Povestirea Estherei.

Într-o dimineaţă, curând după ce am avut convorbirea aceea cu tutorele, el îmi puse o hârtie sigilată în mână şi-mi spuse:

— Asta-i pentru luna viitoare, draga mea. Înăuntru am găsit două sute de lire. Aşa că am început pe îndelete să fac pregătirile pe care le-am socotit necesare. Potrivindu-mi cumpărăturile după gustul tutorelui, pe care bineînţeles îl cunoşteam atât de bine, mi-am pus la punct garderoba aşa ca să-i placă lui şi nădăjduiam că voi avea un nemaipomenit succes. Am făcut totul aşa de pe îndelete pentru că nu mă eliberasem încă de vechile mele temeri că Adei are să-i cam pară rău şi pentru că şi tutorele tărăgăna lucrurile atâta. N-aveam nici-o îndoială că oricum ne vom căsători în cel mai intim şi simplu fel. Poate că n-o să am să-i spun Adei decât: „N-ai vrea să vii să mă vezi căsătorită mâine, păpuşică?” Poate căsătoria noastră să fie la fel de simplă ca şi a ei şi poate că n-am să găsesc că-i nevoie să vorbesc despre ea decât după celebrare. Mă gândeam că dac-ar fi să aleg aşa mi-ar plăcea cel mai mult.

N-am făcut decât o singură excepţie, cu doamna Woodcourt. I-am spus că am să mă mărit cu tutorele şi că suntem logodiţi de o bucată de vreme. Ea a încuviinţat căsătoria noastră din toată inima. Nu mai ştia ce să facă pentru mine şi, în comparaţie cu ce era când am cunoscut-o întâia oară, se îndulcise simţitor. Nu exista necaz pe care să nu-l fi înfruntat numai ca să-mi fie de ajutor; dar aproape că n-ar fi nevoie să mai spun că nu-i îngăduiam să facă decât foarte puţin, atât cât să-i răsplătesc bunăvoinţa, fără s-o pun cu adevărat la treabă.

Bineînţeles nu era acum timpul potrivit să-l las în părăsire pe tutore şi bineînţeles nu era nici timpul potrivit s-o uit pe scumpa şi draga mea. Aşa că eram ocupată până peste cap, lucru de care mă simţeam de altfel bucuroasă, iar cât despre Charley, ea nu mai era de văzut, din cauza lucrului de mână. Să-şi adune în jur mormane de pânză… pe toate mesele… Să lucreze puţin, dar să risipească o grămadă de vreme, boldindu-şi ochii rotunzi la ce era de făcut şi încredinţându-se că are să le facă ea singură pe toate, iată mândria şi încântarea ei.

Între timp, trebuie să spun, nu puteam fi de acord cu tutorele în privinţa testamentului, şi îmi pusesem nişte speranţe crâncene în dosarul Jarndyce. Care dintre noi avea dreptate, avea să se vadă în curând, dar eu bineînţeles stimulam şi încurajam aşteptările. Descoperirea testamentului îi dădu prilejul lui Richard să se repeadă iarăşi în urmărirea procesului şi să se agite, ceea ce l-a reîmbărbătat pentru câtva timp, dar îşi pierduse uşurinţa de a se adapta chiar şi speranţelor şi părea că din tot nu mai reţine decât îngrijorările febrile. Din ceva ce-mi spusese tutorele într-o zi, când tocmai vorbeam despre asta, am înţeles că ceremonia căsătoriei nu va avea loc decât după data deschiderii Sesiunii Curţii, pe care ni s-a spus s-o urmărim. Şi aşa fiind, mă gândeam tot mai mult cât am să mă bucur să mă pot căsători când Richard şi Ada vor avea o situaţie mai înfloritoare.

Termenul Sesiunii era, de fapt, foarte aproape când tutorele a fost chemat în provincie, plecând în Yorkshire, pentru nişte interese ale domnului Woodcourt. Îmi spusese de mai înainte că prezenţa lui acolo va fi necesară. Tocmai mă întorsesem într-o seară de la fata mea dragă şi şedeam în mijlocul tuturor hainelor mele noi, uitându-mă la ele jur-împrejurul meu, şi lăsându-mă în voia gândurilor, când mi-a fost adusă o scrisoare de la tutore, îmi cerea să mă întâlnesc cu el în provincie şi-mi comunica la ce staţie de diligenţă mi-era reţinut locul şi la ce timp dimineaţa urma să părăsesc Londra. Într-un post-scriptum adăuga că nu voi rămâne multe ceasuri departe de Ada.

La orice mă puteam aştepta, numai la o călătorie într-un asemenea moment nu, dar am fost gata în jumătate de ceas şi am pornit la drum, după cum era hotărât, a doua zi, dis-de-dimineaţă. Am călătorit toată ziua, întrebându-mă şi minunându-mă pentru ce va fi fost nevoie de mine la asemenea depărtare; aici gândindu-mă la un scop, aici la altul, dar niciodată, niciodată, chiar niciodată n-am fost aproape de adevăr.

Se făcuse noapte când am ajuns la capătul călătoriei mele şi l-am găsit pe tutore aşteptându-mă. Am răsuflat uşurată, deoarece către seară începusem să mă tem (cu atât mai tare cu cât scrisoarea lui era foarte scurtă), că s-ar putea să fie bolnav. Cu toate acestea, iată-l sănătos şi bun aşa cum ştia el să fie; şi când i-am văzut faţa blândă şi binevoitoare, în culmea însufleţirii şi-a mulţumirii, mi-am spus că trebuie să fi făcut iarăşi vreo altă faptă grozav de bună. Nu că s-ar fi cerut cine ştie ce spirit de pătrundere ca să ghicesc aşa ceva, ci fiindcă ştiam că se afla acolo nu pentru alta, decât pentru binefacere.

Cina era pregătită la hotel şi, când, am rămas singuri la masă, tutorele îmi spuse:

— Fără îndoială că nu mai poţi de curiozitate, domniţă, să afli de ce te-am adus aici?

— Ei, bine, dragă tutore, i-am răspuns, fără să mă cred o Fatima şi fără să te cred un Barbă-Albastră, sunt cam curioasă să aflu.

— Atunci, ca să-ţi asigur liniştea şi odihna pe timpul nopţii, scumpa mea, urmă el, n-am să aştept până mâine ca să-ţi spun. Am dorit foarte mult să-i arăt lui Woodcourt, într-un fel oarecare, cât de mişcat am fost şi sunt pentru omenia lui faţă de bietul Jo, nenorocitul acela de băiat, pentru nepreţuitele lui servicii aduse tinerilor mei verişori şi pentru meritele şi valoarea pe care le are în faţa noastră a tuturor. Când s-a hotărât că el are să se stabilească aici, mi-a venit în minte că aş putea să-i cer să primească un mic adăpost modest, dar corespunzător, ca să aibă unde-şi pune capul. Ca atare am împuternicit pe cineva să umble şi să-mi caute un asemenea cuib, şi s-a găsit unul în condiţii foarte avantajoase, l-am cumpărat pentru el şi l-am pregătit gata de locuit. Totuşi, când l-am cercetat alaltăieri, spunându-mi-se că e gata, mi-am dat seama că nu-s destul de gospodar ca să fiu sigur că lucrurile erau toate la locul lor, aşa cum trebuie să fie. Astfel că am trimis după cea mai bună şi mică gospodină ce-i cu putinţă de găsit, să vină şi să-mi dea sfatul şi părerea ei. Şi iat-o că a venit, râzând şi plângând în acelaşi timp, încheie tutorele meu cele ce-avea de spus.

Ce om! Cât e de scump, de bun şi de minunat! Am încercat să-i spun ce cred despre el, dar n-am putut rosti nici un cuvânt.

— Ah! Ah! Se văită tutorele. Tu faci prea mare caz din asta, domniţă. Na! Ia te uită! Cum suspini, Doamnă Minerva, cum suspini!

— O fac cu o mare plăcere, tutore… Cu inima plină de mulţumire.

— Bine, bine, făcu el. Sunt încântat că eşti de acord. Am ştiut eu că ai să fii. Am gândit-o ca pe-o surpriză plăcută pentru micuţa stăpână a Casei Umbrelor.

L-am sărutat şi mi-am uscat lacrimile.

— Am văzut asta pe faţa dumitale de multă vreme!

— Nu zău! Chiar ai văzut-o cu adevărat, draga mea? Se miră el. Ce mai Doamnă Minervă care să citească ce scrie pe faţa omului!

Era atât de exagerat de vesel, încât multă vreme n-am putut nici eu să fiu altfel, ba, chiar mi-a fost ruşine că am fost altfel. Când m-am dus să mă culc, m-a cuprins plânsul. Sunt silită să mărturisesc c-am plâns, dar cred că era de plăcere, cu toate că nu sunt chiar sigură că era de plăcere. Am repetat scrisoarea, cuvânt cu cuvânt, de două ori.

A urmat o dimineaţă de vară grozav de frumoasă şi, după micul dejun am plecat braţ la braţ să vedem casa, asupra căreia trebuia să-mi dau preţioasa părere de gospodină. Am intrat într-o grădină de flori, printr-o poartă într-un zid lateral, de la care tutorele avea cheia; şi primul lucru pe care l-am văzut, a fost că straturile şi florile erau toate aranjate în felul straturilor şi florilor de acasă.

