Scena VIII

Cei de sus, DOAMNA TANA.

DOAMNA TANA: Nu te întreb ce faci! Te văz, îi văz și știu!

ȘTEFĂNIȚĂ: Dar tu ce faci?

DOAMNA TANA: Scap din tine ce mai e de scăpat!... Împărtășania e o taină a bisericii în care omul domn d-ar fi nu se-amestecă. Ea e de la Ăl-de-sus la ăi de jos! Oricât de nalt ar fi scaunul și oricât de sus ar sta coroana, pe deasupra lor stă Treimea cea de-o ființă și nedespărțită! Grijania se dă oricărui osândit la moarte! Bizantinii se ucideau, mama pe fiu, fiul pe tată, soția pe soț, tatăl pe fiu, fiica pe mumă, dar nicicând nu se răpuneau fără sfânta împărtășanie. Și Ivan al Moscovei avea un popă lângă el, ca nu cumva să ucidă fără să grijească! Și tu, fiul fiului lui Ștefan cel Sfânt, vrei să ucizi, călcând peste cea mai mare taină a bisericii creștine?...

ȘTEFĂNIȚĂ: Petrică, du-te și vezi, popa e-aici? (Hatmanul Petrică iese prin fund.)

DOAMNA TANA: O! Moldovo, ce zile ai ajuns! Cinstea și slava ta, Arbore și Cărăbăț, uciși, ca niște tâlhari, din porunca întunericului!

ȘTEFĂNIȚĂ: A domnului, muiere!

DOAMNA TANA: (ca ieșită din fire): Vifor năprasnic, care învăluie cuprinsul, și prinde pe călător, și trece peste el, și-l acoperă.. care prinde oștile, și trece peste ele, și le-acoperă... care prinde noroadele, și trece peste ele și le-acoperă...

HATMANUL PETRICĂ (venind): Nu e, măria-ta.

ȘTEFĂNIȚĂ: Dar unde e?

HATMANUL PETRICĂ: S-a dat afund...

DOAMNA TANA (rugându-se): Așteaptă până mâine, măria-ta... Să te mai gândești...

ȘTEFĂNIȚĂ: Pân la sfârșitul lumii?... Nu, nu, m-am gândit... Și fără popă!... (Trece mâna pe frunte.) Ah!...

DOAMNA TANA: O! O!

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Vă mulțumim, doamnă! Dumnezeu să vă trimeată harurile lui cerești și să vă dea destule puteri ca să vedeți ce veți vedea!... Măria-ta, ești puternic...

ȘTEFĂNIȚĂ: Sunt!

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Ești ca Samson, orb și pe mâna filistenilor, când a luat în brațe stâlpii pe care sta bolta casei...

ȘTEFĂNIȚĂ: E! Sunt!

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: ...și ca un uriaș, scuturându-se, a clătit stâlpii din loc, și-a năruit bolta, și-a pierit și el cu ceilalți sub ruine... Stâlpii suntem noi...

ȘTEFĂNIȚĂ (râzând nervos): A! a! voi sunteți stâlpi?

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: ...bolta e Moldova... Și pe ruinele sub care vei pieri, altul mai vrednic se va ridica...

ȘTEFĂNIȚĂ: A! ha! Petru! Ho! ho!

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Și Petru, că e os din osul lui Ștefan cel Mare!

ȘTEFĂNIȚĂ (furios): Ia-i, armaș! Ia-i! Lovitura și capul!... Să-i toci ca pe câlți!... Pe Cărăbăț întâi... Ba nu, pe el la urmă, să vază cum se dau d-a rostogolul capetele celorlalți!

OANA: Auzit-ați că s-a zis, celor de demult, să nu ucizi... iară eu zic vouă că cine va ucide vinovat va fi judecății...

ȘTEFĂNIȚĂ (luându-și capul în mâini): Eh! o nebună! (Se-ntoarce spre Oana. Doamna Tana se duce la Cărăbăț și-l sărută plângând.)

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Nu face nimic, doamnă!

ȘTEFĂNIȚĂ: Mai iute, că mi-e sete... (Cei osândiți pornesc.)

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Însetat vei fi și setea ta nu se va potoli!

