III

Ce falsifică deseori studiul literaturilor nu sînt numai prejudecățile, ci și ideile nouă, cînd cercetătorii vin să le aplice înainte de a le supune controlului criticei, înainte de a se întreba ce trebuie ales din ele. Orice inovație, pe lîngă o parte de adevăr, aduce totdeauna și motive de interpretări greșite, de unele rătăciri. Ea fiind, la început, ceva neprecis, nebulos, și deșteptînd un fel de încredere oarba, duce ușor la generalizări grăbite. Numai după ce a trecut prin mai multe minți și a fost confruntată cu realitatea, a fost experimentată — după ce și-a făcut, ca să zicem așa, stagiul — o idee nouă ajunge să se clarifice, să ni se arate cu adevărata ei valoare.

Un exemplu caracteristic în această privință e acela pe care ni-l oferă teoria mediului așa cum a fost înțeleasă în studiile de literatură. Se știe ce dezvoltare a dat Taine acestei teorii, cîtă stăruință a pus ca să dovedească temeinicia ei. Ideea de la care pleca dînsul era în general justă, dar, fascinat, fanatizat de ea, a crezut că o poate aplica pretutindeni, că cu ajutorul ei ajungem să ne explicăm particularitățile oricărei producțiuni literare sau artistice. O operă are, fără îndoială, legături cu mediul în care a trăit autorul, e determinată de unele condițiuni speciale de timp și de loc, reprezintă un anumit moment de evoluție sufletească, socială, dar ea e înainte de toate expresiunea unei individualități. Și dacă ne gîndim că o individualitate cu cît este mai puternică cu atît se emancipează de unele înrîuriri, trece peste contingențe din care alții nu se pot smulge, e evident că ceea ce ne va da o asemenea individualitate va fi semnificativ mai mult prin ce ne revelează asupra însușirilor ei decît prin ce ne lasă să întrezărim cu privire la împrejurările, la mediul în care și-a luat naștere. A judeca o operă după concepția lui Taine e a reduce valoarea elementelor personale care au intrat în alcătuirea ei. Nu trebuie uitat iarăși că scriitorii, artiștii vin de atîtea ori să afirme principii cu totul opuse celor dominante într-un moment; cum convingerile, sensibilitatea lor deșteaptă în ei nemulțumirea, revolta, ei apar astfel ca antiteza contemporanilor și anticipează asupra timpului. Pilde de asemenea conflicte între cîțiva aleși și mulțime s-ar putea cita multe cu privire la literatură — să amintim una singură și nu din timpuri prea depărtate, ci chiar din actualitate, pentru că ne dă prilejul să ne fixăm o impresie asupra prefacerilor intelectuale dintr-o lume pe care nu o cunoaștem decît vag, deși ar trebui să ne intereseze, mai ales că prezintă unele analogii cu ce se întîmplă la noi. înfățișînd evoluția intelectuală, în special literară, a Americei latine, F. Garcia-Caldéron face această constatare într-o carte apărută acum patru ani, Les démocraties latines de l’Amérique, 248: „Cine nu cunoaște America decît după frămîntările ei sociale, după războaiele civile și barbaria tenace, nu vede decît tumultul exterior: între politica zgomotoasă și arta rafinată e o prăpastie. Dacă teoria lui Taine asupra concordanței fatale între mediu și artă apare eronată, această se poate vedea în aceste democrații turburi unde întîlnim scriitori cu stil ales, poeți rafinați și analiști pătrunzători.” Progresul și în literatură și în alte manifestațiuni se realizează mai curînd prin asemenea contraste decît printr-un acord, printr-o armonie deplină între individualități și mediu, așa cum o admitea Taine. Concepția gînditorului francez trebuie deci redusă la simpla recunoaștere a unui oarecare raport între operă și mediu, fără a da acestui factor precădere, fără a exagera importanța lui în dauna celuilalt, celui individual.