— Vezi, draga mea – îmi şopti tutorele, stând nemişcat, cu faţa bucuroasă, urmărindu-mi privirile – ştiind că nu poate fi plan mai bun, l-am împrumutat pe-al tău.

Am mers mai departe printr-o mică livadă, în care cireşele se cuibăreau printre frunzele verzi, iar umbrele merilor jucau pe iarbă, până am ajuns la casă… O vilă, chiar o vilă rustică, având odăiţe de păpuşă, dar o locuinţă atât de drăgălaşă, atât de liniştită şi atât de frumoasă, cu o privelişte atât de bogată şi veselă ce se desfăşura în jurul ei, cu o apă ce sclipea în depărtare, pe-alocuri acoperită de verdeaţa verii, învârtind mai încolo roata unei mori ce lucra de zor, iar ici, mai aproape, scânteind la poalele oraşului vesel printr-o păşune pe care se adunau jucătorii de crichet în grupuri viu colorate, iar un stindard flutura deasupra unui cort alb, ce ondula în bătaia vântului blând din apus. Şi totuşi, în timp ce treceam prin odăile plăcute, către uşile micii şi rusticei verande şi pe sub micuţele colonade de lemn, încununate cu iederă, iasomie şi caprifoi, am văzut în tapetul pereţilor, în coloritul mobilelor în orânduirea tuturor lucrurilor frumoase, micile mele gusturi şi fantezii, micile mele metode şi invenţii, de care ei de obicei râdeau, dar pe care le lăudau totuşi, în sfârşit pretutindeni toate aranjate după gustul meu, de parcă aş fi fost de faţă.

N-am fost în stare să spun tot cât ar fi trebuit, în admiraţia atâtor frumuseţi, dar o îndoială tainică mi-a încolţit în suflet, când le-am văzut pe toate. M-am gândit: „O, de-ar fi mai fericit aşa! N-ar fi fost încă mai bine pentru pacea lui sufletească să nu mă fi adus aşa sub ochii lui? Fiindcă, deşi nu eram ceea ce mă credea domnul Woodcourt, totuşi mă iubea foarte mult şi s-ar fi putut să-i amintească dureros şi jalnic de tot ceea ce crezuse că a pierdut. Nu doream să mă uite. Poate că m-ar fi uitat fără asemenea ajutoare ale memoriei… Dar situaţia mea era mai uşoară decât a lui şi m-aş fi împăcat chiar cu gândul de a mă fi uitat, dacă asta l-ar fi făcut mai fericit.

— Şi-acum, domniţă, exclamă tutorele, pe care niciodată nu l-am văzut atât de mândru şi bucuros ca acum, când îmi arăta toate lucrurile acelea şi mă pândea să vadă cât îmi plac de mult, acum, ultimul lucru din toate e numele casei.

— Şi cum se va numi, dragă tutore?

— Copila mea, îmi răspunse el, hai să vezi. Mă duse la veranda casei, pe care până acuma o ocolise şi, oprindu-se o clipă, înainte de-a ieşi afară, mă întrebă:

— Copilă dragă, nu-i ghiceşti numele?

— Nu.

Am ieşit afară şi-mi arătă scris deasupra verandei, pe fronton: Casa Umbrelor.

Mă duse la o bancă drept sub un frunzar şi, aşezându-se alături de mine, şi luându-mi mâna într-ale lui, îmi spuse următoarele cuvinte:

— Scumpa mea fată, în toate câte s-au petrecut între noi, am fost, nădăjduiesc, urmărit de gândul şi de dorinţa de a te face fericită. Când ţi-am scris scrisoarea la care mi-ai adus răspunsul – şi zâmbea, vorbind de scrisoare – m-am gândit prea mult la fericirea mea; dar m-am gândit şi la a ta. Că, în alte împrejurări mi-aş fi putut reînnoi visul vechi de a te lua într-o zi de soţie, vis pe care odinioară, când tu erai foarte mică, mi-l făurisem, nu-i nevoie s-o mai spun. De fapt, l-am reînnoit, şi ţi-am scris o scrisoare şi tu mi-ai adus răspunsul. Tu urmăreşti ce-ţi spun, copilă?

Îmi îngheţase sângele în vine şi tremuram din toate încheieturile, dar n-am pierdut nici un cuvânt din cele rostite de el. Cum şedeam uitându-mă neclintit la el, şi razele soarelui căzuseră pe nesimţite, strălucind printre frunze, deasupra capului său descoperit, am avut sentimentul că strălucirea aceea din jurul lui trebuie să fie ca nimbul îngerilor.

— Ascultă-mă, scumpa mea, dar să nu vorbeşti; e rândul meu să vorbesc acum. Când anume s-a întâmplat să-ncep a mă îndoi că ceea ce-mi pusesem în minte are să te facă cu adevărat fericită, n-are nici-o importanţă. Woodcourt s-a întors între timp acasă, şi curând după asta n-am mai avut nici-o îndoială.

L-am cuprins cu braţele pe după gât şi, lăsându-mi capul pe pieptul lui, am plâns.

— Lasă-te uşurel şi cu încredere, copila mea, îmi spuse, cuprinzându-mă delicat cu mâinile. Îţi sunt tutore şi tată acum. Stai aici în tihnă şi cu încredere la pieptul meu.

Mângâietor ca foşnetul delicat al frunzelor, blând ca vremea pârgului, luminos şi binefăcător ca lumina soarelui, tutorele continuă:

— Înţelege-mă, fata mea dragă. N-am avut nici-o îndoială că ai să fii mulţumită şi fericită cu mine, ştiindu-te atât de supusă şi de devotată; dar am văzut cu cine ai fi mai fericită. Că i-am pătruns taina, când Doamna Minerva era încă oarbă, nu-i de mirare, pentru că i-am cunoscut cu mult mai bine decât ea comoara ce nu s-ar putea niciodată schimba. Aşa! Află că de multă vreme ştiu tainele lui Woodcourt cu toate că el nu le-a ştiut pe-ale mele până ieri, cu câteva ceasuri înainte de-a veni tu aici. Dar n-am vrut ca strălucitorul exemplu al Estherei mele să se piardă; n-am vrut ca măcar o fărâmă din virtuţile fetei mele scumpe să treacă neluate în seamă şi neonorate, n-am vrut nici pentru tot aurul munţilor din Ţara Galilor ca ea să fie primită prin toleranţă în descendenţa nobilului Morgan ap Kerrig!

Aici s-a oprit ca să mă sărute pe frunte, iar eu am suspinat şi m-am pus iarăşi pe plâns, pentru că am simţit că nu mai pot îndura bucuria dureroasă a laudelor sale.

— Taci, domniţă, nu plânge; ziua de astăzi se cuvine să fie o zi de veselie. Am aşteptat-o, urmă el în plină euforie, de luni şi luni de zile! Încă vreo câteva cuvinte, Doamnă Trap, şi eu am terminat ce-aveam de spus. Hotărât să nu las să se piardă nici un firicel din meritele Estherei mele, m-am destăinuit numai doamnei Woodcourt.

— Ascultă, doamnă, îi spun eu, văd bine… ba, mai mult, ştiu chiar… Că băiatul dumitale o iubeşte pe pupila mea. Pe deasupra, sunt foarte sigur că pupila mea îl iubeşte pe fiul dumitale, dar îşi va sacrifica dragostea pentru un simţ de datorie şi de afecţiune şi o va sacrifica atât de desăvârşit, atât de deplin, atât de religios, încât niciodată n-ai să bănuieşti c-ar fi făcut aşa ceva, chiar de-ai pândi-o zi şi noapte.

După aceea, i-am spus toată povestea noastră… A noastră…, a ta şi-a mea.

— Acuma, doamnă, ştiind cele de mai sus, vino şi locuieşte cu noi. Vino şi-mi vezi copila ceas cu ceas; pune ceea ce vezi alături de arborele dumneatale genealogic, care-i aşa şi pe dincolo… Pentru că mi-era silă să nu-i vorbesc pe şleau, să mă sclifosesc… Şi, după ce vei lua o hotărâre într-un fel sau altul, în privinţa asta, să-mi spui şi mie ce-nseamnă să fii cu adevărat legitim, născut dintr-o căsătorie legitimă. Ei, bine, cinste ei şi străvechiului ei neam din Ţara Galilor, draga mea, strigă tutorele, cu entuziasm. Cred că inima ce-o însufleţeşte, bate la fel de cald, cu aceeaşi admiraţie şi cu aceeaşi dragoste pentru Doamna Minerva, ca şi inima mea!

Cu duioşie îmi ridică încetişor capul şi cum stăteam agăţată de gâtul lui, mă sărută de multe ori în felul său părintesc de totdeauna. Ce lumină se revărsa acuma asupra felului ocrotitor la care mă gândisem de-atâtea ori!

