I

Pe lîngă probleme speciale de filologie, am căutat totdeauna în cursul meu să urmăresc și unele probleme de literatură. Acum doi ani, am consacrat — vă aduceți aminte — o parte din lecțiuni poeziei lirice provansale, arătînd evoluțiunea ei și înrîurirea pe care a avut-o asupra dezvoltărei poetice din celelalte țări romanice care s-au trezit devreme la o cultură mai înaintată; în alți ani m-am ocupat de epoca lui Dante, de literatura spaniolă, cea franceză din evul mediu, cea retoromanică etc., stăruind astfel să fac cunoscute cîteva monumente însemnate din istoria literară a popoarelor cu care ne înrudim. Reiau astăzi seria aceasta de expuneri și, înainte de a intra în dezvoltarea subiectului pe care l-am anunțat — Poeți de azi ai lumei romanice — voi căuta să arăt care este punctul de vedere care mă călăuzește și cum cred că trebuie înțeleasă istoria literară la Universitate.

Au fost și mai sînt filologi care-și mărginesc munca de o vieață întreagă numai la cercetări asupra fenomenelor linguistice, închizînd ochii în fața manifestațiunilor literare sau privindu-le cu acel dispreț din care-și fac o mîndrie toți care au urmat la școala de odihnă a unilateralităței. Pentru acești filologi formele linguistice sînt ceva izolat, numai un obiect de speculațiune fone- tică ori etimologică, și gîndul lor nu merge mai departe, nu caută să pătrundă mai adînc, să urmărească raporturile dintre asemenea forme și altele, în strînsă legătură cu ele. În mintea acestor filologi nu a răsărit încă ideea că nu poți despărți fenomenele linguistice de cele literare, că între felul de a se exprima dintr-o epocă, între materialul linguistic și producțiunea literară proprie ei există totdeauna un raport determinat: la un anumit curent literar corespunde o anumită direcție linguistică, un anumit fel de redare a ideilor prin cuvinte — să ne gîndim la epoca lirică din literatura provansală, la cea epică din literatura franceză și cea spaniolă, la Renaștere etc., caracterizate fiecare prin anumite particularități de formă și de fond, imprimaie de același caracter și explicabile unele prin altele. A privi fenomenele linguistice independent de cele literare este a avea o concepțiune mărginită despre ele, a nu înțelege o parte din vieața lor, împrejurările care le-au dat un caracter hotărît și le-au făcut să evolueze într-o anumită direcțiune.

Dacă ne gîndim, de altă parte, că filologul este dator să studieze particularitățile linguistice în legătură cu motivele psihologice și sociale care le-au determinat, aceasta îl apropie iarăși în cercetările lui de istoricul literar, pentru că și acesta este chemat — dacă nu mai stăruie în metode învechite — să urmărească transformările literare la lumina faptelor de ordine psihologică și socială. Nu este oare — ca să luăm un exemplu — limba franceză din secolul al XII-lea sau al XVII-lea produsul aceluiași suflet din care au izvorît poemele epice și tragediile spre care a culminat producțiunea literară a acestor epoci? Cînd se găsește în fața unor asemenea epoci și caută să fixeze fizionomia lor linguistică, filologul care ține să lucreze cu mijloace nouă și să pătrundă mai departe cu privirile lui cercetătoare nu se poate să nu se întîlnească cu istoricul literar, să nu se preocupe de unele probleme care ating și domeniul unuia și al celuilalt.

Nu este însă destul ca istoria literară să-și aibă locul cuvenit în preocupațiunile filologului — se cere încă să avem bine limpezită ideea pe care trebuie să ne-o facem despre ea, să știm în ce spirit trebuie înțeleasă și pînă unde pot fi întinse marginile ei. Și tocmai acesta este punctul asupra căruia voiesc să insist în această lecțiune. După cum anul trecut am căutat să arăt în ce chip trebuie privit un alt domeniu cu care filologia are numeroase puncte de contact — acela al folklorului — tot așa astăzi cred necesar să expun vederile mele cu privire la studiile de istorie literară la Universitate.

Ε un obicei, și la Universitățile noastre și la cele din streinătate, de a nu se ținea samă în studiul literaturilor decît de unele epoci, de producțiunile literare din timpuri mai depărtate: trecutul singur este socotit demn să formeze subiectul lecțiunilor universitare. Ε un obicei consacrat printr-o lungă tradițiune și dacă am căuta să-l explicăm am ajunge poate să descoperim în el rămășițe ale acelei concepțiuni care făcea altădată să se creadă că desăvîrșirea, adevăratul ideal de vieață trebuia căutat în vremuri străvechi, în nimbul de poezie cu care le plăcea minților naive să încunune trecutul. A fost însă altceva ce a întărit acest obicei. Spiritul modern s-a format în mare parte sub înrîurirea cultului pentru civilizațiunea greacă și romana. Cînd acum cîteva veacuri au început să se pună temeiurile unei vieți intelectuale superioare, din care să se poată împărtăși mai mulți, și în acest scop s-au înființat așezămintele de cultură din care aveau să se nască Universitățile de azi, idealul spre care aveau să se îndrepte spiritele doritoare de lumină a fost căutat dincolo de evul mediu, de întunerecul în care stătuse adîncită această epocă. Grija de a forma educațiunea literară a tinerimei fu lăsată atunci pe sama profesorilor de limbi clasice, singurii care puteau, după părerea acreditată, să inițieze sufletele în tainele frumuseților literare. Cînd după sute de ani cît a stăpînit această idee ca o dogmă inatacabilă, pe lîngă studiul literaturilor antice s-a alăturat — întîi timid — acela al literaturilor modeme, în predarea acestora s-a văzut furișîndu-se aceeași credință că numai trecutul merită să fie studiat, pentru că singur ar oferi pilde sigure pentru formarea gustului literar. Astfel s-a întronat și aici concepția pe care Carducci — un adorator și el al trecutului — o rezuma în cuvintele:

Sol nel passato è il bello.