ȘTEFĂNIȚĂ: Zău!... Eh!... (S-aud zgomote jos. Ștefăniță se duce la fereastra din stânga. Se șterge de nădușeală pe frunte. Privește. Face semne. Se strâmbă epileptic și face spumă la gură. Se razimă cu capul de fereastră. S-aud cinci lovituri surde.)

DOAMNA TANA (spăimântată): O! săracii!

ȘTEFĂNIȚĂ (alb ca varul): Mutul a ostenit?... Nu mai vrea? (Face semn. S-aude și a șasea lovitură.) Oh!... în sfârșit, slobod!

DOAMNA TANA (îngrozită): Ce-ai făcut, Ștefăniță?

ȘTEFĂNIȚĂ: M-am făcut domn! (Se uită pe fereastră. Scoate o pungă. O aruncă pe fereastră.) Să fie a ta... da... da... a mutului. Păcat că nu vorbește! (În timpul acesta Petrică, Baloș și Hrană privesc în pământ și le curg lacrămile. Oana și-a luat capul în mâini, se uită înainte și tresare. Doamnei Tana îi trece o lumină pe față și, cu o bucurie groaznică, se repede la masa domnului, îi ia paharul, toarnă otrava și-l umple cu vin.)

DOAMNA TANA: Supune-te, carne... îți poruncește sufletul! (Se întoarce spre domn.) Doamne, să bem!...

ȘTEFĂNIȚĂ (tresărind): Tu, să bei?

DOAMNA TANA (tot timpul prefăcându-se): Să uităm!... Ce-a fost nu mai este!

ȘTEFĂNIȚĂ: Un pahar, doamnei... Ia p-al meu!

DOAMNA TANA (bând repede): Am apucat să beau...

ȘTEFĂNIȚĂ (bea): Cam amar!

DOAMNA TANA c-o lumină de bucurie): A!... Ți s-a părut!

ȘTEFĂNIȚĂ (scuturându-se): Ș-un miros...

DOAMNA TANA: A fost trezit...

ȘTEFĂNIȚĂ: Proaspăt... (Îi toarnă și bea.)

DOAMNA TANA: S-a dus, Maică a Domnului!

ȘTEFĂNIȚĂ: Cine s-a dus?

DOAMNA TANA: Și Sima, și Săcueanu, și Ieremia, și Cățeleanu, și Condrea, și Cărăbăț, și Arbore, și Nichita, și Toader, și Cătălin... (Râde.)

ȘTEFĂNIȚĂ: Și de ce râzi?

DOAMNA TANA: Nu sunt obișnuită să beau... Vinul ăsta te face să uiți... și erau ca șase berbeci cu capetele tăiate...

ȘTEFĂNIȚĂ: Bea și uită!

OANA: ...Fericiți cei săraci cu duhul că a lor este împărăția cerurilor... (Se uită la meseni. Parcă ar vrea să gonească ceva din minte.)... Capul de cuc uscat de șapte ani, spălat în șapte ape neîncepute, purtat în sân de șapte fete mari, e bun la somn, că-ți dă somn fără vise...

ȘTEFĂNIȚĂ (îmbucând și bând): Două zile mi s-a părut amar...

DOAMNA TANA: Acum e bun... nu e așa?... (Râde.)

ȘTEFĂNIȚĂ: Da, da... De ce râzi?

DOAMNA TANA: Mă uit la Baloș... câtă gura! o! câtă gura!...

LOGOFĂTUL BALOȘ: Ca să beau, domniță...

ȘTEFĂNIȚĂ: Vinul e minunat! (Bea.)

DOAMNA TANA: Mă uit la Hrană...

SPĂTARUL HRANĂ (cutremurându-se): Văz pe Cărăbăț, măria-ta...

ȘTEFĂNIȚĂ: A! și e spătar!

SPĂTARUL HRANĂ (își șterge o lacrimă): Nu sunt nimic...

DOAMNA TANA: Moghilă, semeni pe dinafară cu tat-tău... Așa mi s-a spus... Urechile cam prea mari, dar încolo... Tat-tău a fost un om de treabă... și tu, de treburi...

MOGHILĂ: De treaba la care mă pune...

DOAMNA TANA: O! ho! și la care te pui ca să te puie...

ȘTEFĂNIȚĂ (se șterge de nădușeală): Cotnarul... la un cap de femeie...