— Încă un cuvânt! Când Allan Woodcourt a vorbit cu tine, draga mea, el ţi-a vorbit cu ştiinţa şi consimţământul meu… Dar eu nu i-am dat nici-o speranţă, nu, nu i-am dat, pentru că bucuriile neaşteptate, ca acelea de acum, sunt răsplata mea cea mare, şi am fost prea zgârcit şi n-am vrut să pierd nici-o fărâmă din ele. El trebuia să vină la mine şi să-mi spună tot, ce şi cum s-a petrecut. Şi aşa a făcut. Şi-acum nu mai am nimic de spus. Dragul meu Allan Woodcourt a stat alături de tatăl tău când zăcea mort… A stat alături de măicuţa ta. Asta e Casa Umbrelor. Astăzi i-o dăruiesc, micuţei mele stăpâne, şi mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că e ziua cea mai strălucitoare din toată viaţa mea!

Se sculă şi mă ridică şi pe mine cu el. Nu mai eram singuri. Soţul meu… Îi spun aşa de şapte ani împliniţi şi fericiţi…, stătea alături de mine.

— Allan, îl chemă tutorele, ia din mâna mea un dar făcut cu dragă inimă, ia cea mai bună soţie de care a avut vreodată parte un bărbat. Ce-ţi mai pot eu spune, decât că ştiu că o meriţi! Ia, o dată cu ea, micuţul cuib pe care ţi-l aduce. Tu ştii ce are să facă Esther din el. Tu ştii ce-a făcut ea din cealaltă Casă a Umbrelor! Îngăduie-mi să-mpart şi eu cu voi fericirea acestui cămin, şi ce sacrificiu fac eu? Niciunul, niciunul!

M-a sărutat încă o dată, dar de data asta lacrimile erau în ochii lui când mi-a şoptit cu vocea mai înduioşată:

— Esther, draga mea, scumpa mea, după atâţia ani, iată şi între noi un soi de despărţire. Ştiu că greşeala mea îţi pricinuieşte oarecare amărăciune. Iartă-l pe bătrânul tău tutore, pune-l la locul lui de altădată în dragostea ta şi şterge-i greşeala din amintirea ta. Allan, ia-o pe draga mea.

A plecat de sub bolta verde de frunze şi, oprindu-se în lumina soarelui, afară, s-a întors voios către noi şi ne-a spus:

— Mă veţi găsi pe-aici, pe-aproape. Suflă un vânt din apus, domniţă, drept din apus! Să nu-mi mulţumiţi niciunul mie, fiindcă mă întorc la obiceiurile mele de burlac; şi dacă vreunul din voi nu ţine seamă de avertismentul meu, o rup la fugă şi nu mă mai întorc niciodată.

Câtă speranţă, câtă recunoştinţă, câtă binecuvântare! Urma să ne căsătorim înainte de sfârşitul lunii, dar când aveam să venim şi să intrăm în stăpânirea casei noastre, asta depindea de Richard şi de Ada.

Toţi trei plecarăm împreună acasă a doua zi. De cum ajunserăm în Londra, Allan s-a dus de-a dreptul să-l vadă pe Richard şi să le împărtăşească lui şi dragei mele fericitele noastre veşti. Aşa târziu cum era, m-am gândit să mă duc la ea pentru câteva minute înainte de a mă culca; dar mai întâi, am trecut pe acasă cu tutorele ca să-i fac ceaiul şi să stau pe locul cel vechi, alături de el, fiindcă nu-mi plăcea să mă gândesc că l-am golit atât de repede.

Când am ajuns acasă, am aflat că un tânăr a venit de trei ori în cursul acelei singure zile ca să mă vadă; şi la a treia sa vizită, spunându-i-se că nu era de aşteptat să mă întorc înainte de ora zece noaptea, a lăsat vorbă că va veni în jurul acelei ore. Şi-a lăsat cartea de vizită de trei ori. Era domnul Guppy.

Cum fireşte îmi frământam mintea să aflu pricina unor asemenea vizite stăruitoare şi cum totdeauna vizitatorul meu îmi evoca ceva ridicol, tot făcând haz de domnul Guppy s-a întâmplat să-i povestesc tutorelui de propunerea lui veche şi apoi de retractarea acelei propuneri după boala mea.

— După asemenea fapte, făcu tutorele, îl vom primi desigur pe eroul nostru.

Aşa că s-au dat dispoziţii ca domnul Guppy să fie introdus de îndată ce se va prezenta; dar abia se dăduseră dispoziţiile că domnul Guppy se şi înfăţişă.

S-a arătat a fi tare stânjenit că l-a găsit pe tutore cu mine, dar îşi veni curând în fire şi i se adresă:

— Bună seara, domnule! Ce mai faceţi?

— Bună seara, domnule! Dar dumneavoastră? Răspunse tutorele tot cu o întrebare.

— Mulţumesc, domnule, merge, făcu domnul Guppy. Îmi daţi voie să vă prezint pe maică-mea, doamna Guppy de pe Old Street Road, şi prietenul meu intim domnul Weevle. Cu alte cuvinte prietenul meu poartă numele de Weevle, dar numele lui drept şi adevărat e Jobling.

Tutorele îi rugă să ia loc şi ei toţi se aşezară.

— Tony, îl strigă domnul Guppy pe prietenul său, după o tăcere stânjenitoare, vrei tu să începi vorba?

— Începe-o, tu singur, îi răspunse prietenul, destul de tăios.

— Ei bine, domnule Jarndyce… Prea stimate domnule, începu domnul Guppy, după câteva momente de gândire, spre marea desfătare a maică-sii, desfătare pe care o manifesta trăgându-i ghionţ cu cotul domnului Jobling şi făcându-mi mie cu ochiul într-un fel foarte expresiv. Mă aşteptasem s-o găsesc pe domnişoara Summerson singură, şi nu eram pregătit să dau peste stimata dumneavoastră persoană. Dar, poate că domnişoara Summerson v-a povestit că ceva s-a petrecut între noi în nişte împrejurări anterioare?

— Domnişoara Summerson, îi răspunse tutorele, zâmbind, m-a informat, ce-i drept, în asemenea privinţă.

— Asta, exclamă domnul Guppy, uşurează lucrurile. Domnule, mi-am terminat ucenicia la „Kenge şi Carboy's” şi cred, spre mulţumirea ambelor părţi. În prezent sunt admis (după ce-am fost supus unui examen care te suceşte şi te răsuceşte până te înverzeşti de frică, cu o grămadă de gogomănii pe care n-ai nevoie să le ştii), da, sunt admis pe lista avocaţilor şi mi-am scos şi certificatul, dacă vă face plăcere să-l vedeţi.

— Mulţumesc, domnule Guppy, îi răspunse tutorele. Sunt gata să recunosc… Cred că folosesc un termen procedural… Să recunosc certificatul ca dovadă, fără să-l văd.

În consecinţă, domnul Guppy renunţă să mai scoată ceva din buzunar, şi continuă fără certificat.

— N-am nici un capital eu personal, dar mama posedă o proprietate mică, iar aceasta îi aduce o rentă anuală – la rostirea vorbelor de mai sus, mama domnului Guppy îşi roti capul ca şi cum nu putea să se bucure îndeajuns de cele spuse de el, apoi îşi puse batista la gură şi iarăşi îmi făcu cu ochiul – şi cele câteva lire de buzunar pentru cheltuielile necesare bunului mers al treburilor nu-mi vor lipsi niciodată, bineînţeles fără procente, ceea ce reprezintă un avantaj, ştiţi dumneavoastră, continuă domnul Guppy însufleţit.

— Desigur, desigur că-i un avantaj, încuviinţă tutorele.

— Am o oarecare rubedenie, urmă domnul Guppy, în Lambeth, stabilită înspre Walcot Square. De aceea, mi-am luat o casă în orăşelul acela, după părerea prietenilor mei un chilipir curat (taxele-s un fleac, iar folosirea anexelor cuprinsă în chirie), şi am de gând să mă stabilesc acolo şi să-mi deschid biroul numaidecât.

În momentul acela, mama domnului Guppy fu cuprinsă de un acces extraordinar de exaltare, rotindu-şi capul, zâmbind, şi chicotind glumeţ către oricine s-ar fi uitat la ea.

— E-o casă cu şase camere plus bucătărie, îşi reluă firul povestirii domnul Guppy şi, după părerea prietenilor mei, o locuinţă spaţioasă. Când vorbesc de prietenii mei, mă refer în primul rând la prietenul meu Jobling, care, după câte ştiu, mă cunoaşte – domnul Guppy se uită la el cu un aer sentimental – încă de pe când eram băietan.

Domnul Jobling încuviinţă afirmaţia domnului Guppy, întinzându-şi picioarele.

— Prietenul meu Jobling îmi va da o mână de ajutor ca secretar şi va locui în casă cu noi, urmă domnul Guppy, iar mama va trăi şi ea în casă cu noi, după ce şederea în locuinţa ei din Old Street Road va fi încetat şi expirat; ca atare, nu vom fi în lipsă de societate. Prietenul meu Jobling este, fireşte, un aristocrat ca gust şi, pe lângă asta, fiind la curent cu tot ce se petrece în înalta societate, mă sprijină din plin în toate planurile pe care le pun acuma la cale.

Domnul Joblig zise „desigur” şi se trase puţin la o parte din raza cotului mamei domnului Guppy.

— Ei bine, nu mai am nevoie să vă spun, domnule, dumneavoastră cunoscând toate tainele domnişoarei Summerson, reîncepu domnul Guppy, (mamă, fii te rog bună şi stai liniştită) că acest chip al domnişoarei Summerson mi-a fost de mult imprimat în inimă şi că i-am făcut o propunere de căsătorie.

