I

În formarea sufletelor ce aspiră la o vieață superioară s-a recunoscut totdeauna literaturei un rol de frunte, nu numai pentru că ne înalță gîndurile, ne înnobilează sentimentele, ci și pentru că prin ea ajungem să cunoaștem puterea magică a cuvîntului cînd arta îl face să vibreze. Cît timp cuvîntul, fie rostit, fie scris, servește numai ca mijloc de exprimare, de comunicare, el are o valoare elementară, răspunde numai la o necesitate imediată, se reduce la ceva prozaic. Cînd însă îl smulgem din acest prozaism, îl facem să răsune duios ori cutremurător, îl lăsăm să se avînte în lumea armoniilor, el capătă alt înțeles, altă valoare, pentru că a primit binecuvîntarea artei, a devenit poezie.

Literatura s-ar putea numi poezia cuvîntului — ca pictura: poezia colorilor; muzica: poezia sunetelor. Pentru ca să nu se interpreteze însă greșit această definiție ar fi de adăugat că prin „poezia Cuvîntului” nu trebuie să se înțeleagă numai o poezie de sonorități verbale, ci aceea care aduce și un conținut bogat, ne revelează un fond sufletesc deosebit. În literatură forma nu trebuie niciodată izolată de fond. Nu aș mai insista asupra acestui punct, pentru că el cuprinde una din exigențele cele mai elementare ale literaturei, dar pentru că nu se ține totdeauna samă de el, îndeosebi la noi, e nevoie să fie amintit. De multe ori ți se întîmplă. să vezi că sînt luate drept opere literare simple înșirări de impresii, neînsemnate observații culese la întîmplare, fără nici o preocupare de a le da o formă îngrijită, înfățișare literară. Chiar cînd fondul este superior întrucâtva, pleacă de la unele idei interesante, dar sufere de același păcat de a fi redat în expresiuni comune, plate, fără nimic artistic, nu poți spune că te găsești în fața unei opere adevărat literare. Alteori ți se întîmplă să deschizi vreun volum în care dai peste fraze măiestrite, peste feerii de cuvinte, dar îndată observi că te lasă cu desăvîrșire rece, pentru că aduce tot atîtea idei și sentimente cîte flori pe banchizele de la poli. Reînnoiești și de data aceasta constatarea că literatura adevărată trebuie căutată aiurea, acolo unde și cuprinsul și felul în care e redat nu rămîn departe de artă și se armonizează deplin. Un scriitor nu trebuie să piardă niciodată din vedere că opera literară cere această dublă preocupare și că mai ales astăzi i se impune să aibă o deosebită grije de chipul în care se exprimă. Prin sforțările atîtor generații de scriitori, literatura a ajuns la o așa perfecțiune de formă încît înlesnește și celor mai puțin înzestrați să dea scrisului lor un aspect mai artistic; cu atît mai mult cei care țin să se ridice deasupra altora trebuie să aducă în această privință o cît mai pronunțată notă de superioritate. Cînd cetești atîtea versuri ale poeților contemporani nu se poate să nu admiri muzicalitatea, bogăția lor de imagini și să nu recunoști că poezia a atins tot ce se poate concepe mai înalt în arta scrisului. Și era natural să se ajungă aici. Cît timp, ca în antichitate și evul mediu, muzica venia în ajutorul poeziei, versurile fiind cîntate, ea înlesnia obținerea efectelor armonice. Poeții nu se gîndiau prea mult să cizeleze compozițiile lor, pentru că muzica aducea partea ei la producerea emoțiunei estetice și ascultătorii rămîneau în încîntarea melodiilor ce întovărășiau versurile. Cînd poezia s-a despărțit încetul cu încetul de muzica — ceea ce caracterizează evoluția ei modernă — a urmat în mod firesc că ea a căutat să devie prin ea însăși cît mai armonioasă, să ne captiveze prin muzicalitatea asocierilor de cuvinte. Astfel s-a ajuns la acele polifonii minunate ce dau poeziei nouă o superioritate asupra celei de altădată.

