II

În istoria politică și culturală a unui popor, epocele cele mai însemnate și care leagă firul faptelor istorice sînt epocele în care găsim predomnind o singură idee generală, un singur principiu unitar, un singur ideal în giurul căruia s-au alipit toți oamenii de muncă și de inimă, și toate spiritele Lucide și pătrunzătoare. Bineînțeles că la început o asemenea idee generala, în care se concentrează pe zeci și chiar sute de ani puterea și luminile vieței viitoare a unui popor, își iau naștere în mintea unui grup restrîns de cîteva inteligențe superioare, și numai mai tîrziu, datorită influenței acestor din urmă, o asemenea idee începe a-și largi cercul său de admiratori și-a electriza, prin propria sa forța, spiritul peste măsură impresionabil al maselor, care întotdeauna completează și duc mai departe activitatea începută și inaugurată de cîteva individualități rari și izolate. În asemenea momente în care toate privirile sînt concentrate și ațintite spre un singur ideal, elementele dezorientate și refractare, care voiesc să facă disidență și să paralizeze acțiunea, rămîn în afară de curentul mare al ideilor, și toate sforțările lor, sforțări oarbe ale unor simple cantități neglijabile, se pierd fără a putea împiedeca întru nimic succesul ideilor împărtășite de toți oamenii care-și dau sprijinul lor și se fac promotorii principiilor largi și luminoase.

Ca exemplu al celor spuse mai sus ne pot servi atît figurile mărețe de la începutul secolului, care, deși persecutate și izolate, dar unite într-o singură idee, urmărind un singur ideal, au captivat toată suflarea românească și au reușit să aprindă toate spiritele cu care au venit în atingere; cît și energica și bărbăteasca generațiune de la mijlocul secolului nostru, care în timp de treizeci de ani și mai bine a luptat pentru aceeași singură idee generală, același singur ideal și acesta se răsfrînge în toate faptele îndeplinite de ei și asupra fericitei epoci în care au trăit, epoca bine definită prin însăși unitatea și comunitatea de idei a acelora care au creat-o.

Ceea ce se întîmplă în politică se poate constata și în literatură. Adevăratele epoci literare se nasc numai într-un timp în care toți scriitorii de valoare pornesc dintr-un același punct și, însuflețiți de același principiu unitar și general, mintea lor vizează aceeași stea de pe orizontul lor intelectual. Așa, clasicismul întrupează în sine o întreagă epocă literară, pentru motivul că la toți reprezentanții săi autorizați se vede o comunitate de vederi și de idei, aceeași concepțiune despre artă și despre vieață, și același mod de a privi și interpreta, sub diverse forme, natura omenească. Același lucru se poate vedea în secolul nostru atît în activitatea literară a romanticilor, cît și într-aceea a naturaliștilor contemporani.

La noi generațiunea bătrînă de acum cîteva decenii — față cu natura și caracterul special pe care trebuie să-l aibă mișcarea noastră literară — a lăsat o urmă bine întipărită și a format o epocă în întreaga evoluțiune modernă a literaturei noastre, numai pentru că toți au scris sub impulsul puternic al unei și aceleiași idei generale, care transpiră și circulează în toate operele ieșite din pana lor.

Astăzi lucrurile nu stau tot așa, din cauză că toate raporturile noastre culturale au suferit o adîncă zguduitură și zdruncinare, în urma căreia a dispărut chiar acel puțin echilibru și unitate, care exista mai nainte. De aici lipsa de orientare precisă pe care o surprindem la cea mai mare parte din literații noștri de astăzi, care scriu fără ca să aibă o idee unică și generală, un fir conducător în întunecosul și încurcatul labirint al situațiunei în care se află, pentru prezent, toate relațiunile noastre sociale. Lipsindu-ne, prin urmare, acea coeziune de idei cari să vibreze în mintea fiecărui scriitor și care să rupă hotarele strîmte și rigide ale patimilor individuale și ale egoismului de castă, consecința imediată a acestor fapte nu poate fi decît cea următoare. Fiecare lucrează izolat și separat de ceilalți, fiecare spune ceea ce voiește și cît poate și unde nu mai poate; voiește tot ce nu voiesc alții, din dorul bolnăvicios de a se pune într-un punct de unde numai singur să se poată vedea, și astfel fiecare se crede îndeajuns de tare ca să poată ieși în lume cu cîteva idei fie cît de sarbede. Lipsind acea idee generală în giurul căreia să se grupeze puterea de gîndire, lipsește acea forță care stabilește o unitate, o solidaritate și o coeziune intelectuală între toți aceia care voiesc și pot să tragă o brazdă pe ogorul înțelenit al tinerei noastre literaturi.

Lipsa unei asemenea solidarități mai este determinată și de o altă cauză. La noi în literatură nu se vede acea muncă serioasă și conștiincioasă, care există în alte părți și la alte popoare. Cînd fiecare muncește și-și pune în circulațiune forța și fondul real de gîndire de care dispune, este imposibil ca mai curînd ori mai tîr- ziu să nu se stabilească între toți un puternic curent de simpatie intelectuală, care tîrăște cu sine chiar elementele cele mai refractare și mai șovăitoare. Munca intelectuală în special consolidează mai mult decît orișice spiritul de asociațiune, și ea se poate considera ca fermentul cel mai energic pentru dezvoltarea spiritului de simpatie și solidaritate intelectuală între un grup mai mult sau mai puțin vast de inteligențe.