— Despre aşa ceva am auzit, răspunse tutorele.

— Împrejurările, urmă domnul Guppy, asupra cărora n-am avut nici-o putere, ci, dimpotrivă, exact pe dos, au slăbit pe o bucată de vreme puterea chipului ei în inima mea, ştergându-l. Cu acel prilej, purtarea domnişoarei Summerson a fost extrem de nobilă; aş putea chiar spune mărinimoasă.

Tutorele mă bătu uşurel cu mâna pe umăr, părând nespus de amuzat.

— Iată, domnule, exclamă domnul Guppy, acum mă aflu într-o stare sufletească în care doresc fierbinte să-i întorc reciproca purtării ei mărinimoase. Doresc să-i dovedesc domnişoarei Summerson că mă pot urca la asemenea înălţime de care poate că ea nu mă prea crede în stare. Văd că, chipul pe care l-am bănuit smuls din inima mea, de fapt nu e smuls, înrâurirea lui asupra mea este încă nemaipomenită şi, cedând unei asemenea înrâuriri, vreau să trec cu vederea peste acele împrejurări asupra cărora niciunul dintre noi n-ar fi avut vreo putere şi să reînnoiesc propunerile mele faţă de domnişoara Summerson, pe care am avut cinstea să i le fac cu ceva timp în urmă. Îmi îngădui să depun casa din Walcot Square, biroul şi pe mine însumi la picioarele domnişoarei Summerson, în vederea răspunsului ei favorabil.

— Foarte mărinimos, domnule, într-adevăr, făcu tutorele.

— Ei, bine, domnule, replică domnul Guppy cu nevinovăţie, dorinţa mea e să fiu mărinimos. Nu cred că făcând o asemenea ofertă domnişoarei Summerson aş fi cumva în pierdere şi prietenii mei sunt de aceeaşi părere. Totuşi, există împrejurări, pe care le pot invoca spre a fi luate în considerare ca o compensare a unor mici lipsuri ale mele şi astfel să se stabilească o cinstită şi echitabilă balanţă.

— Iau asupra mea, domnule, începu să vorbească tutorele, râzând în timp ce trăgea cordonul clopoţelului, să vă răspund la propunerile dumneavoastră, în numele domnişoarei Summerson. E foarte mişcată de frumoasele dumneavoastră intenţii şi vă urează noapte bună şi vă doreşte numai bine.

— Oh! Făcu domnul Guppy, cu o privire consternată. Prin asta vreţi să spuneţi, domnule, acceptare, respingere sau timp de gândire?

— Respingere incontestabilă, domnule, vă rog! Răspunse tutorele.

Domnul Guppy se uită, de parcă nu-i venea a crede, la prietenul lui, la maică-sa, care dintr-o dată s-a înfuriat grozav, apoi la duşumea şi pe urmă, în sfârşit, la plafon.

— Chiar aşa? Se miră el. Atunci, Jobling, dacă-mi eşti prieten aşa cum te pretinzi, aş crede că ar trebui s-o scoţi pe mama afară de-aici din casă, în loc să-i îngădui să mai rămână unde nu-i dorită.

Dar doamna Guppy cu nici un preţ nu voia să iasă din casă. Nici nu voia s-audă.

— Ce? Ieşi dumneata! Se răsti ea la tutore. Ce vrei să spui? Nu-i băiatul meu destul de bun pentru ea? Ar trebui să-ţi fie ruşine. Hai, pleacă de-aici!

— Dragă doamnă, îi răspunse tutorele, nu prea e firesc să-mi cereţi să plec din camera mea.

— Puţin îmi pasă mie de asta, exclamă doamna Guppy. Ieşi afară de-aici. Dacă nu suntem buni pentru dumneata, du-te şi caută-ţi unul care să ţi se potrivească! Hai, pleacă şi-l găseşte!

Nu eram deloc pregătită pentru felul fulgerător în care doamna Guppy trecu de la veselia şi chicoteala cea mai exagerată, la furia năvalnică a ofensei.

— Pleacă şi-ţi caută pe cineva destul de bun pentru ea, repeta întruna doamna Guppy. Ieşi afară!

Nimic nu părea s-o surprindă mai tare pe mama domnului Guppy şi s-o indigneze în aşa măsură ca faptul că noi nu plecam.

— Ce, nu ieşiţi afară? Se răsti ea la noi. Pentru ce mai staţi aici?

— Mamă, interveni fiul ei, ducându-se în faţa ei şi împingând-o îndărăt cu umărul, în timp ce ea se tot repezea la tutore, n-ai de gând să-ţi ţii gura?

— Nu, William, răspunse ea, n-am să mi-o ţin! Până ce nu ies ei afară! N-am să mi-o ţin!

Totuşi, domnul Guppy şi domnul Jobling s-au apropiat de mama domnului Guppy (care începuse să insulte de-a binelea), au înconjurat-o şi-au scos-o pe scări în stradă, cu toată împotrivirea ei, vocea sa urcând o treaptă în sus ori de câte ori persoana-i cobora o treaptă mai jos, stăruind să plecăm numaidecât să găsim pe cineva destul de bun pentru noi, dar, mai presus de orice, să ieşim numaidecât afară din casă.65

O viaţă nouă esiunea începuse şi tutorele găsi o înştiinţare de la domnul Kenge că procesul avea să fie pus pe rol peste două zile. Cum ne pusesem destule speranţe în testament şi eram neliniştită şi emoţionată în această privinţă, Allan şi cu mine ne-am înţeles să ne ducem la Curtea de Justiţie în dimineaţa aceea. Richard nu-şi mai găsea locul de agitat ce era şi pe deasupra şi slab şi descurajat, cu toate că boala lui era totuşi sufletească, încât Ada, draga mea, avea nevoie neapărată de sprijin. Totuşi, ea privea înspre viitor… Un viitor de care era aproape acum… la ajutorul acela pe care îl aştepta, şi nu se lăsa deloc abătută.

Procesul avea să se judece la Westminster. Mai trecusem pe-acolo, cred de vreo sută de ori înainte, dar nu mă puteam lepăda de gândul că acum trebuia s-ajungă la un rezultat. Am plecat de-acasă numaidecât după micul dejun ca să ajungem la timp în sala de şedinţe de la Westminster; şi am mers pe jos până acolo, trecând pe străzile înţesate de lume; îmi părea atât de ciudat, şi atâta fericire în jur… păşind unul lângă altul.

Pe când mergeam aşa înainte, plănuind ce aveam de făcut pentru Richard şi Ada, am auzit pe cineva că mă strigă: „Esther! Dragă Esther! Esther!”. Era Caddy Jellyby, care-şi scosese capul pe fereastra unei trăsurele, închiriate ca să ajungă la timp la elevii ei (avea atât de mulţi acum), şi parcă ar fi vrut să mă îmbrăţişeze de la o sută de yarzi. Îi scrisesem eu un bilet ca să-i spun tot ceea ce făcuse tutorele meu, dar n-avusesem nici-o clipă de răgaz să mă duc s-o văd. Bineînţeles, ne-am întors din drum şi tânăra şi expansiva mea prietenă era într-o asemenea stare de încântare şi atât de fericită şi peste fire de bucuroasă să povestească despre seara aceea când mi-a adus buchetul de flori, şi era atât de pornită să mă strângă tare la piept (cu cap şi bonetă cu tot), şi să-i zică înainte ca o vijelie, dându-mi tot felul de nume, care mai de care mai scumpe, şi să-i spună lui Allan că făcusem nu ştiu ce mare lucru pentru ea, încât m-am văzut silită să urc în trăsurică şi s-o liniştesc, lăsând-o să zică şi să facă tot ceea ce dorea. Allan, stând la ferestruica trăsurii, era tot atât de încântat ca şi Caddy, iar eu eram la fel de încântată ca şi ei. Şi mă şi mir că în loc să fi plecat cu ea, am izbutit totuşi să scap şi să mă dau jos din trăsurică, râzând, îmbujorată şi ciufulită, privind după Caddy, care ieşită pe jumătate pe ferestruică, privea şi ea după noi până ce ne pierdu din ochi.

Asta ne-a făcut să întârziem cam un sfert de oră şi când am ajuns la Sala Westminster, am văzut că lucrările zilei începuseră. Mai rău decât toate, am găsit asemenea înghesuială, atât de neobişnuită la înalta Curte, încât sala era plină ochi până la uşă şi nu am putut nici vedea, nici auzi ce se petrecea înăuntru. Se pare că era ceva de haz, căci din când în când s-auzeau hohote de râs urmate de-un strigăt: „Linişte!”. Se pare şi că era ceva interesant, fiindcă toţi se împingeau şi se trudeau să ajungă mai aproape. Se pare că era ceva ce-i înveselea grozav pe domnii profesionişti, pentru că se aflau câţiva avocaţi tineri, cu peruci şi favoriţi, de partea astălaltă a înghesuielii de oameni şi când unul dintre ei le spunea celorlalţi despre cele dinăuntru, aceia îşi vârau mâinile în buzunare şi se umflau de râs, nu alta, izbind cu picioarele şi tropăind pe lespezile sălii.

