicului și, când făcea ochii sperioși, îi ziceam: Ca el să ajungi, dragul moșului! Și cu cine aș sta eu la împărechere? Cu Petru pribeagul?... D-ar fi așa, ce ușor mi-ar fi fost să-ți sucesc gâtul mă iartă, măria-ta când Bogdan murise și rămăseși singur plăpând sub paza și apărarea mea!... (Boierii fac semne de aprobare.)

ȘTEFĂNIȚĂ (furios): Ai vrut să domnești!

ARBORE: Aș fi putut și n-am vrut! Te-am uns domn și ai fost domn, dovadă că nu împliniseși unsprezece ani și-ai întărit dania pe care Cosma Șearpe o făcuse Mănăstirii Neamțului... Nu-i așa, boieri?

TOȚI: Da! da!

ȘTEFĂNIȚĂ: Cum e, Hrană? Cum e, Baloș? Cum e, Petrică? Spuneți voi!

PÂRCĂLABUL BALOȘ: De, măria-ta, cum să fie? Ai fost fără să fii, dar nici Arbore n-a fost...

ȘTEFĂNIȚĂ (îi dă cu tifla): Na! Na!

ARBORE: Nu-mi apăr bătrânețea și zilele amărâte, ci obrazul și cinstea!... Scrisul din carte seamănă cu scrisul meu, dar nu cu sufletul meu! Dușmani s-au adunat mulți, c-am fost drept și neînduplecat...

ȘTEFĂNIȚĂ: Și ce vrei să zici?

ARBORE: Că măria-ta, fără să știi, ai căzut în cursa ce mi s-a întins mie, și-o iei de bună...

ȘTEFĂNIȚĂ: Aseară pică episcopul, ast-noapte se prinse cartea... Cum s-o plăsmuiască cineva așa de repede?

ARBORE: De două săptămâni se știa de sosirea episcopului...

ȘTEFĂNIȚĂ (furia-i crește): Dar a fost moarte de om...

ARBORE: Să-l vedem...

ȘTEFĂNIȚĂ: L-am văzut eu!

ARBORE: Cine e? Să-l vedem, și eu, și boierii...

ȘTEFĂNIȚĂ: Nu trebuie!

(Murmure între boieri. Se trag la o parte Petrică, Baloș și Hrană.)

ARBORE: Zici că omul a fost ucis de... aprozi...

ȘTEFĂNIȚĂ: Zic!

ARBORE: Să-i vedem, cine sunt?...

ȘTEFĂNIȚĂ: Și de te-ai uita la ei, i-ai schimba din aprozi în hatmani? (Boierii încep să protesteze.)

PAHARNICUL SĂCUEANU: Și de ce să nu-i vedem, măria-ta?

VISTERNICUL IEREMIA: Atunci, cum să cercetăm pâra ce i s-aduce?

ȘTEFĂNIȚĂ: Am cercetat-o eu!

VISTERNICUL SIMA: Cum să-l judecăm?

ȘTEFĂNIȚĂ: L-am judecat eu!

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Și după care lege?

ȘTEFĂNIȚĂ (izbucnind de mânie): Legea sunt eu!

ARBORE (tresare): A! Ura n-are lege!... Oh!... Ura!... (Se uită cumplit la Ștefăniță.) Ura, pe care am crescut-o, am ocrotit-o, am gătit-o, am ținut-o de mână...

Biv-vel-logofătul Isac: Arbore!

ARBORE: ...am scăldat-o, am șters-o, am culcat-o, am mângâiat-o...

LOGOFĂTUL TROTUȘANU: Arbore! Arbore!

ARBORE: ...am pus-o pe tron, am povățuit-o, i-am arătat calea binelui... ura, care s-a tăcut puternică... ura, care-mi pândește din senin amărâtele mele zile... ura, aceasta... (Îl îneacă plânsul.)

LOGOFĂTUL CĂRĂBĂȚ (mișcat): Tu plângi, Arbore?

ARBORE: ...ura aceasta fără păreche a răpus și pe Cătălin!... Acum le văd... N-am vreme să vă spui!... Cine pândește a mai pândit! (Boierii rămân încremeniți.)

ȘTEFĂNIȚĂ: Pe Cătălin? (Fără să vrea, face semnul rostogolirii.)

ARBORE: O! da! da! pe Cătălin!... (Îi repetă mișcarea. După o pauză și cu bunătatea tristă a unui bătrân care se duce.) Na, Trotușene, inelul pe care-l țin de la Ștefan cel Sfânt... Na, Isac, cruciulița pe care-am purtat-o de când eram mic... Na, Cățălene, cartea aceasta de rugăciuni... Na, Ieremia, iconița...

Na, Sima, mătăniile... Na, Condrea, cuțitul... Na, Săcuene, punga aceasta... Na, Cărăbăț... (Se caută și nu mai găsește nimic.) Și pentru tine nu mi-a mai rămas nimic... nimic... decât un sărutat!... O! nu mă plâng pe mine, care mă duc, ci pe Cătălin, care s-a dus, și pe voi, care rămâneți!... Fiara a dat de sânge! (Boierii plâng.)

ȘTEFĂNIȚĂ (cu ură): U! (Se strâmbă.) Moghilă! (Moghilă intră.) Ia-i sabia! (Moghilă vine repede spre Arbore.)

ARBORE (cu mândrie): Tu?... Nicicând n-a căzut din mâna mea! (Trage sabia. Ștefăniță face doi pași înapoi. Baloș, Petrică și Hrană se pun în dreptul lui.) M-aș omorî...

ȘTEFĂNIȚĂ (alb de mânie): Omoară-te!

ARBORE (aruncând sabia jos): A, nu! Vreau să fii ucigașul bătrânului care te-a crescut!...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ești osândit...

TOȚI BOIERII: Ce faci, măria-ta?

ȘTEFĂNIȚĂ: ...Ia moarte!

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Fără judecată?

ȘTEFĂNIȚĂ: Cine a zis?

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Eu!

ȘTEFĂNIȚĂ: Tu?

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Și fără vină?

ȘTEFĂNIȚĂ: Cine-a zis?

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Eu!

ȘTEFĂNIȚĂ: Eh!... Haide! (Face semn să plece Arbore.)

ARBORE: S-aveți grijă de copiii mei...

ȘTEFĂNIȚĂ (sălbatic și fioros): A! copiii? Le port eu de grijă!

ARBORE: Oh! (Iese plângând.) (Toți boierii scot un oftat adânc.)