O altă idee care duce la interpretări false în literatură e aceea concretizată în termenul de „naționalism”. Ε și aceasta o idee relativ nouă. Altădată scriitorii nu erau judecați după canoanele naționalismului, nu li se cercetau operele pentru a se vedea întru cît exprimă ce este caracteristic țărei lor. Numai de pe la începutul veacului trecut, odată cu transformările întîmplate în vieața popoarelor, s-a pus în circulație și în literatură doctrina naționalistă și astăzi se repetă mereu, se impune de unii ca un principiu care nu iartă discuții.

Concepția naționalistă pleacă de la două imperative categorice. Un scriitor, se zice, trebuie să se inspire numai din subiecte naționale, pentru că numai astfel poate contribui efectiv la îmbogățirea literaturei țărei lui, numai astfel poate da ceva original. Ε nevoie de multe argumentări pentru ca să se înțeleagă ce neîntemeiată e o asemenea părere — pe atît de simplistă pe cît de intransigentă? Destul să amintim doctrinarilor și sectarilor naționalismului că, dacă ar fi să-i urmeze, istoricii literaturei engleze, franceze sau germane ar trebui să pună la index, ca nefiind „naționale”, atîtea scrieri ale lui Shakespeare, Racine, Corneille, Hugo, Musset, Leconte de Lisle, Goethe, Schiller etc., pentru că sînt inspirate din istoria Italiei ori din lumea orientală. Oare inspirația trebuie circumscrisă între anumite zone? Ce s-a întîmplat sau se întîmplă în alte țări decît aceea căreia aparține un scriitor să fie oare interzis de a fi poetizat de el? Evocarea epocilor, personalităților însemnate din istoria universală, întreg exotismul literar, căruia îi datorim de o sută de ani încoace atîtea opere remarcabile, să fie rătăcite, păcate care ar lua unui autor dreptul de a figura în literatura căreia și-a închinat vieața?

Nu este destul, mai spun naționaliștii, să se aleagă subiectele literare din însăși vieața poporului — se cere ceva mai mult: redarea lor în așa fel încît să recunoaștem calitățile proprii sufletului național, calități care să reiasă din personalitatea scriitoru- lui, căci altfel nu poate fi socotit decît ca un înstreinat, un „sans-patrie” al literaturei. Și din această părere se poate vedea ce rămîne dacă-i opunem numai cîteva considerațiuni. Înainte de toate sufletul unui popor nu rămîne neschimbat, ci suferă transformări continue, primește mereu elemente nouă or: se manifestă deosebit după înfățișarea particulară pe care o capătă elementele vechi din alcătuirea lui. Francezul de azi se deosebește atît de mult de cel din evul mediu ori din timpul Renașterei, după cum și un român din 1916 se aseamănă așa de puțin în muilte privințe cu cel de acum cincizeci ori o suta de ani. Persistă desigur ceva în sufletul fiecărui popor, dar pe acest fond cîte adausuri a adus timpul și cît de mult schimbă unele părți ale lui, așa că abia se mai poate recunoaște uneori substratul care s-a transmis în cursul vremei. Și pe urma, chiar predispozițiuni, însușiri persistente implică în ele posibilitatea de a se manifesta în chipuri deosebite, după condițiunile speciale de vieață, după exigențele momentului, după mersul firesc pe care îl urmează evoluția ideilor și sentimentelor. Cînd este vorba de manifestațiuni intelectuale trebuie să ținem samă, de altă parte, că la ele participă, pe lîngă suflete ce se apropie numai de o oarecare superioritate, și cele care reprezintă summum intelectualităței. În acestea se concentrează nu numai însușiri comune cu ale celor ce trăiesc pe același pămînt, ci și altele, universale, în care descoperim tot ce e mai profund omenesc. Un geniu trăiește două vieți: a connaționalilor lui și a tuturor, fără mărginirile hotarelor și veacurilor. În creațiunile unui Dante ori Shakespeare se răsfrînge sufletul întreg omenesc, nu numai cel italian sau englez. Superioritatea rezidă nu în a fi „național”, ci universal. Caracterele proprii, pînă la un punct, spiritului unui popor și numai ele se întîlnesc mai curînd la scriitori secundari, chiar mediocri, pe cînd la cei de frunte, adevărat reprezentativi, le vedem nuanțate deosebit și amplificate prin elemente de universalitate. La aceștia nota națională apare mai mult în formele de exprimare, în limbă și prin aceasta, propriu-zis, opera lor are legături mai strînse cu naționalitatea din care fac parte — altfel, ei aparțin înainte de toate omenirei.