Întrebarăm pe-un domn de lângă noi dacă ştie ce proces se judecă. El ne răspunse: „Procesul Jarndyce”, îl întrebarăm iarăşi dacă ştie ce se petrece cu el? Ne răspunse că de fapt nu ştie, habar nu are şi că nu-i nimeni care să ştie, atât cât a putut înţelege, procesul se terminase. „Se terminase pe ziua aceea?”, l-am întrebat. „Nu, răspunse el; s-a terminat de-a binelea”. S-a terminat procesul de-a binelea!

Când am auzit un asemenea răspuns de necrezut, ne-am uitat unul la altul, năuciţi de uimire. E cu putinţă oare ca testamentul să fi pus lucrurile, în sfârşit, pe făgaşul dreptăţii, şi Richard şi Ada să fi ajuns să fie bogaţi? Părea prea frumos ca să fie adevărat. Vai, într-adevăr aşa era! Îngrijorarea şi nesiguranţa noastră au fost de scurtă durată, fiindcă foarte curând după aceea, mulţimea din sală a prins a se împrăştia şi oamenii ieşeau scurgându-se ca o apă, îmbujoraţi la faţă şi înfierbântaţi, aducând cu ei un uriaş val de aer stătut. Totuşi, cu toţii, erau din cale-afară de bine dispuşi şi înveseliţi, de-ai fi zis că seamănă mai mult cu oamenii ce ies de la o comedie sau de la un scamator, decât de la o Curte de Justiţie. Am stat într-o parte, pândind să vedem vreo mutră cunoscută, dar iată că în scurtă vreme nişte teancuri mari de hârtie au prins a fi scoase afară… Grămezi în saci, alte grămezi mult prea mari ca să încapă în vreun sac, cantităţi imense de hârtii de toate formele şi chiar şi informe, sub care cărăuşii se clătinau şi şovăiau, şi pe care oricum le aruncau de îndată pe jos pe lespezile sălii, după care se întorceau ca să mai aducă. Până şi asemenea salariaţi râdeau. Ne-am aruncat privirile la hârtiile aruncate şi văzând pretutindeni numele lui Jarndyce, am întrebat pe un bărbat cu înfăţişare oficială, care şedea în mijlocul hârtiilor, dacă procesul luase sfârşit.

— Da, răspunse el, în sfârşit s-a terminat de tot, şi a izbucnit şi el în râs.

Tocmai în conjunctura asta, l-am zărit pe domnul Kenge ieşind afară din sala de şedinţe cu demnitatea-i binevoitoare, ascultându-l pe domnul Vholes, care avea o înfăţişare plină de respect şi-şi căra geanta cu hârtii. Domnul Vholes ne văzu cel dintâi.

— Iată-o pe domnişoara Summerson, domnule! Exclamă el. Şi domnul Allan Woodcourt.

— O, ce-i drept! Da, într-adevăr! Făcu domnul Kenge, ridicându-şi pălăria în faţa mea, cu o politeţe studiată. Bună ziua, ce mai faceţi? Bucuros că vă văd! Domnul Jarndyce nu-i pe aici?

— Nu. El n-a venit niciodată pe aici, i-am amintit eu.

— Ce-i drept, replică domnul Kenge, e foarte bine că nu e aici astăzi pentru că… În lipsa bunului meu prieten sunt gata să spun că părerile lui personale şi de nestrămutat… S-ar fi adâncit poate, şi-ar fi ajuns mai categorice; fără nici-o raţiune, dar ar fi putut ajunge mai categorice.

— Vă rog, ce s-a întâmplat astăzi? Întrebă Allan.

— Ce-aţi întrebat, vă rog, făcu domnul Kenge cu o politeţe curtenitoare.

— Ce s-a întâmplat astăzi?

— Ce s-a întâmplat, repetă domnul Kenge. Chiar aşa. Da. Ei, bine, nu s-a întâmplat mare lucru, nu mare lucru. Am fost stăviliţi… Ţintuiţi dintr-o dată, aş spune… Cum să spun, hai să zic pe prag?

— Testamentul acela e socotit drept un document autentic? A întrebat Allan, vreţi să ne spuneţi doar atât?

— Mai mult ca sigur că aşa ar fi fost, răspunse domnul Kenge, dacă am fi ajuns până acolo; în asemenea problemă însă n-am mai intrat.

— N-am mai intrat în asemenea problemă, repetă Vholes, de parcă vocea lui joasă, şi rostită ca pentru el, ar fi fost un ecou.

— Trebuie să vă gândiţi, domnule Woodcourt, urmă domnul Kenge, folosindu-şi tot talentul său de a convinge şi de a calma, ca şi cum s-ar fi slujit de-o sculă de mare preţ, că am avut de-a face cu un proces mare, că am avut de-a face cu un proces de-o durată grozav de prelungită, că am avut de-a face cu un proces complicat. Procesul Jarndyce a intrat pe drept cuvânt în terminologia juridică, ca un monument de practică procedurală a înaltei Curţi de Justiţie.

— Şi ca un monument de răbdare pusă la încercare de multă vreme, adaugă Allan.

— Chiar aşa de fapt, domnule, făcu domnul Kenge, cu un anume râs binevoitor. Foarte bine! Dar trebuie mai departe să cugetaţi, domnule Woodcourt – deveni dintr-o dată demn, aproape chiar grav – că pentru nenumăratele dificultăţi, faptele neprevăzute, ficţiunile măiestrite şi formele de procedură dintr-un asemenea proces grandios, s-au cheltuit studiu, dibăcie, elocvenţă, cunoştinţă, energie intelectuală, domnule Woodcourt, energie intelectuală de înaltă clasă. De mulţi ani de zile… Ă. să zicem crema baroului şi… Ă. am putea adăuga fructele mature, fructele tomnatice ale pernei prezidenţiales-au cheltuit şi risipit în procesul Jarndyce. Dacă publicul s-alege cu un beneficiu şi ţara cu podoaba unei asemenea măreţe puteri de pătrundere, ele trebuie plătite în bani, sau în valori corespunzătoare banilor, domnule.

— Domnule Kenge, îl întrerupse Allan, părând că s-a luminat dintr-o dată. Ne iertaţi, dar n-avem timp de pierdut. Vreţi să spuneţi că întreg fondul procesului s-a topit în cheltuieli de judecată?

— Hm! Cam aşa cred! Răspunse domnul Kenge. Domnule Vholes, dumneata ce zici?

— Cam aşa cred şi eu, răspunse şi domnul Vholes.

— Şi că prin urmare procesul s-a stins şi e scos de pe rol.

— Aşa se pare, răspunse domnul Kenge. Domnule Vholes?

— Aşa se pare, răspunse şi domnul Vholes.

— Vai, ce grozăvie, şopti Allan. Asta-l răpune pe Richard!

O temere îngrozitoare se citi pe faţa lui Allan, el care îl cunoştea atât de bine pe Richard. Şi eu văzusem atât de bine cum se topea prietenul nostru de la o zi la alta, încât ceea ce-mi spusese scumpa mea copilă, bazat pe toate presimţirile amare ale dragostei sale, îmi suna acum în urechi ca un dangăt de moarte.

— În cazul că aţi dori să-l întâlniţi pe domnul C., făcu domnul Vholes venind după noi, îl găsiţi în sala de şedinţă. L-am lăsat acolo să se odihnească puţin. Bună ziua, domnule, bună ziua, domnişoară Summerson!

După ce mi-a aruncat una dintre acele priviri ale lui, încete şi lacome, în timp ce-şi răsucea şnururile ghiozdanului şi mai înainte de a se repezi cu el după domnul Kenge, umbra binevoitoare, a cărei vorbărie părea că se teme să n-o piardă, domnul Vholes scoase un căscat adânc, de parcă ar fi înghiţit şi ultima îmbucătură din clientul său, după care, făptură aceasta neagră, îmbumbată până sus şi nesănătoasă, se depărtă, alunecând către uşa joasă din capătul sălii.

— Scumpa mea, mă chemă Allan, lasă-mi mie, pentru puţin timp, sarcina pe care mi-ai dat-o. Du-te acasă la domnul Jarndyce cu ştirile pe care le-ai aflat şi vino apoi la Ada!

N-am vrut să-l las să mă însoţească până la o trăsură, ci l-am implorat să se ducă la Richard fără să mai întârzie nici-o clipă şi să-mi îngăduie să fac singură ceea ce mi-a spus. Ajungând într-un suflet acasă, l-am găsit pe tutore şi i-am comunicat treptat cu ce veşti mă întorceam.

— Domniţă, îmi spuse tutorele cu un calm desăvârşit, faptul că s-a terminat cu procesul în orice condiţii, e-o fericire mai mare decât mă aşteptam. Dar bieţii mei verişori!

Toată dimineaţa am vorbit despre ei, gândindu-ne ce era cu putinţă să facem. După-amiază, tutorele a mers cu mine la locuinţa lor din Symond's Inn şi mă lăsă la uşă. Am urcat. Când draga mea îmi auzi paşii, ieşi în coridorul mic şi mă cuprinse cu braţele pe după gât, dar numaidecât îşi stăpâni durerea şi-mi spuse că Richard întrebase de mine de mai multe ori. Allan îl găsise şezând într-un colţ al sălii de şedinţe, îmi povesti ea, ca o făptură împietrită. Fiind deşteptat din înmărmurire, a izbucnit de parc-ar fi vrut să strige cu un glas sălbatic către judecător dar, năpădindu-l sângele pe gură, nu a putut rosti nici un cuvânt şi Allan îl adusese acasă.

