II

Cînd se susține că numai anii pot hotărî valorile literare și că, prin urmare, trebuie să așteptăm clepsidra timpului să ne spună cine merită să ia locul printre adevărații scriitori, se aduce un ciudat blam discernămîntului nostru, puterei noastre de judecată. A împărtăși acest mod de a vedea este a contesta cu desăvîrșire unui critic posibilitatea de a alege din producțiunea literară a timpului ceea ce se impune printr-o netăgăduită superioritate. Oare — pentru ca să dăm o pildă — printre scriitorii din timpul mișcărei romantice, personalități ca a lui Victor Hugo, Musset ori Lamartine nu au arătat de la început că se ridicau, prin anumite însușiri, deasupra altora? Numai critici pătimași sau influențați de concepții literare învechite puteau contesta între 1820—1840 valoarea acestor scriitori, dar alături de asemenea critici erau alții, mai pătrunzători, mai în stare să înțeleagă că literatura franceză se îndruma spre o nouă epocă de strălucire prin opera acestor poeți. Critici de felul acestora erau, firește, și atunci mai rari, dar cuvîntul lor cumpănia mai mult și el avea să hotărască împotriva celorlalți.

Se va obiecta însă că, admițînd chiar posibilitatea de a distinge pe unii scriitori contemporani de alții mai puțin însemnați, rămîne totuși o parte în care aprecierile noastre pot să fie greșite, anume cînd este vorba de a fixa pentru fiecare din acești scriitori locul care i se cuvine în raport cu ceilalți. Și ca argument s-ar putea invoca împrejurarea că chiar autori consacrați au primit, după vremuri, după felul deosebit al publicului de a-și împărți simpatiile, cînd un loc superior, cînd inferior altora în ierarhia literară. La aceasta răspunsul e ușor de dat: nu poate fi totdeauna chestiunea de a hotărî dintre mai mulți scriitori de samă care este mai însemnat decît altul; acestea sînt cele mai de multe ori preocupațiuni de spirite pedante ori elementare; esențialul este de a recunoaște care dintre personalitățile epocei în care trăiești se impun atențiunei și vor rămînea în rîndurile celor aleși. Ne este indiferent, d.e., dacă pe un poet ca Musset unii din contemporani l-au crezut inferior lui Lamartine, cum este iarăși indiferent, în cazul care ne preocupă, dacă publicul de acum vreo douăzeci de ani l-a gustat mai puțin decît cel de pe la 1850 — aceste variațiuni de apreciere sînt naturale și explicabile; principalul este ca arunci cînd te găsești dinaintea unei asemenea individualități s-o recunoști fără șovăire și să-i dai locul alături de alții.

Iată dar că nu poate fi vorba de o imposibilitate absolută de a judeca actualitatea literară — această imposibilitate nu există decît pentru unii, pentru aceia care, orice ar face, rămîn refractari la toate formele nouă de gîndire și caută să-și ascundă insuficiența sufletească la umbra unor principii care au păcatul de a fi copleșite de rugină.

Și tocmai dintre aceștia nu ar trebui să fie profesorii universitari chemați să predea istoria literară. Putem chiar spune că lor, mai mult decît oricui altuia, sîntem în drept să le cerem această înțelegere mai largă, mai vie, a literaturei. Ocuparea unei catedre în învățămîntul superior presupune o pregătire îndelungată, o cultură întinsă, familiarizarea statornică cu toate problemele specialităței pe care ți-ai ales-o — și atunci, de la cine ai aștepta o mai temeinică înțelegere a faptelor literare actuale, de la cine ar trebui să aștepte tinerii o îndrumare sigură dacă nu de la un cunoscător adînc al acestor fapte? Ar trebui… dar, cum spuneam la început, e obiceiul să se renunțe la această așteptare îndreptățită. Și ne întrebăm atunci dacă renunțarea aceasta, concesiunea ce se face unei metode consacrate printr-o tradiție rău înțeleasă, nu este în prejudiciul specialităței pe care o reprezinți, nu scade o parte din interesul, din vieața pe care trebuie să i-o dai. Unde mai bine decît în cercetarea actualităței ai putea pune la contribuțiune bogăția de cunoștințe, experiența literară pe care ți-ai cîștigat-o prin cetirea atîtor opere, și de ce n-ai căuta să scuturi jugul unui prejudiciu de învățămînt care odată tot are să dispară?

Dacă însă crezi altfel, dacă nu ești convins de utilitatea unei schimbări în vederile tale de istoric literar, să nu te surprindă că vor ajunge pînă la tine cuvinte ca acestea: „Nu este oare păcat că toată cultura ta ți-a deșteptat curiozitatea numai pentru lucruri moarte și te-a făcut să închizi ochii în fața realităței care te înconjoară, să fugi de vieața care te cheamă? La ce-ți folosește știința cu care treci, mîndru, printre umbrele trecutului, cînd ea n-a deșteptat în tine dorul de a cunoaște lumea în care te găsești, sufletele cu care te înfrățești? Crezi oare că din mințile de azi nu răsare tot atîta lumină ca și altădată, dacă nu mai multă, că atîtea frunți înfrigurate gîndesc zadarnic, că literatura de azi e numai pleavă?… Sau poate, discret, recules în tine, urmărești totuși ce se scrie în jurul tău, dar ți se pare că nu e nevoie să împărtășești și altora ce ai cules din observațiunile tale tăinuite? De ce însă te închizi după ziduri de zgîrcit, de ce nu Iași și pe alții să se împărtășească din ce a adunat gîndirea ta zi cu zi… uite, sînt tineri care așteaptă să li se spună un cuvînt nou, o părere care să-i lumineze, o judecată care să-i păzească de rătăciri?”