Să nu ne însușim deci părerile unilaterale, prejudecățile naționaliștilor, și cînd ei mai vin cu formule, cu decretări, să ne aducem aminte că sînt scrise pe nisip.

Dacă vrem să dăm studiului literaturilor ceea ce așteptăm de la el, sîntem să ținem samă și de alte principii.

Astfel, principiul că realizarea artistică, frumosul, nu sînt ceva imuabil, nu se obțin printr-o singură formulă. Paralel cu prefacerile sufletești se schimbă și concepțiile estetice. Ce altădată părea că nu poate preocupa pe un scriitor, pe un artist, ajunge cu vremea să i se recunoască acest drept, iar motivele permanente de inspirație sînt susceptibile de a fi redate în chipurile cele mai diferite, așa că sîntem datori să le privim pe toate cu o largă simpatie și să arătăm cum în operele fiecărei epoci s-a realizat, pe o cale sau alta, idealul pe care trebuie să-l atingă orice creațiune adevărat literară.

Cu această simpatie, cu această înțelegere iluminată trebuie să întîmpinăm și manifestațiunile literare cele mai nouă, căutînd să desprindem din ele ce este caracteristic și ne dă convingerea că nu e ceva trecător. De obicei se crede că actualitatea nu poate fi judecată de noi, pentru că prezintă atîtea aspecte pe care nu le putem deosebi și prețui într-o viziune clară — singur timpul, se zice, poate fixa valorile. O asemenea părere e, de fapt, o mărturisire de slăbiciune, un fel de abdicare intelectuală. Cînd cineva e înzestrat cu discernămînt critic, are o îndelungată experiență literară, nu se poate să se simtă dezorientat în fața actualităței și de la el așteptăm indicațiuni, îndrumări pentru judecarea ei. Și putem spune că astăzi, cînd privirile noastre pot urmări atîtea veacuri de evoluție literară, cînd pentru formarea spiritului critic avem un cîmp așa de întins pentru observațiuni, aprofundări și confruntări, numai cine nu-și înțelege rolul de orientator în problemele literare ori se simte incapabil de a le pătrunde recurge la scuza imposibilităței de a judeca obiectiv actualitatea.

Pentru că transformările care se produc în literatură nu sînt independente de cele din alte domenii, în special din artă, se impune să le studiem în legătură cu acestea. Cu deosebire cînd ne ocupăm de literatura mai nouă se cere să procedăm astfel și din motivul că scriitorii au început de cîtva timp să se intereseze mai mult de ce se produce în artă, să primească unele sugestiuni de la ea. Nu se poate închipui azi un scriitor superior fără să nu fie în curent cu ce se produce în pictură, sculptură ori muzică. Romanticii se mulțumiau în general cu ceea ce le da cultura literară, pe cînd naturaliștii și mai ales simboliștii au căutat să se apropie de lumea artiștilor, să cunoască aspirațiunile lor. De aceea mai ușor poate înțelege cineva spiritul scrierilor naturaliste ori simboliste dacă cunoaște mișcarea impresionistă și pe cea wagneriană, cu ramificările lor. Dar chiar pentru studiul literaturilor mai vechi e necesar să ne îndreptăm privirile spre arta epocilor corespunzătoare, pentru că astfel unele lucruri ni se lămuresc mai bine, ajungem să pătrundem mai adînc în sufletul celor pe care avem să-i judecăm. Istoria literară și critica nu trebuie să rămînă prea izolate în domeniul lor; celor care se îndeletnicesc cu ele sîntem în drept sa le cerem o cultură întinsă, o curiozitate mereu ațintită spre vieața intelectuală generală.