Zăcea pe-un divan, cu ochii închişi, când am intrat. Pe masă se găseau tot felul de întăritoare; camera era aerisită pe cât cu putinţă, şi întunecată şi aranjată şi tăcută. Allan stătea lângă el, păzindu-l cu un aer grav. Faţa lui Richard îmi păru că nu mai avea nici un pic de culoare şi acum, când îl priveam fără ca el să mă vadă, am putut să-mi dau seama, pentru întâia oară, cât era de ruinat. Dar era mai frumos, aşa cum nu-l văzusem de multă vreme.

M-am aşezat lângă el în tăcere. Deschizând ochii după un timp, îmi spuse cu vocea stinsă, dar cu zâmbetul lui de altădată:

— Doamnă Minerva, sărută-mă, scumpa mea!

Mi-a fost de mare mângâiere şi uimire să-l văd vesel şi plin de speranţe în starea lui deznădăjduită. Ne spunea că nu găseşte cuvinte să ne arate cât era de fericit pentru plănuita noastră căsătorie. Soţul meu fusese îngerul păzitor al lui şi al Adei şi ne-a binecuvântat pe amândoi şi ne-a urat toate bucuriile pe care viaţa ni le poate hărăzi.

Aproape simţeam că mi se sfâşie inima când am văzut că apucă mâna lui Allan şi i-o ţine la inimă.

Am vorbit cât am putut despre viitor şi ne-a spus de câteva ori că trebuie să fie de faţă la căsătoria noastră, dacă se va putea ţine pe picioare. Ada va reuşi să-l aducă orişicum, zise el.

— Da, cu siguranţă, scumpul şi prea iubitul meu Richard.

Dar pe când draga mea îi răspundea atât de încrezătoare în viitor, atât de senină şi frumoasă, vorbind despre ajutorul ce trebuia să-i vină aşa de curând, vai! Eu ştiam… Eu ştiam!

Nu era bine pentru el să vorbească prea mult şi, când tăcea Richard, tăceam şi noi. Şezând lângă el, mă făceam că lucrez pentru draga mea, ca totdeauna, el având obiceiul să glumească pe seama mea că-mi găsesc mereu de lucru. Ada s-a aplecat asupra pernei lui ca să-i ţină capul pe braţul ei. Aţipea foarte des, şi de câte ori se trezea, întreba numaidecât:

— Unde-i Woodcourt?

Seara se lăsase când, ridicându-mi ochii, l-am văzut pe tutore stând în pridvorul cel mic de la intrare.

— Cine e, doamnă Minerva? Mă întrebă Richard. Uşa era în spatele lui, dar el îşi dădu seama după faţa mea că intrase cineva.

M-am uitat la Allan să-i cer sfatul, şi cum el a dat din cap că „Da”, m-am aplecat spre Richard şi i-am spus. Tutorele văzu ce s-a petrecut, veni uşurel, într-o clipă, lângă mine şi-şi puse mâna pe mâna lui Richard.

— O, domnule, exclamă Richard, cât sunteţi de bun, cât sunteţi de bun! Şi izbucni în plâns pentru prima oară.

Tutorele, întruchiparea omului bun, se aşeză în locul meu, ţinând în mână, mâna lui Richard.

— Dragul meu Rick, zise el, norii s-au spulberat, şi acum s-a înseninat. Acum putem vedea bine. Ne sălbăticiserăm cu toţii, Rick, mai mult ori mai puţin. N-are a face! Ia spune-mi, ce faci tu, dragă băiete?

— Sunt tare slăbit, domnule, dar sper să mă înzdrăvenesc. Trebuie să încep o viaţă nouă.

— Da, adevărat! Bine grăit! Exclamă tutorele.

— Dar n-am s-o mai încep ca-n trecut, urmă Richard cu un zâmbet trist. Am tras o învăţătură de data asta, domnule; a fost una cruntă; puteţi fi însă sigur că m-am învăţat minte.

— Bine, bine, zise tutorele, mângâindu-l, bine, bine, bine, dragă băiete!

— Mă gândesc, domnule, reluă vorba Richard că nu există nimic pe pământ ce-aş dori atât, cât să văd casa lor… Casa Doamnei Minerva şi-a lui Woodcourt. Dacă aş putea fi dus acolo, de cum încep să-mi recapăt puterea, simt că aş putea să mă îndrept mai repede ca oriunde.

— Ei, bine, la fel m-am gândit şi eu, Rick, răspunse tutorele, şi domniţa noastră la fel; amândoi am vorbit despre asta, chiar astăzi. Cred că nici soţul ei n-are să se-mpotrivească. Ce părere ai?

Richard zâmbi şi-şi ridică braţul ca să-şi lase mâna pe Allan, care stătea lângă căpătâiul divanului.

— Nu spun nimic de Ada, continuă Richard, dar nu mă gândesc decât la ea şi nu m-am gândit decât la ea! Uitaţi-vă la ea! Priviţi-o aici, domnule, aplecată asupra pernei mele, când ea singură are atâta nevoie să se odihnească pe-o pernă, dragostea mea, biata mea fată!

O cuprinse în braţe şi nimeni dintre noi nu scoase nici un cuvânt. Treptat, se desprinse din îmbrăţişare, iar ea se uită înspre noi, apoi ridică privirile spre cer şi buzele-i prinseră a se mişca.

— Când am să vin în Casa Umbrelor, urmă Richard, o să am multe să vă spun, domnule, şi dumneavoastră aveţi să-mi arătaţi multe. Aveţi să veniţi, acolo, nu-i aşa?

— Fără îndoială, dragă Rick.

— Vă mulţumesc; sunteţi acelaşi, sunteţi acelaşi, exclamă Richard. Şi toate vă sunt pe potrivă. Allan şi Esther mi-au povestit cum le-aţi plănuit casa şi cum aţi ţinut seama în ea de toate gusturile şi obiceiurile Estherei. Va fi ca şi cum ne-am duce iarăşi în vechea Casă a Umbrelor.

— Şi ai să vii şi acolo, cred, Rick. Acum am rămas singur, ştii, şi-ţi vei face o pomană cu mine să vii să mă vezi. O pomană să veniţi să mă vedeţi amândoi, draga mea! Repetă el către Ada, trecându-şi uşor mâna peste părul ei auriu şi ducând o buclă la buze. (Cred că în clipa aceea s-a legat cu jurământ să-i poarte de grijă dacă avea să rămână singură).

— A fost un vis urât! Exclamă Richard, cuprinzând cu însufleţire amândouă mâinile tutorelui.

— S-a terminat, Rick, s-a terminat.

— Şi dumneavoastră, fiind om bun, puteţi să treceţi aşa peste el, să-l iertaţi pe visător şi să vă fie milă de el şi să fiţi îngăduitor cu el şi să-l îmbărbătaţi când se deşteaptă din visările lui.

— Bineînţeles că pot. Ce sunt eu, decât tot un visător, Rick?

— Voi începe o viaţă nouă! Exclamă Richard cu o licărire în ochi.

Soţul meu se apropie mai tare de Ada şi l-am văzut ridicându-şi solemn mâna ca să-l prevestească pe tutore.

— Când oare voi pleca din casa asta, către ţinutul acela fermecat, unde sălăşluiesc vremurile de odinioară, unde voi avea puterea să spun ce-a însemnat Ada pentru mine, unde voi fi în stare să-mi amintesc de multele mele greşeli şi orbiri, unde am să mă pregătesc să fiu călăuză copilului meu încă nevenit pe lume?

— Dragă Rick, când ai să-ţi recapeţi puterea, îi răspunse tutorele.

— Ada, draga mea!

A încercat să se ridice singur, puţin. Allan l-a ridicat aşa ca Ada să-l poată ţine la piept, ceea ce dorea şi el.

— Ţi-am pricinuit multe necazuri, scumpa mea de-a pururi; ţi-am căzut în cale ca o biată umbră rătăcită, te-am căsătorit cu sărăcia şi cu necazurile, ţi-am risipit în vânt averea. Ai să mă ierţi de toate astea, Ada mea, înainte de-a începe o viaţă nouă?

Un zâmbet i-a înflorit pe faţă când ea s-a aplecat ca să-l sărute. Încetişor, îşi lăsă capul să-i cadă la pieptul ei, îşi strânse braţele mai tare în jurul gâtului ei, şi cu un suspin de rămas bun îşi începu o viaţă nouă. Nu în lumea asta, O! Nu în asta! În lumea aceea care o îndreaptă pe asta a noastră.

Când totul intră în tăcere, la un ceas târziu al nopţii, biata domnişoara Flite, cu mintea rătăcită, veni să plângă la mine, spunându-mi că le-a redat păsărelelor ei libertatea.

