IV

Acordîndu-se un loc în învățămîntul universitar cercetărei actualităței, literatura ar profita și în alt sens: curentele literare fără vieață, menite să rătăcească pe unii și pe alții, să le falsifice judecata, nu s-ar mai putea bucura de încrederea prea îndelungată ce li se dă adeseori din lipsa unui control critic. Cînd și de pe catedrele universitare s-ar auzi un cuvînt luminat, s-ar arăta ce merită să fie luat în samă din scrierile pe care ni le aduce fiecare an și ce trebuie respins ca nevrednic, literatura ar cîștiga din această întindere mai departe a criticei, înlăturîndu-se multe din nedumeririle care vin să turbure atmosfera ei. Cînd este vorba de a înlesni pătrunderea cît mai departe a unui gînd bun, de a ajuta triumful adevărului, nici un mijloc nu poate fi de prisos și datoria fiecăruia este să-și îndrepte acțiunea alături de alții spre idealul ce așteaptă ziua înfăptuirei și care va fi cu atît mai binefăcător cu cît va putea fi realizat mai curînd. Și oare se poate ierta unui profesor universitar să dezerteze de la această datorie, să renunțe la rolul lui de luminator, mai ales într-un cîmp de studii ca acela al literaturei, unde indiferența, ori gîndurile ascunse lasă de atîtea ori întunerecul să înăbușe razele aducătoare de vieață?

Sînt și la noi, ca și aiurea, două instituțiuni chemate să reprezinte manifestațiunile cele mai înalte de cultură: Universitatea și Academia. O fatalitate care nu știu dacă va putea fi înlăturată vreodată și pe care am primit-o în parte, odată cu numele, din Apusul bogat și el în rămășițe de rugină ale trecutului, face ca una din aceste instituțiuni — Academia — să nu răspundă chemărei sale. Academia noastră trăiește în afară de vieața intelectuală a timpului. Așa s-a deprins… și să avem pietatea să nu-i turburăm mulțumirea acestei deprinderi. Cum nu poți face dintr-o pivniță un palat tot așa nu am putea face din Academie o înțelegătoare a literaturei, și mai ales a literaturei de azi. Să renunțăm deci a-i cere sforțări peste puterile ei.

Rămîne atunci Universitatea. Aici tirania tiparelor vechi poate fi ușor înlăturată și revizuirea formulelor la care alții s-au închinat ca la niște moaște nu mai poate fi împiedecată de gesturi autoritare — sau dacă i-ar trece cuiva prin gînd o asemenea dictatură este o putere a cuvintelor care să vie să protesteze. Ε departe desigur și Universitatea noastră, ca și altele din streinătate, să ia în toate împrejurările o atitudine mai îndrăzneață față de ce ne-a lăsat trecutul ca un balast supărător de prejudecăți. Reacțiuni într-un sens sau altul s-au produs din timp în timp, și roadele lor bune le putem prețui astăzi; alte reacțiuni încep sau ni le va aduce ziua de mîne, și ele sînt cu atît mai așteptate cu cît rutina a ținut mai mult timp mințile departe de realitate, ascunzîndu-le adevărul pe care trebuiau să-l recunoască.

A nu lăsa Universitatea în pîcla care a acoperit-o prea deseori pînă acum, a-i deschide porțile largi ca să primească lumină de pretutindeni unde răsare azi, a o face să se împărtășească din tot ce frămîntă mințile făuritoare de idealuri nouă — acesta trebuie să fie gîndul nostru de fiecare clipă. Iar în „bric-à-bracul” vechiturilor să căutăm să lăsăm un loc credinței că Universitatea e un fel de lăcaș în care cîțiva pustnici intelectuali vin să se închine la aceleași icoane afumate, neîndrăznind să arunce privirea spre ferestrele de unde vine vreo solie a timpului nou, vreun surîs de primăvară… Adevărata Universitate nu poate fi decît aceea care nu rămîne streină de actualitate, trăiește cît mai mult din vieața ce clocotește împrejurul ei.