În condițiunile speciale ale culturei noastre trebuie să mai ținem seamă și de alte considerațiuni. Ca latini sîntem datori sa cunoaștem literatura strămoșilor noștri mai bine de cum se întîmplă azi. Orice moștenire implică obligațiuni, cere să te îndrepți mereu cu gîndul spre ea, s-o prețuiești și să cauți în ea îndemnuri pentru înălțarea sufletului. Ne facem un titlu de glorie din latinitatea noastră, sîntem măguliți cînd ni se recunosc însușiri deosebite, dar nu ne gîndim destul să întărim prin toate mijloacele conștiința acestei superiorități și să ne afirmăm prin întreaga cultură așa cum istoria ne-a fixat destinele.

Pe lîngă cei din care ne coborîm se cuvine să cunoaștem mai de aproape și pe cei printre care ne găsim. Deci literatura popoarelor învecinate nu trebuie să ne rămînă streină. Ce este sufletul celor care trăiesc lîngă noi și cum e exprimat în literatură nu ne poate fi indiferent. Pînă acum am dat prea puțină atenție acestei părți de informare, va trebui însă să nu o mai neglijăm, căci un semn de cultură e și curiozitatea pe care o arăți pentru ce se petrece în jurul tău, pentru vieața, mai ales intelectuală, a celor cu care vii în atingere.

În expuneri asupra dezvoltărei literaturilor mai e nevoie, în sfîrșit, să se țină samă și de aceia la care ele se adresează. Cînd este vorba de cultura femeiei, ele trebuie, desigur, prezentate întrucîtva în alt chip decît de obicei. Astfel, din trecutul literar e bine să se evoce mai des figurile de femei care s-au distins prin calitățile lor sufletești, pentru oa să se concretizeze rolul pe care îl poate avea și femeia în cultura generală. Dar mai ales în ce privește inițierea în anumite genuri de literatură se impune să se procedeze într-un mod deosebit. Cum unele însușiri — gingășia, sentimentalismul, fantazia zglobie — sînt mai accentuate în sufletul feminin, nu este necesar să se recurgă prea mult la literatura care ar contribui la dezvoltarea lor și aceea care e aleasă trebuie să aibă ca scop limpezirea, buna îndrumare a acestor însușiri, pentru a nu le lăsa să degenereze în ceva bolnăvicios. În schimb, trebuie stăruit mai mult asupra acelei literaturi care deschide orizonturi spre viziuni înalte, înseninătoare, dă sufletului mai multă vigoare, îl pregătește să privească vieața cu deplină stăpînire de sine, curajos, eroic. Cînd d-na de Maintenon spunea: „Dieu préserve les demoiselles de faire les savantes et les héroïnes”, cerea prea puțin educației femeiei — ca și cum ea nu ar trebui îndreptată spre eroism. În condițiunile vieței de azi, cultura femeiei trebuie înțeleasă și ea într-un spirit larg, căutîndu-se să se dezvolte prin ea aptitudini de care altădată se ținea mai puțin samă. O asemenea cultură nu poate fi privită ca un lux, ci ca o necesitate, și ia afirmarea ei în acest sens ne vine în ajutor și literatura.

Înțelegînd astfel studiul literaturilor, vom putea să ne apropiem sufletește cît mai mult de varietatea lor de forme și desprinde elementele pe care trebuie să se întemeieze cultura noastră, iar expunerile pe care le vom face vor fi ca o călătorie poetică prin minunatele priveliști pe unde au înflorit atîtea gînduri.