I

Urmărind evoluțiunile literare, o constatare pe care o poți face adeseori este că un gen literar apare cu atît mai accesibil schimbărilor, se poate reînnoi cu atît mai ușor cu cît e mai mult cultivat — producțiunea multiplă înlesnește introducerea de elemente nouă, dă prilej temperamentelor variate să se manifeste. Oricît ar fi de adevarată această constatare în unele cazuri, ea rămîne la aceeași valoare relativă ca și alte constatări din domeniul faptelor literare. Ca pildă ne poate servi ce s-a scris în roman în cei din urmă treizeci de ani. Iată o producțiune de o bogăție cum nu s-a mai văzut în nici o altă epocă — opere peste opere îngrămădite an după an, nume lîngă nume disputîndu-și gloria și împărțindu-și, pentru mai mult ori mai puțin timp, sufragiile cetitorilor. Și cu toată această febrilitate de producțiune, romanul a rămas în multe privințe staționar, nu a evoluat în măsura în care ne-am fi așteptat. Comparat cu ceea ce s-a realizat în poezie în urma revoluțiunei simboliste, deosebirea e mare, așa că sîntem în drept să așteptăm și în roman o prefacere adîncă, hotărîtoare.

De unde să vie întîrzierea aceasta în evoluțiunea romanului? Cauza principală trebuie căutată în împrejurarea că romanul s-a adresat unui cerc de cetitori cu dispozițiuni sufletești anchilozate — publicului mare, care păstrează mult timp un anumit fel de a simți, de a privi vieața. Să ne gîndim de altă parte că cel mai mare contingent de cetitori ai romanelor se recrutează printre elementul feminin. Psihologia feminină se distinge însă printr-o timiditate în fața inovațiunilor, printr-un cult stăruitor pentru ce este recunoscut, impus prin tradițiune. Cetiți, de exemplu, versurile atîtor poetese franceze de azi — veți descoperi în ele urmele întîrziate ale formulei parnasiene și mai ales ale genului propriu lui Sully Prudhomme — sensibilitatea caracteristica poeților noi, simboliști, a trecut departe de ele și parcă se vede în toată opera lor o neîncredere în eficacitatea transformărilor aduse de concepțiunea simbolistă. Rari sînt sufletele feminine care să înțeleagă deodată ce aduce nou o prefacere literară sau artistică. Educațiunea feminină tinzînd însă astăzi să devină mai intelectuală, e de așteptat ca în viitor și sufletul cetitoarelor să fie mai bine pregătit pentru formele nouă de literatură.

O altă cauză — în legătură, dealtfel, cu cea de mai sus — este felul în care a fost considerat romanul de cei care s-au adresat lui ca să-i ceară cîteva clipe de satisfacțiune literară. Romanul a fost socotit în general ca o lectură ușoară, desfătătoare, necongestionantă, ca un prilej de a stimula unele capricii ale imaginați unei — o ușoară beție de hașiș, atîta au căutat și caută cei mai mulți care deschid paginile ispititoare semnate de vreun nume mai mult sau mai puțin cunoscut.

Iată însă că printre mulțimea de romane scrise în acest fel și cultivînd anumite predispozițiuni ale cetitorilor se ivesc cîteva care vestesc ceva deosebit de genul care a tronat pînă acum. Să nu căutați aceste romane printre cele pe care ziarele și revistele le anunță că au primit cutare sau cutare premiu, nici printre cele care poartă pe copertă cuvintele de bucurie a editorului: „a 30-a, a 40-a mie” — premergătoarele, mai modeste, ale romanului de mîne le veți găsi printre cele remarcate izolat de vreun critic conștiincios, desfăcut de prejudiții, și care n-au ajuns să însemne alături de titlu decît a 3-a ori a 4-a mie.

Să luăm vreo două din aceste puține romane ce aduc cîteva elemente nouă și să vedem ce putem întrezări din ele pentru literatura de mîne.