Oprindu-mă la această comparație, m-am îndepărtat un moment de la punctul inițial al expunerei și am atins un capitol din evoluția literaturilor ce reclamă dezvoltări și asupra căruia voi reveni cînd voi urmări diferitele epoci. Ca să reiau ideea de la care am plecat, rămîn de adăugat cîteva observațiuni cu privire la însemnătatea ce trebuie acordată studiului literaturei.

Într-o vreme, literatura era socotită ca baza învățămîntului, dîndu-se un privilegiu pe care venia să-l justifice părerea că operele literare sînt cele mai în stare să lumineze mintea și inima. Știința era exclusă sau redusă la cîteva noțiuni elementare. Era o concepție unilaterală și în timpurile moderne ea a fost înlăturată, dîndu-se altă îndrumare pregătirei sufletești a tinerimei, lărgindu-se cadrele ei. Pe lîngă literatură s-a acordat științei locul cu- venit și la cîtăva vreme și artei i se arată mai multă atențiune în învățămînt. Nu se poate totuși spune că s-a ajuns, după experiențele făcute, la o armonizare deplină a lor, la o recunoaștere a importanței pe care trebuie s-o aibă fiecare din ele, fără a aduce prejudiciu celorlalte. Cum se exagera mai înainte în direcțiunea literară, s-a exagerat de cîtva timp în cea științifică. Și aceasta din cauză că s-a crezut că știința trebuie să intre mai mult în preocupațiunile noastre decît literatura. Spiritul pozitivist care a stăpînit în jumătatea a doua a secolului trecut a făcut să se acrediteze și în învățămînt părerea că mai mult e de așteptat de la el decît de la cel literar. De aceea am văzut pedagogi punînd mai mult preț pe cultura științifică decît pe cea literară. De aceea oricine a putut auzi deseori pe cei care reprezentau o specialitate științifică punînd la îndoială utilitatea unui învățămînt în care studiile literare și-ar păstra locul lor — pentru ei literatura, poezia erau numai o pierdere de vreme, frivolități, copilării. De aceea iarăși s-au văzut atîția părăsind școala fără să dea dovadă de o însușire care trebuie să distingă pe orice om cult, aceea de a-ți exprima gîndurile clar și cu oarecare eleganță. Constatarea acestei scăderi a învățămîntului se poate face ușor la noi, ea s-a făcut de cîțiva ani și în Franța — țara totuși a bunei tradiții literare — și cei care s-au alarmat de ea au găsit că singurul remediu este revenirea la un învățămînt în care pregătirea literară să nu mai sufere știrbirile care i s-au adus în timpul din urmă.

Între știință, literatură și artă nu trebuie puse țărmuririle pe care le vreau unii, cum nu trebuie prea mult înălțată una din ele în dauna celorlalte. Literatura și arta nu pot decît să folosească din contactul cu știința și tot așa știința poate cîștiga mult apropiindu-se de ele. Un Edgar Poe ori un Villiers de l’Isle-Adam își îndreptau curiozitatea și spre unele probleme științifice; un Leonardo da Vinci era, cum se știe, și un savant de frunte; interesul pentru știință îl vedem și la antiști ca Gavarni ori Constable: cel dintîi s-a ocupat cu matematicile, iar celălalt cu geologia; ca literați, ca artiști, se poate spune că fiecare din aceștia nu datoresc ceva, chiar mult, culturei lor mai întinse? Un om de știință ca Charcot nu disprețuia nici literatura, nici arta; „cunoștea de aproape pe poeți” — cum spune Léon Daudet în paginile din Devant la douleur în care evocă figura lui — „cunoștea mai ales pe Eschyle, Dante și Shakespeare, era inițiat în filozofie, cu deosebire cea greacă, urmăria pictura europeană și admira pe Beethoven; de asemenea marele entomolog Fabre avea o cultură literară aleasă, cum poate constata oricine cînd cetește lucrările lui. Un savant nu trebuie să credem că e dispensat de cunoștințe în afară de specialitatea lui, că poate rămînea strein de literatură și artă care, pe lîngă unele idei, unele sugestiuni, îi revelează tainele stilizărei mai limpezi și mai artistice, îl inițiază în tehnica scrisului. O operă de știință nu poate decît să cîștige cînd se distinge și prin calități de stil. Numai savanții unilaterali, pedanți, încrezuți, își închipuiesc că pot fi scutiți de prezentarea ideilor într-o formă aleasă. Unilateralitatea e condamnabilă în toate, cu atît mai mult astăzi cînd fiecăruia îi stau la îndemînă atîtea mijloace de cultivare și cînd superioritatea intelectuală o hotărăște bogăția, varietatea de cunoștințe, de aptitudini pe care le aduce cineva.