În Lincolnshire jIN este Chesney Wold, în vremurile de faţă atât de schimbate, s-a lăsat tăcerea, ca o umbră care întunecă şi fragmentul acela din cronica familiei. Umblă vorba că sir Leicester ar fi plătit pe vreo câţiva care ar fi putut să spună unele şi altele, făcându-i să-şi ţină gura, dar nu-i decât o vorbă goală, abia şoptită pe ici-pe colo, furişându-se lăturalnic, şi de câte ori încearcă să se-ntrupeze într-o scânteiere de viaţă mai vie, se şi stinge şi dispare pe dată. Se ştie cu certitudine că frumoasa Lady Dedlock zace în mausoleul din parc, sub copacii ce-şi împreunează deasupră-i ramurile umbroase, şi unde toată noaptea se aude bufniţa făcând pădurile să răsune, dar când ea a fost adusă acasă, ca să fie culcată printre ecourile singuraticului castel de la Chesney Wold, sau cum a murit ea, rămâne o taină. Câteva dintre vechile ei prietene – de găsit mai cu seamă printre fermecătoarele acelea cu obraji de piersică şi gâturi scheletice – ar fi spus odată, în treacăt, pe când se jucau fantomatic cu evantaiele lor mari, ca nişte seducătoare silite să cocheteze acum cu îngerul neîndurător al morţii, după ce şi-au pierdut pe rând pe toţi ceilalţi curtezani, ar fi spus odată ca din întâmplare, la o adunare din înalta societate, că se miră că rămăşiţele pământeşti ale celor din familia Dedlock, înmormântaţi în mausoleu, nu se revoltă, profanate cum sunt de prezenţa şi tovărăşia ei. Dar repauzaţii din nobila familie iau lucrurile cu mai mult calm şi nu s-a fost auzit nicicând că ar fi protestat.

De departe de prin ferigile din adâncitura văii, şi-apoi şerpuind pe poteca de călărie printre copaci, răzbeşte uneori în locul singuratic de-aici tropot de cai. Atunci poate fi văzut sir Leicester – schilod, gârbovit, aproape orb, dar cu o ţinută demnă, totuşi – călărind cu un om voinic alături, oricând gata să-i apuce căpăstrul şi frâul din mână. Când ajung la un anume loc, în faţa uşii mausoleului, calul deprins al lui sir Leicester se opreşte de la sine, iar sir Leicester, scoţându-şi pălăria, stă în tăcere câteva clipe, înainte de-a da pinteni calului ca să plece mai departe.

Războiul cu acel cutezător de Boythorn e încă în toi, cu toate că la intervale nesigure, aici învrăjbit, aici potolit, pâlpâind ca un foc nesigur. Adevărul se zice c-ar fi că domnul Boythorn, când sir Leicester a venit să se aşeze definitiv în Lincolnshire, ar fi arătat o dorinţă vădită să renunţe la dreptul său de trecere şi să facă aşa cum poftea sir Leicester; drept care sir Leicester, închipuindu-şi că nu-i decât o bunăvoinţă din partea lui Boythorn din compătimire pentru boala sau nenorocirea lui, s-a mâniat atât de rău, şi a fost atât de grandios ofensat, încât domnul Boythorn s-a văzut nevoit să comită o încălcare flagrantă, ca să-i dea prilej vecinului său să-şi vină iarăşi în fire. Totodată, domnul Boythorn continuă să afişeze avertismente teribile pe porţiunea de trecere ce se află în litigii şi, cu păsărică ţopăindu-i pe cap, continuă să predice cu toată vehemenţa împotriva lui sir Leicester, primejduindu-i până şi sanctuarul propriului său cămin; de asemenea îl desfide la fel ca şi-n trecut în bisericuţa cunoscută, manifestând o amabilă desconsiderare a existenţei nobilului său vecin. Dar se şopteşte că atunci când domnul Boythorn se arată a fi cel mai sălbatic şi neîmblânzit împotriva vechiului său vrăjmaş, de fapt e cât se poate de atent şi amabil, căci sir Leicester, în demnitatea-i implacabilă nici nu bănuieşte cât de mult se caută a i se face pe plac. Tot atât de puţin bănuieşte cât de împreună şi de aproape au suferit şi el cu duşmanul lui pentru soarta celor două surori, însă duşmanul, care acum ştie tot ce s-a petrecut, nu-i omul care să i-o spună. Aşa că cearta îşi urmează calea nestingherită, spre mulţumirea amândurora.

Într-una dintre dependinţele din parc, în căsuţa aceea ce se vede din castel, de unde odinioară, când apele ieşiseră din matca lor în Lincolnshire, Doamna Noastră se uita uneori la copilul paznicului, s-a aşezat şi locuieşte acum omul voinic, fost cândva soldat cavalerist. Câteva amintiri din vechea lui meserie atârnă pe pereţi şi alcătuiesc obiectul distracţiei de predilecţie a unui omuleţ şchiop, găsit prin preajma grajdurilor, ce se-ngrijeşte de ele să strălucească lună. Mereu omuleţul nostru are treabă să lustruiască uşile magaziei cu hamuri, scările şeilor de încălecat, lanţurile căpestrelor, colţarele hamurilor şi tot ce poate găsi prin preajma grajdurilor şi care se cere lustruit; cu alte cuvinte, duce o viaţă de frecătură. Un omuleţ zburlit, slab-mort, semănând totodată cu un câine bătrân, un soi de corcitură, care-a primit lovituri de tot soiul cu duiumul. Răspunde la numele de Phil.

Înduioşătoare privelişte s-o vezi pe bătrâna îngrijitoare în grandoarea ei (mai tare de urechi acum), ducându-se la biserică la braţul fiului, şi să bagi de seamă – lucru pe care nu-l pot face decât puţini la număr, pentru că e sărăcie de musafiri acum la castel – ce relaţii sunt atât între ei şi sir Leicester, cât şi între sir Leicester şi ei. Primesc vizite când vara e în toi, şi atunci o manta cenuşie şi-o umbrelă, necunoscute la Chesney Wold în alte vremuri, sunt de văzut printre frunze, iar două domnişoare se zbenguiesc întâmplător în gropile cu rumeguş părăsite sau prin nişte unghere din parc, şi fumul de la două lulele se încolăceşte din uşa oşteanului prin aerul înmiresmat al serii. Tot atunci se aude un fluier şuierând aiurea prin casă un cântec pe tema atât de inspirată a marşului „Grenadierii britanici”, iar când se înnoptează, se mai aude şi o voce morocănoasă şi hotărâtă că zice:

— Dar niciodată nu recunosc că-i aşa, de faţă cu bătrânica. Disciplina trebuie păstrată!

Cea mai mare parte a castelului e închisă şi nici vizitarea lui nu mai e îngăduită; totuşi, sir Leicester îşi păstrează pompa-i împuţinată în salonul cel lung, şi se odihneşte pe locul lui de totdeauna, în faţa picturii Doamnei Sale. În salonul înconjurat în timpul nopţii de paravanele mari ce-i stau înjur, şi iluminat numai în partea asta, lumina pare că se strânge treptat şi slăbeşte până când nu va mai fi. Încă puţin, la drept vorbind, şi se va stinge de tot pentru sir Leicester, iar uşa umedă de la mausoleu, care se închide atât de ermetic şi pare atât de neîndurătoare, se va deschide şi-l va uşura.

Volumnia, cu trecerea timpului, ajungând să fie mai roză în obraji, în loc de îmbujorată, şi mai galbenă la piele în loc de albă, îi citeşte lui sir Leicester în timpul serilor lungi şi încearcă tot felul de subterfugii ca să-şi ascundă căscăturile, cel mai important şi mai eficient subterfugiu dovedindu-se a fi introducerea colierului de perle între buzele-i rumene. Dezbaterile interminabile în privinţa lui Buffy şi Boodle, arătând cât e de cinstit Buffy şi ce ticălos mârşav e Boodle, şi cum ţara e ruinată dacă se dă de partea lui Boodle şi nu a lui Buffy, sau salvată dacă se dă de partea lui Buffy şi nu a lui Boodle (trebuie să fie sau unul sau celălalt, şi nu se poate să fie altcumva), reprezintă materialul de căpetenie al lecturilor sale. Sir Leicester nu prea arată interes pentru care şi cine, şi nici nu pare a urmări firul lecturii îndeaproape; însă în clipa în care Volumnia are de gând s-o şteargă, el se deşteaptă de-a binelea şi, repetându-i cu glas răsunător ultimul cuvânt rostit, doreşte cu oarecare neplăcere să-i spună dacă crede că-i obosită. Totuşi, Volumnia, în cursul ţopăielilor ei de pasăre pe ici, pe colo, umblând cu ciocu-i prin hârtii, a dat peste o însemnare ce-o privea, în eventualitatea „că s-ar întâmpla ceva”, rubedeniei sale, reprezentând o răsplată frumoasă pentru maratonul ei de lectură, drept care ţine la respect până şi pe satana aceea de plictiseală.