Ne vom opri întâi la romanul pe care André Gide l-a publicat anul trecut sub un titlu simbolic, La porte étroite. Cine ar căuta în acest roman un subiect rar, incidente complicate, ar rămînea desigur decepționat. Tema e destul de simplă: ni se înfățișează un colț de provincie, Fougueusemare, aproape de Havre; aici trăiește o familie protestantă, Bucolin, care într-o zi va avea să sufere din cauza ușurinței mamei: cedînd temperamentului său aventuros de creolă ea pleacă într-o zi în tovărășia unui adorator; din cele două copiile care rămân cu tatăl, cea mai mare, Alissa, este de o sensibilitate care o va face să trăiască într-o continuă frământare, într-o veșnică nemulțumire și neîncredere în ea și ce-i poate aduce vieața. Cu asemenea fire, nici iubirea nu-i va da bucuriile la care se gîndește uneori: ea iubește pe vărul ei, Jérôme, și s-ar părea un moment că totul i-ar face să-și închine vieața unul altuia. Iată însă că într-o zi la gîndul de a se căsători ea răspunde cu un gest negativ — motivul: dorința de a vedea întîi căsătorită pe sora ei mai mică, un temperament de altă natură, înțelegînd vieața mai aproape de felul comun. Dar chiar după căsătoria surorei sale, dînsa refuză să se logodească cu Jérôme. De ce? cînd cu toate acestea îl iubia, îi scria cuvinte de cea mai frenetică dragoste. Nici el nu se dumerește de multe ori, și cînd, după cîțiva ani de îndepărtare, după o întrevedere în care ceva neînțeles, fatal parcă, îi înstreinează pentru totdeauna, ea moare într-un sanatoriu, dînsul poate desluși, mai bine din paginile jurnalului rămas de la ea luptele, nehotărîrile chinuitoare prin care a trecut vieața ce-i fusese scumpă și care-l va obseda mereu cu amintirea-i duioasă și stranie.

Caracterul Alissei pare desigur ciudat; pentru a-l înțelege trebuie să ne gîndim la o parte din vieața în care ne transportă povestirea lui Jérôme — romanul se prezintă ca episoade istorisite de acesta. Ne găsim într-un mediu protestant care a influențat adînc sufletul Alissei, cum a atins și pe al lui Jérôme. Gîndul la perfecțiunea spre care ne cheamă morala creștină preocupă mereu pe Alissa și cetirea cărților de edificare ori ascultarea vreunei predici în biserică deșteaptă în amîndoi dorul de o vieață purificată, de un veșnic îndemn spre înălțare:

„Dans la petite chapelle, il n’y avait, ce matin-là, pas grand monde. Le pasteur Vautier, sans doute intentionnellement, avait pris pour texte de sa méditation ces paroles du Christ: „efforcez-vous d’entrer par la porte étroite, car la porte large et le chemin spacieux mènent à la perdition, et nombreux sont ceux qui y passent; mais étroite est la porte et resserrée la voie qui conduisent à la Vie, et il en est peu qui les trouvent”.

Alissa se tenait à quelques places devant moi. Je voyais de profil son visage; je la regardais fixement, avec un tel oubli de moi qu’il me semblait que j’entendais à travers elle ces mots que j’écoutais éperdument…

…”Car étroite est la voie qui conduit à la Vie”, continuait le pasteur Vautier et par delà toute macération, toute tristesse, j’imaginais, je pressentais une autre joie, pure, mystique, séraphique et dont mon âme déjà s’assoiffait. Je l’imaginais, cette joie, comme un chant de violon à la fois strident et tendre, comme une flamme aiguë où le coeur d’Alissa et le mien s’épuisaient. Tous deux nous avancions, vêtus de ces vêtements blancs dont nous parlait l’Apocalypse, nous tenant par la main et regardant un même but.”

La acest misticism, care ni se pare curios astăzi, dar care mai leagănă unele suflete, se adaugă o altă notă care pune într-un relief deosebit figura eroinei romanului. Alissa este o fire intelectuală, care se analizează încontinuu și din această analiză se întoarce adeseori micșorată, nemulțumită, cuprinsă de neliniștea, de teama că orice ar face nu va putea atinge niciodată visul de fericire, pentru că nu-i este dat să-l trăiască așa cum l-a întrezărit și cum caută să-l țină departe. Lîngă iubitul ei ea spune într-o zi:

„Mon ami, je me sens plus heureuse auprès de toi que je n’aurais cru qu’on pût l’être… mais crois-moi: nous ne sommée pas nés pour le bonheur.”

Și chiar dacă uneori i se pare că fericirea s-ar putea opri și în calea ei, o altă teamă vine s-o turbure. Poate că această fericire va fi prea obișnuită, prea ieftină, sau va amorți, printr-o mulțumire prea ușoară, orice avînt mai departe al sufletului:

„O Seigneur! Gardez-moi d’un bonheur que je pourrais trop vite atteindre! Enseignez-moi à différer, à reculer jusqu’à Vous mon bonheur… Combien se rétrécit dans le bonheur tout ce qui pourrait’être héroique!”

Și astfel, în această tortură, în această luptă sisifică, se stinge sufletul Alissei — el se grăbește parcă, eroic, să apună în tainele morței.

