II

Romanul lui André Gide ne ducea, cum am văzut, într-o parte din vieața sentimentală de azi, înfățișîndu-ne — într-un cadru mic, de mediu provincial — cîteva suflete chinuite de zădărnicia unui vis de iubire. într-o lume cu totul altfel și de o concepțiune artistică mai largă ne transportă romanul lui Paul Adam, Le trust. Vedem aici desfășurîndu-se unul din aspectele cele mai caracteristice ale vieței moderne: pasiunea pentru întreprinderile care pun în acțiune forțele industriei și fac să strălucească dinaintea atîtor suflete miragiul îmbogățirei, satisfacțiunea de a domina asupra altora.

Paul Adam nu a voit să aducă în acest roman un imn de preamărire puterei banului; povestirea lui prezintă această putere și în ceea ce ea are respingător, neuman, distrugător pentru unii — cîți nu sînt sacrificați, cîte victime nu rămîn în urmă pe drumul unde se înalță unul singur, și chiar acel care ajunge eroul, tiranul din împărăția afacerilor de cîte ori nu-și simte sufletul tresărind — oricît de nesimțitor s-ar sili să pară — la unele viziuni care-i amintesc nedreptăți și chiar crime. Ca observator obiectiv al lumei de azi, Paul Adam ne descrie și în bine și în rău forța banului, a întreprinderilor uriașe puse la cale de vreun trust, și povestirea sa este o puternică evocare a tumultului de energii care luptă, se ciocnesc împrejurul unui gînd îndrăzneț de cuceriri nesfîrșite. Printr-un fel de misticism pitagorician, Paul Adam a voit să arate că lumea agitată în care ne învîrtim e stăpînită de puterea misterioasă a numerelor, a cifrelor care se combină, se adună, în nesfîrșite progresiuni — dialogul dintre două personaje ale romanului, Héricourt și Jim Ciamorgan, redă astfel această idee:

„Vous aussi, vous redoutez cette influence mysthérieuse dans les Affaires, cette force des Nombres qui se lève entre les faits, et qui nous porte plus loin que notre prudence, en se multipliant toujours, toujours par mille nécessités inattendues de faire plus, de rassembler plus de clientèle, d’utiliser plus de machines, d’employer plus de gens, de faire réagir les cours d’Europe sur ceux d’Amérique, d’obtenir plus de crédit à Londres, d’associer plus de concurrences allemandes, d’atteindre plus de marchés en Asie, d’accaparer plus de causes, afin de rendre plus d’effets, afin de créer plus…

— C’est là ce que l’on surnomme la divinité du Nombre. A l’exemple de quelques mathématiciens, nous croyons, n’est-ce pas, à la vie réelle du Nombre?”

Acest adaus de misticism matematic nu l-am fi găsit desigur la un romancier naturalist, și cu toate acestea Paul Adam ne dă în acest roman multe lucruri care ne amintesc de aproape pe scriitorii din școala naturalistă. Întîi, subiectul — vieața industrială, comercială de azi, sentimentele care agită mulțimile orașelor — ne face să ne gîndim imediat la Zola. Pe urmă, tehnica prezintă unele asemănări cu scriitorii generațiunei trecute — Paul Adam a păstrat pasiunea pentru unele descrieri minuțioase, inutile adeseori, așa cum căutau să ne aducă mereu naturaliștii. Despre tehnica sa Paul Adam dedea, e adevărat, lămuririle următoare în cuvintele pe care le publica acum cîteva luni în Vers et prose (vol. XIX, pag. 29) asupra felului cum a compus romanul său:

„Autant que le simple, le complexe exige son style propre qui, par des ellipses audacieuses, concentre, en une phrase, la somme d’impressions autrefois enumérées dans une scène éloquente de tragédie. Le sentiment, l’acte et l’idée, ou bien la foule, le groupe et l’individu doivent apparaître ensemble et avec les accessoires choisis pour évoquer les causes, les conséquences, les répercussions, même l’évolution du fait.”