Cînd cineva rămîne surd la asemenea cuvinte înseamnă că nu-și înțelege rolul care-i este încredințat. Ε într-adevăr datoria unui profesor să țină samă de ce alții așteaptă de la el. Tinerii care suie scările Universităței sînt doritori să li se deschidă calea spre înțelegerea vieței intelectuale ce se desfășură împrejurul lor — sufletul lor cere să știe ce merită să fie ales, pentru înălțarea lui, din vălmășagul de idei în care trăiesc. Cine a trecut prin Universitate și nu i s-a dat această mulțumire intelectuală știe cu ce gol pleacă în suflet după atîția ani petrecuți pe băncile ei… Și cîți n-au simțit acest gol!

Spre a învedera și mai bine că actualitatea nu poate fi exclusă din expunerile literare ale lecțiunilor universitare să privim chestiunea și sub alte fețe — vom vedea că argumentele se înșiră convingătoare de partea ideei pe care o apăr.

Este un principiu elementar de psihologie că sufletul nostru poate înțelege mai ușor pe aceia care stau sufletește mai aproape de noi. Aplicînd acest principiu la literatură, conoluziunea la care sîntem duși nu poate ti decît aceasta: e mai greu să înțelegi pe scriitorii din trecut decît pe cei de astăzi; transformările sufletești petrecute de la o epocă la alta cer, pentru pătrunderea celor dintîi, o sforțare de care nu ai nevoie la cei din urmă. Oricine, controlîndu-și bine impresiile literare, poate face această constatare. Și cu deosebire atunci cînd își formează cineva cultura literară se poate convinge de acest adevăr; sufletul lui prinde mai ușor pe al scriitorilor noi și numai după ce și-a dezvoltat înțelegerea literară în chipul acesta poate pătrunde mai bine frumusețile operelor din trecut.

De ce am desconsidera atunci acest principiu inerent firei noastre și am căuta să punem temeliile culturei literare exclusiv pe cunoașterea literaturei din alte timpuri, și uneori așa de îndepărtate? Scrieri bine alese din producțiunea timpului nou nu sînt oare cel mai bun mijloc de a dezvolta simțul literar al tinerilor tocmai prin faptul că pun sub ochii lor idei și sentimente mai cunoscute lor, mai potrivite cu mentalitatea lor și așa cum au fost răsfrînse prin personalitatea scriitorului, înrudit sufletește cu ei?

Desconsiderarea acestui principiu a fost una din greșelile grave ce s-au strecurat în învățămîntul literar de pînă acum. Și de acest neajuns a avut să sufere nu numai învățămîntul universitar, ci și cel secundar. Educațiunea literară ar trebui să plece de la literaturile moderne și nu de la cele clasice, care cer o pregătire mai îndelungată; cu pătrunderea spiritului literaturilor nouă ar trebui familiarizate în primul rînd mințile tinere. Numai cînd cineva a ajuns să înțeleagă frumusețile dintr-o bucată literară română ori franceză, numai atunci se poate presupune că are un substrat sufletesc îndestulător pentru pătrunderea și asimilarea operelor din antichitatea clasică.

Astăzi — chiar după unele îmbunătățiri ale programului — se stăruiește încă pe o cale cu desăvîrșire greșită. N-au ajuns încă elevii să-și dea bine samă de ce cuprinde, ca fond superior, o bucată literară modernă — uneori nici profesorul nu le atrage destul luarea-aminte asupra ei — și cu toate acestea li se cere să cetească opere clasice greu de însușit. Și ne plîngem de decadența studiilor clasice… cînd răul este în chiar metoda care se urmează, în lipsa de pregătire suficientă ce se dă pentru a îndruma sufletele tinere spre înțelegerea unei lumi așa de deosebite de a noastră.

Tot pe temeiul principiului pe care l-am arătat mai sus, ar trebui să se realizeze alte schimbări în învățămîntul literar. Dacă înțelegerea trecutului e înlesnită de cunoașterea actualităței, nu ar fi o exagerare să se ceară celor însărcinați cu predarea literaturilor clasice să nu rămînă cantonați numai în acest domeniu. Ε obiceiul, în adevăr, să se creadă cineva dispensat să cunoască o literatură nouă dacă își alege ca specialitate literaturile clasice. De ce și această unilateralitate cînd simțul estetic nu poate decît să cîștige în contact cu literatura mai nouă, asimilîndu-și elemente și criterii folositoare pentru judecarea literaturilor vechi? Ca o garanție chiar că cineva are toate însușirile să stăpînească și să comunice frumusețile literare ascunse în operele latine și grecești ar fi, cred, necesar, să i se ceară o lărgire a orizontului preocupațiunilor sale literare, o cunoaștere a cîtorva scriitori din epocile moderne și cea contemporană — pentru că cum poți avea pretențiunea sa înțelegi trecutul cînd sufletul îți este refractar la înțelegerea timpului tău?