Nu am fost și nu aș putea fi nici azi adversar al clasicismului; am ținut, dimpotrivă, să arăt în mai multe rînduri urmările păgubitoare pe care le-a avut pentru noi lipsa unei culturi clasice condusă cu stăruință și înțeleasă în spirit larg. Ar fi fost o rătăcire să mă ridic împotriva a ce poate aduce un plus în cultivarea gîndirei românești. Și tot așa nu am exclus din studiul literaturilor moderne cercetarea trecutului — probă cursurile pe care le-am ținut și din care am amintit o parte la începutul lecțiunei. Dar, după cum spuneam și cu alt prilej, este o greșală să-ți faci un cîmp exclusiv de cercetare din trecut și să închizi ochii în fața actualităței. Și din păcate așa înțeleg istoricii literari specialitatea lor. Dacă v-ați arunca ochii peste programele cursu- rilor de la Universitățile streine, ați vedea că și acolo profesorii se ocupă numai de epocile mai vechi din dezvoltarea unei literaturi — rar dacă se găsește cineva mai îndrăzneț să se apropie de timpurile nouă; o singură dată mi-a fost dat să ascult la Sorborna un curs despre Taine și Renan, iar producțiunea literară din timpul nostru nu mi s-a întîmplat niciodată s-o văd anunțată ca subiect de lecțiuni universitare nici în Franța, nici în Germania.

Cred că a venit timpul să se înlăture acest fetișism pentru trecut și să i se dea actualităței dreptul pe care trebuie să-l aibă și între zidurile Universităței, unde spiritul de rutină continuă și azi să stăpînească prea mult, sub o formă sau alta. Călăuzit de această convingere, am crezut necesar să las un loc actualităței și cînd am studiat literatura spaniolă și cînd am ținut acum șase ani cursul asupra simboliștilor francezi — acel curs pentru care unii — chiar dintre colegi — ar fi voit să mă răstignească dacă în locul inchizițiunei de altădată ar fi fost iertată azi o inchizițiune literară.

Ε greu, desigur — și mai ales la noi — să lupți cu unele prejudecăți, dar dacă ai credința că supunîndu-te lor te-ai face complice la o faptă rea, ți se impune datoria să arăți care sînt motivele ce te silesc să crezi altfel, ce te îndreptățește să nu împărtășești vederi impuse prin obișnuita tiranie a lenei intelectuale. Vom căuta dară să justificăm de ce și de data aceasta se cuvine să părăsim drumul urmat pînă acum și să luăm altul, pe unde putem culege roade mai bune pentru preocupațiunile literare, care cer și ele o continuă reînnoire.

Să presupunem că am pune unui istoric literar întrebarea: „ce crezi despre producțiunea literară actuală? găsești în ea scriitori care să merite să fie luați în samă sau poate ți se pare ca nici unul nu este demn să fie pus alături de scriitorii de mai înainte? Sînt curios să cunosc părerea dumitale, pentru că, uite, am auzit vorbindu-se și bine și rău de cutare scriitor și nu știu ce să aleg din aceste critici; dumneata trebuie să-ți fi format vreo părere… ai experiență, ești familiarizat cu atîtea opere și ești mai în stare să ai o judecată dreaptă.” O asemenea întrebare ar pune desigur în încurcătură pe istoricul literar. Dacă dînsul ar fi dintre cei pe care-i întîlnim de obicei, răspunsul lui, îngăimat, ar fi: „părerea mea? dar nu pot avea nici una, mă întrebi degeaba, pentru că nu mă interesează actualitatea, cred că nu merită… eu m-am specializat în literatura mai veche”. În fața unui asemenea răspuns ar fi de prisos să mai reînnoiești întrebările și să stăruiești să-ți spună de ce nu se interesează de actualitate — așa s-a deprins să gîndească, așa a învățat de la alții. Ε istoricul literar „n-aude, n-avede”. Dar să presupunem că, excepționali, acest istoric literar ar fi urmărit cu oarecare atențiune scrierile mai nouă și ar răspunde ori că aceste scrieri înseamnă ceva, ori că sînt de o valoare neglijabilă. La un asemenea răspuns, firește, am avea dreptul să continuăm cu întrebările și să-i cerem să ne lămurească de ce operele despre care este vorba au sau nu valoare. Și dacă interlocutorul nostru ar fi profesor, am avea iarăși dreptul să-l întrebăm mai departe: „dacă aceasta este părerea dumitale despre mișcarea literară actuală, nu crezi că această părere merită să fie cunoscută și de alții, de cît mai mulți, de aceia mai ales cărora ești chemat să le dai îndrumări, să le dezvolți spiritul critic, pentru ca să nu dibuiască prin întunerec?” Ce ni s-ar răspunde putem prevedea: ni s-ar repeta iarăși stereotipa scuză că nu e bine să se atingă actualitatea în expuneri de pe catedră, pentru că nu o putem judeca obiectiv, nu putem avea o călăuză sigură în mulțimea de păreri care se ciocnesc — aprecierile noastre pot fi greșite, premature.

Aceasta e, într-adevăr, întîmpinarea care se aduce ori de cîte ori se pune în discuție actualitatea, și pentru că mulți se adăpostesc după ea, vom căuta să vedem cît prețuiește și dacă nu se reduce și ea la o etichetă comodă pentru a-ți masca fie lipsa de curiozitate pentru manifestațiunile intelectuale ale timpului în care trăiești, fie neputința de a-ți forma o convingere.