III

Necesitatea de a adăuga un mijloc eficace pentru dezvoltarea spiritului critic vine și ea să pledeze în favoarea studierei actualităței. Urmărirea producțiunei literare din timpul tău și obligațiunea pe care ți-o iai să-ți spui părerea ce ți-ai format-o despre ea te silesc să veghezi mereu asupra aprecierilor tale, să-ți controlezi fiecare impresie și să nu lași să se ridice sau să se coboare, pe nedrept, cumpăna judecăței într-o parte ori într-alta. Cînd activitatea de istoric literar te duce numai spre trecut, această îngrădire de precauțiuni nu va veni niciodată să te îngrijească, pentru că afirmațiunile tale rămîn în cercul constatărilor obișnuite, al faptelor recunoscute de mult. Îți va fi astfel ușor să te ocupi de un Goethe, un Victor Hugo și alți scriitori consacrați, să arăți ce cuprinde opera lor și să te entuziasmezi dinaintea ei — cuvintele tale vor fi cuvinte care s-au mai spus și critica ta va fi ecoul părerilor cărora vremea le-a dat puterea convingerilor de care nu te mai poți îndoi. Cît mai grea apare însă sarcina ta de judecător literar în fața actualităței, în fața mulțimei de aspecte spre care se opresc privirile cale. Aici e haosul în care te pierzi e nelămuritul care așteaptă lumină, sînt licăririle de răsărituri ce abia se zăresc prin întunerec… e vieața literară proteică, tumultoasă, din care se va închega literatura ce va trăi mîne.

Și tocmai aici, mai mult ca oriunde, se poate vedea dacă într- adevăr ești omul al cărui ochi știe să aleagă, criticul a cărui judecată poate să deosebească ce e nou și trainic de ce e învechit și trecător. Dacă sufletul tău a trăit închis între zidurile muzeelor literare, actualitatea te va găsi nepregătit, în fața ei te vei simți strein, dezorientat, și vei fugi de ea ca de un lucru care te turbură ori te umilește; dacă însă ai lăsat un loc în mintea ta înțelegerei formelor nouă, actualitatea va fi pentru tine un prilej de bucurie intelectuală și de punere la încercare a spiritului tău critic. Atingerea cu ea va face și mai mult încă: va contribui să-ți întărești aptitudinile critice, pentru că te va îndemna să observi încontinuu ce se petrece în lumea literară din jurul tău și să înțelegi ce trebuie să alegi din ea, știind că numai astfel cuvîntul tău va fi ascultat cu încredere de alții.

Celor care caută să evite actualitatea le-am putea, de altă parte, aminti că, fără să vrea, sînt împrejurări în care nu se poate să nu se ocupe, cîtuși de puțin, de ea. Să presupunem că cineva ar voi să studieze școala naturalistă, în întreaga ei evoluțiune, în legăturile ei cu romantismul, în formele deosebite sub care apare la diferiți reprezentanți pînă pe la 1880. O expunere adevărat istorică asupra acestei școale ar trebui desigur să atingă toate aceste puncte, să arate cum s-a format ea, cum a ajuns la perioada de înflorire și cum, pe urmă, a decăzut în opere care au adus compromiterea ei. Cel care și-ar alege un asemenea subiect s-ar vedea însă adus fără voie să vorbească și de mișcarea literară contemporană. Decadența naturalismului nu se poate înțelege într-adevăr dacă nu se pune în legătură cu mișcarea literară care a început după 1880. În acest moment a pornit, cum se știe, reacțiunea simbolistă care stăpînește și azi literatura europeană. Istoricul literar care s-ar ocupa de naturalism ar trebui, prin urmare, să atingă indirect și mișcarea simbolistă. Poate, dacă ar fi mai nehotărât, mai timid, ajungînd la acest punct ar găsi o formulă care să-l scutească de orice apreciere asupra simbolismului. N-ar fi însă surprinzătoare o asemenea eschivare? Pentru că dacă recunoști că o școală literară a fost învinsă de alta, nu recunoști prin însăși această împrejurare că aceea care a fost învingătoare își datora ascendentul unor principii temeinice și demne de luat în samă? Iată dar că oricît ai căuta ca istoric literar să înlături actualitatea, nu se poate să nu te atingi de ea — afară numai, bineînțeles, dacă iai prea ușor această sarcină, fără conștiința luminată de ceea ce ți se cere și responsabilitatea care este legată de misiunea ce-ți este încredințată.

