Ieri gândurile îmi păreau ca blocuri de granit

Pe care-eternitatea înghețase,

Și mă-nchinam la ele ca păgânul

Ce roagă marmurele sfinte să nu-l lase

De duhurile negre ispitit.

Azi gândurile-mi sunt ca trestii ce se pleacă,

Și simt o bucurie ne-nțeleasă

Văzându-le așa plăpânde

C-ar tremura și de-un suspin,

De-o șoaptă...

O, vraja-amețitoare a gândurilor blânde!

Ce oare a venit să schimbe dintr-o dată

Viața rece-a sufletului –

Ce mister?

Și ce să fie raza rătăcită

Ce-a coborât s-aducă-nduioșare

În gândurile prinse-n lanț de fier?

...Un cântec se aude-n stradă,

E cântecul banal, dar tragic, ce-nsoțește

Pe cei ce spun adio celor vii –

Și soarele ferestrele dezmiardă...

O, cum uitasem, primăvară, c-ai să vii!