Importanța literaturei nu trebuie, deci, redusă cînd e vorba de a da îndrumări spre adevărata cultură. În învățămînt ea nu poate fi în nici un caz sacrificată în folosul științei. S-ar putea chiar spune că în general literatura oferă avantajul de a ne pune la dispoziție mijloacele educative mai multe și mai directe. Ea e mai accesibilă decît știința minților tinere, poate mai ușor pătrunde în cadrul lor de noțiuni, reclamă mai puține sforțări, mai puțină familiarizare cu abstracțiunile, pentru înțelegerea raporturilor de idei și de sentimente pe care se întemeiază ea. Prin aceasta nu voiesc să afirm că știința trebuie să ocupe un loc secundar în învățămînt față de literatură; din ce am spus mai înainte se înțelege că aceasta ar fi o rătăcire, ar duce la o exagerare în felul celei de care nu-și dedeau samă educatorii de altădată; și știința și literatura au însemnătatea lor proprie și esențialul este ca fiecare din ele să fie utilizate în măsura valorei lor educative și să fie puse în acord astfel ca să facă posibilă asimilarea unei culturi cît mai temeinice, cît mai cuprinzătoare.

Pentru ca să se ajungă aici se impune însă o schimbare chiar în spiritul care a stăpînit cîtva timp în studiul literaturei, schimbare ce, de fapt, e o revenire la idei care nu trebuiau părăsite, pentru că o îndelungată experiență, o bine înțeleasă tradiție puteau arăta eficacitatea lor. Literaturile clasice se știe că nu mai sînt studiate cu aceeași rîvnă ca altădată. Era desigur o greșală cînd numai ele erau ținute în samă, cum s-a întîmplat în cursul atîtor veacuri. Cînd această greșală s-a înlăturat, dîndu-se atențiunea cuvenită și literaturilor moderne, cîtva timp clasicismul nu s-a văzut diminuat față de ele, dar încetul cu încetul s-a format un curent ostil lui, fiind socotit ca nefolositor și chiar ca o piedică pentru buna îndrumare a educației literare. Astăzi se poate ușor vedea ce a ajuns clasicismul mai ales la noi. Și aiurea el a fost în scădere în anii din urmă și de aceea s-a căutat să se reacționeze împotriva urmărilor rele pe care le-a avut direcția imprimată învățămîntului literar. În special în Franța se stăruie de o vreme încoace să se redea studiilor clasice locul ce li se cuvine, conformîndu-le exigențelor culturei așa cum trebuie înțeleasă de oricine nu-și lasă mintea falsificată de preveniri, de concepții exclusiviste. Din anchete ce s-au făcut, din numeroase articole ce s-au publicat prin reviste și ziare, s-a putut constata cît de mult se simte și în Franța nevoia unei remedieri la starea de pînă acum. Profesori, scriitori s-au exprimat categoric în favoarea clasicismului și nu s-a uitat să se releveze importanța lui chiar pentru cultivarea sufletului feminin. La o anchetă întreprinsă de La Revue des Français (25 august 1911), d-na Catulle Mendès răspundea: „Am învățat limba latină pe cînd învățam cum să fac reverențe și cred că mi-a folosit mai mult latina; cred de asemenea că există o diferență între scriitorii care cunosc autorii latini și cei care-i ignorează”; iar d-ra Hélène Miropolsky, doctoră în drept și înscrisă în baroul din Paris, observa: „Se mai poate întreba dacă o femeie e bine să învețe latina? pentru mine nu poate fi îndoială”, și adăuga, într-o frază nuanțată de feminism: „E intolerabil ca latina să rămînă privilegiul bărbaților”. O exagerare, deoarece nu se poate spune despre clasicism că e un privilegiu al bărbaților — a fost altădată, pe cînd în timpul din urmă ei nu s-au gândit prea mult să și-l însușească. Pentru că am atins problema clasicismului în legătură cu cultura femeiei, nu va fi fără interes să ne oprim un moment la părerile exprimate în această privință într-un articol, L’enseignement du latin pour les femmes, apărut nu demult în Mercure de France (1911, 1 april, 536—544). Articolul e semnat de un profesor, L. Thévenin, care a avut prilejul, în cursul mai multor ani de predare, să se convingă de ce folos poate fi studiul latinei în școalele de fete. După ce constată că în general „les jeunes filles aprennent le latin avec plus de zèle que les jeunes gens, avec plus de conviction et de facilité”, autorul articolului arată ce mijloc bun de disciplinare intelectuală este învățarea latinei:

