Au adormit în visul pietrei,

Au adormit și i-am privit

Cum ochii lor uitase-ndată

Că mai-nainte cuprinsese –

Minune – câmpul înflorit.

Erau pribegi ce nu știu unde

Mergeau – atâtea drumuri sunt

Pe care chinul le deschide

Prin lume – și ei toți cu gesturi

Înlocuise-orice cuvânt.

Îi întâlnisem în lumină

Bolnavă de amurg, și-n urmă,

Când întâmplarea ne-apropiase,

Am mers pe lângă ei privindu-i

Cum toți tăcuți păreau o turmă.

...Pe când dormeau văzui de-odată

Cum tresări cel mai bătrân.

Se ridică, făcându-și cruce,

Și zise zarea cercetând-o:

„Fă, Doamne,-aicea să rămân!”