II

Desconsiderarea clasicismului își găsește explicarea, în primul rînd, în interpretarea unilaterală ce s-a dat culturei, care, din motivul de a fi modernizată, a fost redusă, coborîtă, neținîndu-se samă de ce trebuie să rămînă ca un element permanent al ei. Pentru ca să fie cineva om cult s-a crezut că e destul să stăpânească unele cunoștințe potrivite exigențelor vieței moderne, să aducă o pregătire ce-l va face util într-o anumită direcțiune. Privit din acest punct de vedere, clasicismul s-a zis că nu mai poate fi de nici un folos: părând prea depărtat de sufletul nostru, prea puțin ân acord cu spiritul timpului nou, decretarea inoportunităței lui a fost socotită necesară și la ea am văzut asociinduse chiar aceia care țin să pară că aduc o luminată înțelegere a problemelor culturale. Numai printr-o întunecare a viziunei intelectuale s-a putut ajunge la o asemenea rătăcire. Cultura nu trebuie niciodată aservită unor preocupațiuni imediate, unor scopuri practice; ea cere împărtășire din tot ce poate îmbogăți sufletul, curiozitate vie, dezinteresată, avânturi idealiste; forța, prestigiul ei le hotărăște înălțimea de idei, de sentimente care o stimulează, o întrețin; cînd calcule utilitariste vin să se amestece, ea e diminuată, încetează chiar de a fi cultură, se schimbă într-un fel de barbarie, înșelătoare, mascată. Cultura adevărată cere, în același timp, să-ți îndrepți privirile spre trecut, să te pui în contact cu sufletele care au fost frămîntate de aspirațiuni nobile, să cunoști ce au adus și alții în stăruința de a cuceri adevărul și frumosul. Alături de ceea ce-ți oferă lumea în care trăiești, alături de impresiile actualităței, trebuie să lași un loc și trecutului, să nu disprețuiești luminile lui.

O parte mare de vină la scăderea interesului pentru clasicism o au și aceia care l-au reprezentat. Persistînd în metode arhaice, stăpâniți de un spirit prea pedant, dînșii nu au știut să dea mai multă vieață specialităței lor, s-o prezinte în așa fel încît să nu îndepărteze sufletele de ea. Redus la un obiect de speculațiuni filologice — și încă de o filologie învechită — chinuit sub povara interpretărilor gramaticale, clasicismul a ajuns să fie privit cu repulsiune. Deși se plîng mereu de decăderea clasicismului, profesorii cărora le-a fost încredințată perpetuarea prestigiului lui sînt ei singuri vinovați pînă la punct dacă nu i se mai dă atențiunea cuvenită și i se contestă valoarea educativă. Și la Universitate și în liceu știm ce a fost în general clasicismul; fiecare din noi mai păstrează amintirea atîtor lecțiuni seci, adormitoare, în care glasul monoton al profesorului venia să înșire frazele unei traduceri searbăde, fără relief, fără simț literar, și cînd ajungea la interpretare lăsa să vorbească toate paragrafele gramaticei, să defileze paradigme după paradigme și la sfârșit textul latin ori grec rămânea ca un conglomerat rece de cuvinte; dacă ascultai asemenea lecțiuni și se întîmplă să fii dintre aceia care așteaptă de la lectura unui scriitor emoții literare, o adevărată voluptate intelectuală, nu se putea să nu faci reflexia: „Oare de aceea a scris un Sofocle ori un Virgil, pentru ca să îndure canonul tuturor pedanteriilor profesorale?“ Sistemul acesta de predare a literaturilor clasice a dăinuit prea mult, beneficiind de privilegiul ce se acordă de atîtea ori, tacit, vetustăței și de toleranța la care se fac complici cei care nu-și înțeleg responsabilitatea cînd sînt chemați să lumineze sufletele tinere; o schimbare se impune, deși pentru moment — referindu-ne la noi — nu se vede încă vreun semn care s-o vestească: rutina e încă tenace, dar cei care se preocupă de problemele învățămîntului și ale culturei generale vor trebui să se gîndească stăruitor la înlăturarea ei.