Prezența muncei persupune existența unei cooperațiuni și cooperațiunea aduce cu sine o ciocnire zilnică de idei și de tendințe, ciocnire și atingere din care nu poate rezulta decît o singură unitate de vederi și un fond intens de solidaritate spirituală. Comunitatea de cercetări serioase aduce cu sine un spirit de fraternitate cu mult mai fecund, cu mult mai larg și ma,i pozitiv decît spiritul de fraternitate întemeiat pe baza șubredă și artificială a admira- țiunei mutuale. Prin muncă continuă numai se pot forma opiniunile, și numai ea poate pune temelia curentelor sănătoase în toate direcțiunile și, în special, și în literatură.

Munca arată ce poate fiecare, ce face selecțiunea între forță și slăbiciune, și cu încetul chiar cei refractari, chiar cei ce vor să se impună fără muncă și fără forță, prin mijloace de intrigă și înșelăciuni de moment, bătuți mereu de concursul muncei, la comparațiunea forțelor, slăbesc, se conving și se închină, sau, ca niște netrebnici și răi la inimă, se eliminează singuri ori sînt dați deoparte. La noi pentru a se încungiura ori cel puțin amîna această eventualitate, s-au pus în practică o sumă de expediente și tertipuri cu scop de a înlocui munca și de a masca slăbiciunea, și a ajunge astfel la țintă, pentru un timp oarecare, nu numai fără muncă, dar și fără forță, fără calitățile absolut necesare pentru a obține rezultate reale și durabile.

Rezumînd dar, concluziunea finală la care ajungem este următoarea. în literatura noastră contemporană, privită în lineamente generale, nu se vede nici o unitate de vederi, pentru că ne lipsește o idee generală, care să fie ca un fel de vade-mecum al fiecărui scriitor. Ne mai lipsește încă munca serioasă și conștiincioasă, ce dă vieață tuturor ideilor mari care străbat mintea acelor ce voiesc să lase pe urma lor un punct luminos în literatura poporului pentru care au muncit. Lipsind aceste două elemente, solidaritatea intelectuală dintre scriitori apare ca un vis, ca o himeră.

Numai atunci cînd noi vom ajunge stăpîni pe o idee generală limpede și bine precizată pe care s-o urmărească scriitorii, numai atunci vom scăpa de trista priveliște de a da ascultare acelui noian de tot felul de idei, care de care mai sucite și mai curioase, din care toți voiesc să-și ridice un piedestal. Prezența unei asemenea idei va produce, inevitabil, acel proces de selecțiune în urma căruia cei mai mulți se vor face părtași ai acestei idei, formînd astfel, încetul cu încetul, un puternic curent de rezistență în contra acelor care, mai puțin pătrunzători, vor sta deoparte și în afară de cîmpul de luptă, pe care merg strîns uniți și adînc convinși de forța principiilor în giurul cărora s-au grupat. Și asemenea piroces de selecțiune va fi cu atît mai energic, cu cît ideea pusă înainte va fi mai limpede și mai intensă. Forța oricărei idei stă, totdeauna, în raport direct cu propria sa forță de selecțiune.

În același timp, atunci cînd la noi gustul pentru muncă serioasă va ajunge să se dezvolte pe o scară mai întinsă, numai atunci vom putea fi față la agonia și la ultima sforțare a acelora care, cu un volum sau două de fraze copiate și compilate din alte cărți, au voit să frustreze și să stoarcă de la mulțime cîteva laude răsunătoare și cîțiva lauri falsi și artificiali cu care să-și satisfacă propria lor vanitate și să-și ascundă seceta de idei și de sentimente care i-a stăpînit în tot cursul vieței lor.

Odată îndeplinite aceste două deziderate absolut necesare pentru progresul nostru literar, ne vom putea bucura de razele binefăcătoare ale unei solidarități intelectuale mai largi, și numai pe această cale vor dispărea aceste diviziuni și subdiviziuni de primătoare în care egoismul de castă sleiește orice manifestațiune liberă și sinceră, oprind în același timp pe scriitori ca să țintească spre același punct fix de pe orizontul nostru intelectual.

Fără îndoială că, dacă nu astăzi cel puțin mîne, vom putea ajunge aici de îndată ce vom avea în mijlocul nostru cîțiva oameni de muncă și adînc cunoscători ai situațiunei noastre literare de astăzi, oameni care, punînd bazele unei idei generale conducătoare, vor reuși să grupeze în giurul lor cîțiva admiratori entuziaști ai unei asemenea idei, pentru că nu trebuie să uităm că nici o idee, fie chiar dintre cele mai strălucite, nu poate să rodească fără entuziasm.

În chipul acesta, anarhia noastră literară de astăzi își va lua sfîrșit; și cu ea odată va apune și steaua acelora care i-au dat sprijin și ajutor.