Să nu interpretăm însă aceste cuvinte decît ca o mărturisire a scriitorului francez de a căuta să scrie într-un stil precis, nervos, eliptic uneori — și în această privință desigur că se deosebește de atîți naturaliști. Opririle numeroase la descrieri, îngrămădirea de prea multe detalii fac însă din Paul Adam un continuator direct al naturaliștilor.

Și cu toate acestea, ajungînd la ultima pagină din Le trust, rămîi cu impresiunea că e ceva — chiar mult — ce deosebește pe acest scriitor de predecesorii săi.

De unde să vie această impresiune?

Spuneam că Paul Adam, ca și naturaliștii, ne reprezintă vieața intensă din centrele industriale, pasiunile care clocotesc în sufletele mulțimilor etc. Acest punct de asemănare cuprinde însă în sine și ceva care deosebește deodată pe acest autor de alți romancieri. Pe cînd un Zola ne-a descris mulțimile izolate ale unei țări, Paul Adam lasă firul acțiunei să se desfășure peste un cîmp mai întins, printr-o lume mai variată, mai complexă. În cele două sute de pagini ale romanului, scriitorul francez ne duce cînd la New York, cînd în Cuba, cînd — peste ocean — la Paris, Londra, St. Petersburg și chiar în vechiul imperiu al faraonilor.

Aceste continue călătorii literare deșteaptă în sufletul nostru sentimente multiple și — mai ales — ne fac să asistăm, la frămîntarea cosmopolită ce caracterizează epoca noastră. În felul acesta ni se dă o imagine mai cuprinzătoare, mai vastă, a lumei în care trăim, sîntem duși în realitatea vieței care ne înconjoară de pretutindeni. Cetind opera lui Paul Adam ni se pare că plutim pe oceanul de patimi care se întinde de la un continent la altul și prin valurile căruia trec triumfători unii privilegiați ai soartei, sau vedem scufundîndu-se unii naufragiați. Romanul lui Paul Adam ne dă astfel emoțiunea artistică a acestei universalizări a vieței care cucerește tot mai mult împrejurul nostru și ne dezvăluie priveliștea maiestoasă a forțelor care frămîntă timpurile moderne. Sînt și probleme interesante de interpsihologie etnică pe care le vedem atinse în acest roman; vedem conflicte de rase, gelozii ascunse, izbucniri provocate de ciocniri între temperamente prea deosebite. Disprețul de „yankee”, de om practic, al lui Jim Clamorgan asupra îmbătrîniților romantici, după credința lui, din Europa se revarsă în cuvintele pe care acesta le adresează într-o zi „civilizatorului” Héricourt:

„Ah! quel diable de Français! On m’a dit à Berlin comment vous étiez tous… Ils vous appellent „dumme” — les „simples”. Oui, vous avez la manie de tout simplifier. C’est plus complexe que cela, la finance, monsieur Héricourt… Vous êtes un drôle de petit peuple étourdi et simpliste. Un peuple de bons, petits vieux artistes au milieu de collections sans pareilles, et qui ne voulez pas voir que l’humanité marche, court, galope, vole. Non. Vous ne voulez pas voir. Vos tableaux, vos cocottes, vos cathédrales, voilà ce qui vous intéresse. Et vous avez raison!… Oui. Laissez-nous mener le monde. Ce n’est pas votre affaire… Voilà bien les Français! Du sentiment. De la romance.”

Și același Ciamorgan pune această ură împotriva latinilor chiar în lucrurile cele mai mici — la o partidă de golf mîndria lui de american nu poate ierta că Maggy Fuller, care voia să fie logodnica lui, nu reușește în acest sport tot așa de bine ca două creole:

„Jim détesta cette victoire des Latines sur une Yankee lorsque Maggy eut compromis l’essor de sa balle. Il ne lui pardonna point d’avoir négligé le soin de se compléter physiquement… Elle lui faisait injure.”