DOAMNA TANA: Vinul preface pe orcine... Mai întâi vă face urâți... oh! urâți de tot... gurile largi... privirile tăiate, apoi... nu! nu! vă face frumoși... vă luminează... vă întinerește... vă umflă părul... mai hazlii... mai sprinteni...

ȘTEFĂNIȚĂ (înflăcărat): Vino în brațele mele, Tana! Ce frumoasă ești! (O sărută.)

OANA: Cine?... Tana?... (Se frământă și recade în nebunia ei.)

DOAMNA TANA: Iuda n-ar fi sărutat...

ȘTEFĂNIȚĂ: Știu, știu de ce zici așa... Moghilă, să dai peste graniță pe Irma... (Moghilă tresare.)

DOAMNA TANA: Pe cine?

ȘTEFĂNIȚĂ: Pe contele Irmsky...

DOAMNA TANA: Prea târziu...

ȘTEFĂNIȚĂ: A?

DOAMNA TANA: Am vrut să zic prea devreme... La noapte...

ȘTEFĂNIȚĂ (își scoate coiful și-l întinde): Turnați în el... Să bem în sănătatea doamnei... (Moghilă îi umple coiful.) Bea, doamnă, să uităm grijile...

DOAMNA TANA (gustând): Parc-aș fi sorbit din capul lui Ștefăniță...

ȘTEFĂNIȚĂ (bea zdravăn.) A! bun!... La rând, boieri...

DOAMNA TANA: Cum preface vinul bun îndeopotrivă sufletele oamenilor!

OANA (în lupta cu ea însăși): Nu judecați, și nu veți fi judecați... Iertați și vi se va ierta... Tana?... Doamna Tana?... Și casa lui Ștefan o cârciumă? (Recade.) Vino, doamne, de-l adoarme...

ȘTEFĂNIȚĂ: Biata Oană! Mă trec lacrămile...

DOAMNA TANA: Să le văz!... A! ai băut prea mult... În curând te vei trezi!...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ce? Nu-ți plac așa?

DOAMNA TANA: Ba da...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ce puțini suntem!... O nebună, trei fricoși, un om, doamna și domnul lor...

DOAMNA TANA: Câți ai lăsat, măria-ta! Să vie și Arbore, și Sima, și Ieremia și Cărăbăț...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ei, cu ei trecutul... și trecutul a trecut de mult...

DOAMNA TANA: Să vie și Toader, și Nichita, și Cătălin...

ȘTEFĂNIȚĂ: Să vie cei care au să ia locul paharnicului, al pârcălabilor, al comisului... Unde sunt?

SPĂTARUL HRANĂ: Au fugit...

DOAMNA TANA: Au fugit, și bătrâni și tineri, ca puii de potârniche când trece uliul...

ȘTEFĂNIȚĂ (amețit): Au fugit de bine... O! ce proști!... Baloș, să vestești țării că domnul a... a...

DOAMNA TANA: ...a tăiat Sfatul...

ȘTEFĂNIȚĂ ...c-a dat afară din el pe cei răzvrătiți... că vrea pace cu boierii... Și să nu uiți să scrii cele întâmplate și lui Sigismund, și lui Soliman, și lui Radu...

LOGOFĂTUL BALOȘ (trist): Voi scri, măria-ta...

ȘTEFĂNIȚĂ: Să-nvețe și ei cum să se poarte cu cei vicleni! (Exaltat.) A! pământ fericit al Moldovei, ți-a fost dat să vezi în scaunul tău bătrân un domn tânăr, falnic, blând și-ndurător...

DOAMNA TANA: O! blând și-ndurător!

ȘTEFĂNIȚĂ (a cărui exaltare crește): Cu mine, tăria și viața, nădejdea și lumina! Cu mine, mândria și biruința! Cu mine, neamul va străluci ca soarele la namiezi!

OANA (a cărei limpezime durează ceva mai mult): O! Doamna Tana!... Da, da!... (Recade.) Că va da jos din scaun pe cei mândri și va ridica pe cei umiliți...

