Luminile ce fug de ele

Și famecul măreței înfrunziri

Le chinuiesc, când știu că-s numai umbra

În care adăpost își caută

Hidoase viețuiri.

Întunecimea lor le face totuși

Șă fie mândre că într-una

Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,

Dar de mândria lor își râde codrul

Când știe că pe el nu-l risipește

Nici furtuna.

Și iarna, când frunzișul

Nu le mai turbură și nu le umilește,

Mai îndrăzneț privesc, crezându-se stăpâne,

Dar strălucirea albă a zăpeziei

Le-neacă și holbarea neagră

A lor o biruiește.