„Un professeur doit lutter… contre une précipitation impatiente qui bouscule toutes les lois de la syntaxe et piétine l’assemblage délicat des propositions. Chez la jeune fille surtout ce défaut est plus sensible que chez le jeune homme. Quelle nervosité fou- guese, quelle promptitude d’interprétation, quel agacement presque physique, en présence de la belle, calme et ordonée construction latine! Ses jeunes dents s’usent sur ce ciment. Elles commencent par attaquer la phrase à chaque bout, par chercher un mot, une expression, qui leur en révélera le sens. Mais il faut en rabattre. Il faut bien se soumettre aux exigences de la logique, reprendre la proposition à son début, en analyser les éléments… et faire entrer cette pensée toute en mousse, toute en écume légère, dans la forme grave et précise de l’écrivain romain.

Or, ce n’est pas l’esprit seulement, c’est le caractère qui s’affermit dans ce travail. Après deux ou trois ans de cette méthode, j’ai vu s’équilibrer, se dompter, se rasseoir les intelligences les plus futiles et les moins gouvernées. Elles arrivent peu à peu à aimer ce travail. Quelques-unes même se passionnent pour ce jeu de l’abstrait, pour cette architecture de l’invisible.”

Spiritul de fineță se poate și el dezvolta pe această cale:

„J’estime qu’il n’existe pas au monde une étude que l’on puisse comparer au latin, dans l’art de développer et d’aiguiser chez un enfant l’esprit de finesse. Tout professeur qui a assisté à l’elfort de ces jeunes cerveaux, proposant pour un terme jusqu’à six ou huit acceptions différentes, s’est rendu compte de ce que j’essaie ici de faire comprendre.

Ce travail d’évaluation, cette constante approximation, cet effort pour discerner les nuances les plus légères de la pensée, c’est cela même qui forme le goût. Vous pouvez être certain qu’une intelligence accoutumée à saisir dans l’abstrait des différences aussi subtiles portera dans la vie, dans ses jugements, comme dans ses sentiments, cette même mesure exquise, cette proportion et cette finesse.”

Sufletul feminin nu numai că poate primi înrîuriri bune de la familiarizarea cu o literatură cum este cea latină, dar sigur aduce însușiri care-i înlesnesc înțelegerea și prețuirea ei:

„La sensibilité plus fine de la jeune fille, sa délicate émotivité, la richesse de sa nature sentimentale se prêtent naturellement à recevoir des impressions qui atteindraient difficilement l’épiderme plus rude de nous garçons. Ici le professeur n’a presque rien à faire. Il lui suffit de solliciter l’attention, il est compris.”

Am citat mai mult din părerile profesorului francez pentru că mi se par că cuprind constatări de care e bine să se țină samă, convingeri ce pleacă de la observații la care alții nu se prea gîndesc ori nu vin să ni le împărtășească. Ele pot fi meditate și la noi.