ȘTEFĂNIȚĂ: La o parte... că trece... oastea lui Ștefăniță-vodă! Șiruri lungi de călăreți viteji, cu steagurile desfășurate, își reped caii care sforăie, mâncându-și zăbalele... Și copiii de casă, și piota,* (Piotă, pihotă infanterie, pedestrime.) și gloata își scutură pletele pe grumaji, și se duc la încăierare, la moarte și la biruință cum s-ar duce la horă și la nuntă!... Aci a frânt pe unguri... aci a risipit pe tătari... aci a rupt pe leși... aci a îngenuncheat pe munteni... aci a topit pe turci... Cronicari, turnați seu în văpaițele voastre, și scriți faptele mărețe ale domnului care a fost mai bun ca Alexandru cel Bun, mai cu minte ca Mircea cel Bătrân și mai viteaz ca Ștefan cel Mare! (Exaltarea și beția cresc.) Am despărțit întunericul de lumină!... Ce vă uitați așa? Dați-mi paharul plin... cu el plin mă voi sui în scaunul bunicului meu!... La o parte... pânza aceasta prăfuită... pe care n-a mai ridicat-o nimeni... (Dă într-o parte perdeaua de mătase care acoperă tronul. Deasupra tronului, portretul lui Ștefan cel Mare, lucrat în mozaic venețian.) Și tu (spre Ștefan), ce te uiți așa la mine?... Te-ncrunți?... De ce pălești?... Ce spun buzele tale, care se mișcă ca și cum ar vrea să-mi aducă închinăciune? (S-așează în scaun, ridică paharul.) Și se sunt bătăliile tale?... Ce este Chilia, Socii, Baia, Lipnic, Cătlăbugii, Scheia, Lențești, Cosminul, Racova... jucării... Ah!... (Dă un țipăt. Se scoală de pe tron; se schimbă la față; devine negru; paharul îi cade din mână.)

OANA (venindu-și în fire, nu poate să vorbească): O! o!

LOGOFĂTUL BALOȘ (speriat): Ce este, măria-ta?

SPĂTARUL HRANĂ: Ce ai, măria-ta?

LOGOFĂTUL PETRICĂ: Adu mâna, măria-ta!

MOGHILĂ: Binișor, măria-ta! (Îl dau jos de pe scaun șu-l susțin.)

DOAMNA TANA: N-are nimic... Dați-i vin... Vorbea așa de frumos!

ȘTEFĂNIȚĂ (clătinându-se): O arsură... Nimic... (Se întoarce spre Ștefan. Se strâmbă epileptic.) O! ți-e necaz! Turnați vin... (Îi ridică paharul și i-l umple.) Sabia ta n-a vrut să iasă... Cine-mi zicea: N-are să iasă... n-a ieșit?... A! voi despărți ce e al tău de ce e al meu...

DOAMNA TANA: Și Moldova cui o lași?... Nu e-a lui?

ȘTEFĂNIȚĂ: Moldova e-a mea!... Voi despărți chipul tău de scaunul acesta... Scaunul e-al meu! Să-l scoață!... Ah!... (Îi cade paharul din mână, se strâmbă epileptic.)

DOAMNA TANA: A băut prea mult... Vorbește, măria-ta! Vorbește!

ȘTEFĂNIȚĂ: A trecut... Să-l scoată cu dalta și cu ciocanul... Mâine să nu-l mai văz... (Dă un răcnet nădușit.)

OANA: A! a!

DOAMNA TANA: N-ai să-l mai vezi!

OANA: A! a!

ȘTEFĂNIȚĂ: Mi se taie picioarele... Țineți-mă!... Mă arde!... O! Cărăbăț!... (Se apără cu mâna.) Arbore... Cătălin... (Încearcă să facă semnul rostogolirii și nu poate.)

OANA: A! a!

ȘTEFĂNIȚĂ: Se-ntunecă?... E noapte?...

DOAMNA TANA: Nu, e ziuă și lumină!

ȘTEFĂNIȚĂ: Mă arde... Nu mai văz... Otravă... Doftorul...

DOAMNA TANA: N-are ce să-ți mai facă!

OANA (apropiindu-se de Ștefăniță): A! a!

ȘTEFĂNIȚĂ: Întuneric... Întuneric... (Se întinde în capul oaselor și-și dă sufletul. Boierii îl susțin.)

LOGOFĂTUL BALOȘ (spăimântat): Cine l-a otrăvit?

DOAMNA TANA: Eu... am scăpat Moldova!

OANA (îl privește și lacrămile îi curg): Nu deșteptați pe Ștefăniță!

(Doamna Tana și Oana se îmbrățișează și plâng.)

Cortina