Literatura trebuie predată viu, cu însuflețire, s-ar putea zice cu lirism, dar fără retorismul, patosul la care se recurgea altădată; numai astfel ea poate cuceri sufletele, făcîndu-le să vibreze, să fie pătrunse de emoțiuni înălțătoare. Literatura e înainte de toate expresiune sufletească și — mai mult — exteriorizarea a tot ce e mai poetic în noi; pentru ca s-o faci înțeleasă și altora, să pui în lumină tainele ei de frumusețe, se cere să fii un suflet adînc înțelegător, de o sensibilitate vie, și comunicativ, expansiv — să fii, cu alte cuvinte, singur un temperament poetic. În fața mulțimei de manifestări literare pe care ești chemat să le urmărești, înaintea atîtor scriitori ce așteaptă să fie înfățișați cu ceea ce e caracteristic fiecăruia din ei, trebuie să aduci însușiri rare, să arăți că știi să te multiplici, să te apropii de lumea de gînduri, de simțiri pe care ți-o revelează fiecare operă, să te identifici cu ea și s-o comunici altora cu căldură, cu entuziasm. Fără un temperament bogat, mlădios, în stare de a primi impresii cît mai multe, cît mai deosebite, nu vei ajunge niciodată să faci să trăiască dinaintea ochilor tăi și a altora toată poezia literaturilor, cu nenumăratele ei nuanțări, cu proteicele-i aspecte. Poezia e tot așa de variată ca și vieața, ca și natura ce ne luminează ori ne întunecă gîndurile. Ea ne vorbește și prin glasul bucuriilor și prin al suferințelor, desfășură sub privirile noastre și idile și tragedii; în ea se răsfrîng, ca într-o oglindă vrăjită, și apele blînde, visătoare, ale lacurilor și talazurilor mînioase ale mărei — și cîmpiile surîzătoare și munții sihaștri; prin ea trec ecouri și din cîntecul păsărilor și din glasurile sălbatece ale furtunei. Toată varietatea de motive poetice și înfățișarea lor deosebită, după firea scriitorilor, după condițiunile de timp și de loc, va găsi în tine un interpret luminat dacă ești înzestrat cu aptitudini multiple și dai dovadă de o largă comprehensiune. Prin literatură vei avea astfel mulțumirea de a participa la atîtea episoade din frămîntările sufletului omenesc, cum uneori vei avea surpriza să vezi cît de mult poate cuprinde sufletul unui poet, cîte idei, cîte sentimente care la alții se exclud vin să se întîlnească în el, să se armonizeze.

Superioritatea unei literaturi, ca și a personalitaței cuiva, rezidă în mulțimea elementelor care intră în alcătuirea ei, în varietatea de stări sufletești pe care le exprimă și în redarea lor în forme cît mai artistice. Cît timp într-o literatură nu vedem exprimate cu strălucirea adevăratei poezii, alături de sentimentele viguroase, cutremurătoare, și cele mai blinde, mai gingașe, putem spune că ea e rămasă în urmă, nu dă dovada unei evoluțiuni bogate, impunătoare. Constatarea aceasta e și un indiciu că sufletul acelora la care găsim o asemenea literatură are încă unele părți nelămurite, nu a atins plenitudinea lui de dezvoltare. Cînd sufletul unui popor a primit zi cu zi îmbogățiri și a ajuns să se modeleze, să se clarifice, el se va răsfrînge în literatură și în creațiuni de poezie delicată, subtilă, și în altele, puternice, clocotitoare de vieață, cum în pictură ni se va arăta reflectat și în compoziții ușoare, pline de grație, și în altele de concepții înalte, de viziuni maiestoase, iar în muzică îl vom vedea înălțîndu-se de la melodii legănătoare, suave, ca ale unei simfonii. Dovadă literatura și arta franceză. Dovadă — în sens invers — și ce constatăm la noi. Literatura noastră e încă așa de săracă în unele genuri, stă încă așa departe de ce ar trebui să găsească ecou în ea — cît despre artă, ea apare și mai săracă. Explicarea o găsim în ce spuneam mai înainte. Sufletul românesc nu este încă destul de evoluat; el are încă ceva nebulos, haotic, în luptă cu întunerecul; dacă din el au răsărit pînă acum cîteva flori de lumină, altele nu s-au arătat încă și le așteptăm să ne aducă strălucirea lor. Pentru ca să ajungă la afirmarea lui definitivă trebuie să-i dăm impulsiuni, să-i aducem sugestiuni de pretutindeni. La aceasta ne vine în ajutor și studiul literaturilor streine, care ne dă atîtea prilejuri de a vedea pînă la ce culmi s-a înălțat sufletul altor popoare.