Și — pentru ca să încheiem cu considerațiunile de care cred că ar fi bine să se țină samă în direcțiunea ce trebuie dată învățămîntului literar — ne întrebăm de ce s-ar interzice unui profesor de literatură să se ocupe de actualitate cînd în alte domenii nu se impune această atitudine? Oare în filologie profesorul nu se simte dator azi să țină samă de părerile, de curentele nouă și să le facă cunoscute studenților; în filozofie, se poate trece în lecțiunile universitare peste teoriile care au revoluționat psihologia, estetica, neamintindu-se un Wundt, un Bergson sau Lipps; și — ca să luăm un exemplu în afară de specialitățile noastre — este oprit unui profesor de economie politică să vorbească de ideile care au schimbat spiritul acestui studiu, de mișcările sociale de azi ș.a.? Și într-un caz și în celelalte, părerile recente sînt discutate, profesorul le judecă și știința cîștigă tocmai prin această alimentare continuă cu ideile nouă ce se frămîntă azi. De ce numai în istoria literară se crede altfel, de ce stăpînește încă părerea că nu e bine să ne oprim la ce e nou, că trebuie să lăsăm pe scriitori să treacă întîi la cimitir și numai pe urmă să ne spunem părerea asupra lor?

De ce?

Pentru că istoria literară a fost cam soră pînă acum cu teologia. „Nu vă atingeți — Li s-a spus istoricilor literari — de canoanele consfințite… credeți numai în ce ați învățat, fugiți de ce nu a căpătat binecuvîntarea patriarhatului criticei… iar dacă duhul răzvrătirei vă îndeamnă să nu țineți samă de porunca aceasta, să știți, ereticilor, că păcat mare are să apese asupra sufletelor voastre, iar păcatul va fi și mai mare cînd veți face și pe alții să cadă în erezie.“

Supuși, istoricii literari au ascultat porunca și au continuat să se închine la dogmele la care se închinase și strămoșii lor. Ce bun ar fi fost aici puțin duh de răzvrătire…

Dar pentru aceasta trebuie curaj. Și tocmai o asemenea însușire nu se prea vede la cei care vin în atingere cu literatura.

Α-ți spune părerea despre oamenii și operele din timpul tău înseamnă a nu cunoaște șovăirile, a nu te teme de nimic — decît doar de prepusul minciunei față de tine și de alții. Cîți însă au curajul acesta?

Și totuși ar trebui să fie mai mulți, pentru că literatura sufere și ea de pe urma deprinderilor care întrețin frica de a spune adevărul, cu tovarășa ei obișnuită, fățărnicia. Lașitatea intelectuală este și azi — mai ales la noi — o boală răspîndită; e boala care te scutește de orice surmenaj de convingeri și-ți garantează, pînă la adînci bătrînețe, o beatitudine invidiată de mulți și ade- seori rentabilă. Cei atinși de această boală în literatură ar fi timpul să mai scadă la număr… Și cel mai bun mijloc de a combate lipsa de sinceritate și curaj literar ar fi obligațiunea ce s-ar cere celor care vorbesc altora de literatură să nu se creadă scutiți de a avea o părere asupra scriitorilor și curentelor din timpul lor.

Înlăturînd obiceiul tăcerei premeditate, al atitudinei de ezitare, de rezervă față de actualitate, s-ar ajunge în felul acesta și la o educare mai bună a sufletelor, s-ar atinge și un folos moral pe lîngă cel literar. Pentru că nu trebuie să uităm un lucru: orice studiu nu este menit să dea numai cunoștințe, să îmbogățească mintea, ci să înnobileze sufletele în întregimea lor, să lumineze toate părțile întunecoase care sînt în firea neformată a fiecăruia, să dezvolte însușirile bune ce stau ascunse și să facă din cît mai mulți caractere, oameni adevărați. Toate îndemnurile, toate pildele care se dau la anumite prilejuri în forme teoretice pompoase rămîn cuvinte sterpe dacă nu se caută pe altă cale, stăruitor și temeinic, cu fapte și îndrumări bune, să se stîrpească din suflete tot ce este dușmanul de fiecare zi al gîndurilor care nu cunosc nici frică, nici compromisuri, nici întîrzieri pe drumul idolatriilor pentru care nu mai putem avea evlavia oarbă de altădată.