Acesta va trebui să fie de acum înainte învățămîntul universitar și în ce privește studiul literaturei. Și se va ajunge, fără îndoială, aici, cu toată împotrivirea unora. Va fi și pentru istoria literară ziua dezrobirei de formulele strîmte ale tradiționalismului și nu ne va mai fi dat atunci să vedem în lumea universitară atîtea pilde de neînțelegere literară cîte se întîmplă să înregistrăm astăzi. Cunoașteți pe una din cele mai nouă și cea mai elocventă. Într-un număr din La revue, Emile Faguet a publicat un articol despre Baudelaire în care nu-i recunoștea marelui poet decît oarecare virtuozitate de tehnician și abilitate în redarea unor locuri comune ale poeziei. Protestări multe și îndreptățite s-au ridicat împotriva acestui articol în care un profesor de Universitate și membru al Academiei arăta atîta lipsă de simț literar. Dar să nu ne mirăm: Faguet e și el una din victimele sistemului de predare literară ce s-a practicat pînă acum, fără deșteptarea curiozităței pentru ce e nou sau formarea gustului pentru înțelegerea altei literaturi decît aceea a programelor de licență, agregație etc. De aceea critica lui Faguet ține tovărășie criticei atîtor profesori care fac din ea un exercițiu școlăresc și pedant. Și cînd ne gîndim că Faguet a scris după cincizeci de ani de cînd un Théophile Gautier, împotriva tuturor, venia să pună în lumină originalitatea lui Baudelaire, nu este oare semnificativă această neînțelegere nici azi a unui scriitor și nu ne dă dreptul să facem reflexia că decît duzini de critici de felul acesta mai bine un singur critic ca Théophile Gautier… care nu era totuși profesor universitar?

Un spirit mai larg, pregătit să cuprindă în el și să comunice altora aspectele multiple ale literaturei contemporane, iată ce trebuie să cerem de acum înainte celor care se ocupă cu literatura. Și pentru ca un istoric literar să-și îndeplinească mai bine această misiune putem chiar să-i cerem să nu rămînă mărginit în domeniul literaturei, ci să-și îndrepte privirile spre tot ce concretizează cultura timpului său. Producțiunea literară dintr-o epocă nu este un fenomen izolat, fără legătură cu alte manifestațiuni ale gîndirei: între creațiunile scriitorilor și ale altor artiști — pictori, sculptori, compozitori — sînt asemănări numeroase, pe care ușor le putem descoperi și care se explică prin atmosfera intelectuală comună în care s-a format sufletul lor. Analiza mai adîncă a operelor literare ne poate fi chiar înlesnită prin apropierea lor de creațiunile artistice de altă natură. Aceasta e metoda pe care am urmat-o cînd am studiat anii trecuți simbolismul, și să nu vi se pară curios dacă în anul acesta, ocupîndu-mă de poeții italieni contemporani, voi stărui asupra artei italiene amintind nume ca ale lui Previati, Bistolfi ș.a., a căror operă ne ajută să cunoaștem concepțiunile artistice superioare spre care tinde Italia de azi și să vedem legătura dintre ele și ideile care însuflețesc pe scriitori.

Numai procedînd astfel, literatura unei epoci ne apare în linii mai vii, în cadrul adevărat al vieței intelectuale, artistice, de care se leagă ca o parte de tot. Desigur, asemenea peregrinări dincolo de granițele literaturei îngreuiază sarcina istoricului literar, dar poate fi aceasta un motiv ca să ne eschivăm de la un plus de muncă? Greutăți din ce în ce mai multe, probleme tot mai numeroase vin să complice azi activitatea tuturor specialităților — cine vrea să se devoteze uneia din ele să aibă curajul sa le înfrunte, pentru că nicăieri progresul nu se realizează cu cei care-și aleg căile cele mai lesnicioase ori se leagănă în hamacul leneviei.

Între concepțiunea de pînă acum asupra istoriei literare și aceea pe care am formulat-o timpul va hotărî care este mai întemeiată.

Dacă părerea la care m-am oprit se îndepărtează de cea consacrată, oficială, ea a plecat din îndemnul de a supune criticei fiecare idee pe care venim să înălțăm altele și din care ținem să facem călăuza sigură a cercetărilor noastre. Ε un îndemn al sufletului nostru pe care nimeni nu-l poate opri — și tot așa de îndreptățit ca și dorința pe care o simțim de a ne întoarce din cînd în cînd privirile de la trecutul pe care am izbutit să-l dezgropăm din întunerec la prezentul care ne cheamă cu luminile lui. Uneori chiar sufletul nostru cere mai mult decît atît: peste trecut și peste actualitate el simte nevoia să se avînte pînă unde i se limpezește o parte din ce stă ascuns în tainele viitorului. A nu te opri numai la ce vezi desfășurîndu-se în jurul tău, ci a căuta să mergi mai departe și să deslușești cîteva din formele în care se va închega vieața intelectuală viitoare — la aceasta ești dus fără voie cînd mintea nu-ți este deprinsă să rămînă numai între hotarele peste care nu îndrăznesc să treacă alții. Și numai plecînd de la actualitate, căutînd s-o cunoști și s-o înțelegi, poți întrezări și în literatura ce se va înălța mîne din gîndurile semănate astăzi — numai astfel vei putea adăuga o nouă mulțumire la altele pe care ți le dă munca de fiecare zi închinată luminărei sufletului și statornicirei adevărului.