Asemenea reflexii ale americanului ne fac desigur să surîdem, pentru că ating copilăria, dar nu se deslușește din ele o întreagă psihologie?

O altă notă care se desface din opera lui Paul Adam este pătrunderea mai adîncă a sufletelor, influențate de condițiunile vieței actuale. La naturaliști psihologia personajelor rămîne de multe ori în umbră, prea schematică, sau nu este urmărită mai de aproape în legătură cu mediul exterior — pe naturaliști îi preocupă mai mult acest mediu, descrierea lui în mii de amănunte, fără a ni se arăta cum el modifică mereu, fără a ne da totdeauna samă, felul nostru de a gîndi și simți. Paul Adam ne dă o sinteză bine închegată a vieței exterioare și a celei interne — personajele sale ne apar determinate în toate actele lor de împrejurările în care trăiesc. Un Clamorgan sau Jumillac amestecă pînă și în legăturile lor sentimentale calculele din lumea afacerilor care-i duc în vîrtejul lor.

Din acest fel de a concepe romanul rezultă un fel de fatalism impus de felul în care se desfășură vieața modernă. Individualitățile par elemente inconștiente, mînate de ceva irezistibil, de mulțimea tumultuoasă a forțelor care dictează toate faptele noastre.

Acest fatalism are, fără îndoială, pentru cine-l adîncește, o parte de pesimism: ne agităm, chinuim sufletul nostru, fără să știm pentru ce, fără să înțelegem rostul acestei robii pe care o primim de bunăvoie. Și cu această notă de pesimism se încheie romanul lui Paul Adam. Cînd, pe valea Nilului, Héricourt se duce cu tovarășii lui să vadă lucrările făcute pentru un canal, printre săpături li se arată mormîntul unui faraon care poruncise și el, cu treizeci de veacuri în urmă, să se sape în același loc un canal — și în fața acestei descoperiri, care amintia atîtea puteri îngropate sub țărîna timpului, Héricourt și Jumillac se gîndesc la zădărnicia muncei căreia-și închinase și ei viața:

— „Ce Thoutmosis et nous… murmura M. Héricourt, ne sommes que deux gestes brefs du même espoir confus, et qui souffre à travers les temps. Ici, les vérités n’ont plus qu’un visage…

— Et qui sourit de toutes les Faiblesses momentanées… dit Jumillac… de toutes les Forces provisoires, de tous les Dieux périmés, de tous les Soleils futurs, de tout Cela qui est apparemment inutile.”

Oricît ar părea de descurajatoare asemenea cuvinte și oricît ar surprinde o asemenea încheiere într-un roman care ne descrie minuni ale energiei modeme, o scriere concepută în chipul acesta ne dă emoțiuni pe care nu eram deprinși să le găsim în atîtea romane apărute în anii din urmă. Le trust e o operă de observațiune pătrunzătoare și condensată, de gîndire adîncă asupra nenumăratelor aspecte ale vieței contemporane.

Din analiza pe care am făcut-o atît asupra romanului lui Paul Adam cît și asupra celui publicat de André Gide, am putut observa o serie de schimbări chemate să dea cu totul altă înfățișare romanului de mîne. Deși subiectele dezvoltate de cei doi romancieri se deosebesc atît de mult, deși drumul pe care ne duce ceil dintîi nu este același ca al celuilalt, totuși din această diversitate se desprinde ceva comun — un nou mod de a înțelege și reda sufletele, o explorare mai adîncă a lor și corespunzînd mai bine realităței care ne înconjoară. Și ceea ce cu deosebire reiese din aceste două romane — ceea ce explică însușirile care le scot în relief deasupra altora — este impresiunea finală ce ne-o lasă de a fi izvorîte din mintea unor scriitori care privesc lucrurile la lumina unui intelectualism superior.

Romanul — ca și poezia — se îndrumează tot spre o mai accentuată intelectualizare.