Emoțiunea pe care o produce opera lui André Gide e dintre acelea care se strecoară, încet, încet, în suflet, și numai după cîtva timp ajungi să-ți dai bine samă de ea, s-o înțelegi în toate motivele ei. Cît te oprești la ultima pagină ți se pare chiar că lumea în care ai fost dus are o parte de nenatural, este înfățișată în colori forțate de autor și totuși, lăsînd să se desfășoare în minte unele momente, reamintindu-ți atîtea cuvinte rostite de cei doi eroi, nu se poate să nu te simți adînc impresionat, să nu te regăsești cu gîndurile și emoțiunile tale. Ceva din fiecare din noi trăiește în personajele lui André Gide: complexitatea sufletească de azi, acel tumult de simțiri, de pasiuni care te fac să șovăiești ori să te avînți spre hotărîri îndrăznețe și care îți dau impresiunea că trăiești o vieață de nenumărați alter ego — toate acestea răsar viu din urmărirea povestirei scriitorului francez.

Ce distinge mai ales acest roman de altele care s-au scris? Ε în primul rînd atmosfera de mister oare plutește asupra unor situațiuni; te-ai aștepta cîteodată să ți se lamurească mai bine unele motive, unele conflicte sufletești. André Gide le indică numai și lasă gîndului nostru să le deslușească, să le explice. Și chiar partea din urmă a romanului, unde se reproduce jurnalul de confesiuni scris de Alissa și în care autorul a căutat, ca prin surprindere, să ducă mai departe firul povestirei — procedeu literar de o fericită originalitate — lasă încă multe puncte de întrebare în mintea cetitorului.

Nu găsești în acest roman descrieri detaliate, așa cum ne deprinsese școala naturalistă — chipurile personajelor ne sînt zugrăvite în două, trei cuvinte, sau ni le reprezentăm mai mult după fizionomia lor sufletească; peisagiile ne sînt evocate în cîteva linii fugitive, în cîteva tonuri estompate, ca în tablourile impresioniștilor. Nimic din nesfîrșitele și obositoarele incidente descriptive ale școalei de altădată.

În descrierea stărilor sufletești, André Gide a înțeles iarăși că nu este nevoie de multe cuvinte, de multe comentări.

Totul este înfățișat sobru, fără lux de lirism, fără efuziuni sentimentale care se întîlnesc des și astăzi la unii romancieri. Pa- sagiul următor e caracteristic în această privință:

— „Alissa t’attend dans le jardin, me dit mon oncle, après m’avoir embrassé paternellement, lorsque, à la fin d’avril, j’arrivai à Fougueusemare.

Si d’abord je fus déçu de ne pas la trouver prompte à m’accueillir, tout aussitôt après je lui sus gré de nous épargner à tous deux l’effusion banale des premiers instants du revoir.”

Și alături de acestea, de relevat nota de discreție care distinge personajele în convorbirile lor; de teamă de a nu redeștepta impresii neplăcute, amintiri turburătoare, convorbirile alunecă ușor asupra faptelor. Cînd Alissa vorbind, într-o seară, cu tatăl său despre Jérôme, pe care dînsa îl lăuda pentru seriozitatea și făgăduințele de o carieră strălucită pe care le arăta, bătrînul observă:

„— Mais cela ne suffit pas pour réussir…

Iar Alissa îl întreabă:

— Qu’est-ce qu’il faut encore?

— Mais, mon enfant, que veux-tu que je te dise? Il faut de la confiance, du soutien, de l’amour…

— Qu’appelles-tu soutien? interrompit Alissa.

— L’affection et l’estime qui m’ont manqué, répondit tristement mon oncle.

Puis leur voix définitivement se perdit.”

Cîtă discreție în aceste cuvinte ale bătrînului care lasă numai să se înțeleagă căsnicia lui chinuită, suferința pe care a avut s-o îndure cînd un capriciu a dus de la căminul familiei pe aceea în care credea că va avea o tovarășe de vieață. Ce prilej ar fi găsit aici un alt romancier să înșire pe cîteva pagini infidelitățile și ușurința soției bătrînului Bucolin.

În felul acesta de a înțelege romanul se arată, fără îndoială, o orientare nouă. Și nu trebuie oare să vedem în cele cîteva trăsături caracteristice pe care le-am constatat la André Gide influența netăgăduită a simbolismului? Ceea ce ne este cunoscut de la poeții simboliști reapare în opera de romancier a acestui scriitor.

Sub înrîurirea simbolismului romanul se îndreaptă deci și el spre forme nouă — unele din ele reies de acum în evidență, altele se vor accentua cu vremea, și va trebui să fim iarăși recunoscători poeților noi că au netezit calea spre regenerarea romanului, pregătind sufletele să-l înțeleagă în chipul cum se vestește de pe acum.