În general, verişorii se cam păzesc să mai vină la Chesney Wold de când s-a abătut tristeţea pe acele meleaguri, dar se înfruptă totuşi câte puţin în sezonul vânatului, când se aud împuşcături prin plantaţii, şi câţiva gonaci şi paznici împrăştiaţi pe teren aşteaptă la locurile de întâlnire, ca şi în trecut, pe cei doi-trei verişori abătuţi. Verişorul cel pirpiriu, mai pirpiriu din pricina tristeţii sumbre în care stă învăluit castelul, cade într-o înfricoşătoare stare de deprimare, gemând sub pernele de pocăinţă de pe divan în ceasurile în care e fără de puşcă, şi afirmând că „aşa infernală închisoare… Trebuie închisă… pe totdeauna. „

De când Castelul din Lincolnshire şi-a schimbat înfăţişarea, singurele prilejuri grandioase pentru Volumnia sunt numai acelea foarte rare, şi considerabil de distanţate, când trebuie făcut ceva pentru ţinut sau pentru regiune, în sensul de a favoriza şi a împodobi cu prezenţa sa vreun bal public. Atunci, într-adevăr, silfida noastră apare cu gâtul şi umerii acoperiţi de dantelării, cu o înfăţişare ca din poveşti, şi o porneşte voioasă, însoţită de verişori, la vreo paisprezece mile bune depărtare, către vechea sală de întruniri, acum golită, care timp de trei sute şaizeci şi patru de zile şi nopţi ale fiecărui an ordinar, e ca o hală de vechituri de la antipozi, plină de scaune şi mese vechi, toate puse cu dosul în sus. Atunci cucereşte ea cu adevărat inimile, cu bunăvoinţa, cu vioiciunea virginală, şi cu salturile-i cochete ca în zilele când bătrânul şi hidosul general cu gura prea plină de dinţi, încă nu şi-i pusese la mezat cu două guinee bucata. Atunci se-nvârte şi se răsuceşte ea, ca o nimfă mistică, de familie bună prin încâlceala dansului. Atunci apar şi ciobănaşii, cu ceai, cu limonadă, cu tartine şi cu complimente curtenitoare. Atunci devine şi ea binevoitoare, dar crudă, ceremonioasă, dar modestă, uşuratică, dar îndărătnic de gingaşă. Atunci apare şi un soi ciudat de asemănare între ea şi micile candelabre şi policandre de sticlă din alt ev, ce înfrumuseţează sala de întruniri; cu tulpinile lor uscăţive, cu cristalele lor sărăcăcioase, cu discurile lor care dezamăgesc fiindcă n-au cristale, cu braţele lor goale de pe care şi discurile şi cristalele au dispărut, şi cu puţina şi slaba lor sclipire prismatică, de parcă toate ar fi Volumnia.

În rest, viaţa în Lincolnshire este pentru Volumnia un gol imens într-o casă peste măsură de mare, ivindu-se dintre copacii ce suspină, frângându-şi braţele, aplecându-şi capetele şi aruncându-şi lacrimile pe ochiurile geamurilor, într-o deprimare monotonă. Un labirint de splendoare, mai curând avutul unei vechi familii de vuiete şi de răsunete ce răsar din sutele de morminte la orice zgomot, şi se pornesc hăulind prelung printre zidurile clădirii, decât avutul unei vechi familii de făpturi omeneşti, cu înfăţişările lor fantomatice. O risipă de coridoare şi de scări nefolosite, în care, dacă scapi noaptea jos un pieptene pe podeaua camerei de dormit, e ca şi cum ai trimite un tainic zgomot de paşi, într-un anume scop, prin încăperile edificiului. Un lăcaş în care puţini oameni îndrăznesc să meargă singuri, în care slujnica dă un ţipăt când sare o scânteie din foc şi se apucă să plângă în orice timp şi anotimp, ajungând până la urmă victima unor grave tulburări mintale, după care dă de veste că nu mai stă şi pleacă.

Aşa arată Chesney Wold lăsat în voia întunericului şi a pustiului. Neschimbat în strălucirea verii, ca şi în mohorârea iernii. Sumbru şi împietrit în curgerea vremii… Nici un stindard care să fluture deasupra ziua, nici şiruri de lumini care să strălucească noaptea, nici-o familie care să vină şi să plece, şi nici un oaspete care să însufleţească formele reci şi pale ale încăperilor, nici un semn de viaţă în jalnicul lăcaş… Pasiunea şi mândria, chiar şi pentru ochiul străinului, au pierit din Castelul de la Lincolnshire, lăsându-l în puterea sumbrei tăceri. Sfârşitul povestirii Estherei veni timpul să mă despart pentru totdeauna de necunoscutul prieten căruia i le-am scris. Nu fără să-i păstrez o dragă şi vie amintire. Nu fără să-mi păstreze şi el… Sau ea… O oarecare amintire, sper.

Mi-au dat-o în braţe mie pe draga mea, şi multe săptămâni de-a rândul n-am părăsit-o nici-o clipă. Copilaşul hărăzit să facă atât de multe, s-a născut mai înainte ca iarba să fi crescut pe mormântul tatălui său. A fost să fie băiat, şi eu, cu soţul meu şi cu tutorele, i-am dat numele tatălui său.

E şapte ani, plini de fericire, sunt stăpâna Casei Umbrelor. Puţinele cuvinte pe care le am de adăugat la cele ce-am scris, curând se vor încheia; atunci va ajutorul pe care se bizuia draga mea i-a venit, cu toate că, potrivit cu înţelepciunea cerească, i-a venit într-un alt scop. Aşa că misiunea copilaşului a fost s-o slăvească şi s-o restabilească pe maică-sa, nu pe taică-său, dar puterea lui era considerabilă în îndeplinirea acelei misiuni. Când am văzut forţa mânuţei aceleia mici şi slăbuţe, şi cum atingerea ei putea să-i vindece inima scumpei mele, şi să renască speranţele în ea, am înţeles noua semnificaţie a bunătăţii şi dragostei dumnezeieşti.

S-au înzdrăvenit amândoi şi, treptat, am văzut-o pe scumpa mea în grădină, plimbându-se cu copilaşul în braţe. Eram căsătorită pe atunci şi eram cea mai fericită dintre fericite.

Tocmai la vremea aceea a venit la noi şi tutorele şi-a întrebat* o pe Ada când are de gând să se-ntoarcă acasă?

— În amândouă locuinţele eşti la tine acasă, draga mea, zise el, dar vechea Casă a Umbrelor îşi cere întâietatea. Când tu şi cu băiatul meu veţi fi destul de în putere, vino şi ia-ţi în stăpânire căminul tău.

Ada îi spunea „prea scumpul meu văr, John”. Dar el s-a împotrivit. Nu, îi zise el, acum trebuie să-i fie tutore. Şi de-atunci înainte le-a fost tutore şi ei şi băiatului; mai ales că avea şi o veche asociere cu denumirea. Aşa că îi spuse tutore şi tutore a fost numit de-atunci înainte. Copiii nu-l ştiau sub alt nume… Spun copiii, căci am două fetiţe.

Cu greu aţi crede că Charley (tot cu ochii rotunzi şi fără habar de gramatică), s-a măritat cu un morar din vecinătate; totuşi e adevărat şi chiar şi acum, când mă uit în sus de la biroul meu unde scriu, dis-de-dimineaţă la fereastra mea de vară, văd chiar moara care începe să se-nvârtă. Nădăjduiesc că morarul ei n-are s-o strice răsfăţând-o, dar e drept c-o place foarte mult şi Charley e cam înfumurată de această căsătorie… Fiindcă morarul e om cu stare şi a fost la mare căutare. În ceea ce o priveşte pe micuţa mea slujnică, aş putea crede că timpul a stat în loc de şapte ani încoace, aşa cum şedea şi moara acum jumătate de ceas, fiindcă micuţa Emma, sora lui Charley (pe care o am acum), e exact la fel cum era Charley. Cât despre Tom, fratele lor, drept să spun, mă cam tem să vă povestesc ce-a făcut el la şcoală cu socotitul, cred că era vorba de fracţii zecimale. Oricum, acum e ucenic la morar şi e un flăcău sfios, mereu îndrăgostindu-se de câte cineva şi ruşinându-se de una ca asta. Caddy Jellyby şi-a petrecut ultima ei vacanţă cu noi şi-a fost mai drăgălaşă ca oricând, dansând fără întrerupere în casă şi afară din casă cu copiii, de parcă n-ar fi dat nici-o lecţie de dans de când e ea. Caddy îşi are acum trăsurica ei, în loc să mai ţină una cu chirie, şi locuieşte la două mile, poate şi mai bine, înspre apus de strada Newman. Munceşte din greu, soţul ei (excelent soţ), fiind şchiop şi nemaiputând să facă mare lucru. Cu toate acestea, e mai mult decât mulţumită şi face tot ce are de făcut cu dragă inimă. Domnul Jeliyby îşi petrece serile în casa ei cea nouă, cu capul sprijinit de perete, aşa cum făcea şi pe vremuri. Am auzit că doamna Jellyby ar fi suferit o umilire profundă din pricina căsătoriei ruşinoase pe care a făcut-o fiica ei şi a profesiunii pe care o exercită, dar sper că s-a deprins, cu timpul. A fost deziluzionată cu Borrioboola-Gha, care a ajuns la faliment, din pricina regelui Borrioboola care poftea să vândă pentru rom pe oricine supravieţuia climei…, dar doamna Jellyby a intrat în mişcarea feministă luptând pentru dreptul de-a intra în Parlament şi Caddy îmi spune că-i o sarcină ce implică o corespondenţă cu mult mai mare şi mai activă decât cea veche. Aproape uitasem de biata fetiţă a lui Caddy. Acum nu mai e o stârpitură, dar e surdo-mută. Cred că n-a existat pe lume mamă mai bună decât Caddy, care învaţă, în scurtele şi rarele ei răgazuri, nenumărate meşteşuguri pentru surdo-muţi, ca să îndulcească nenorocirea copilului ei.

Ca şi cum n-ar mai trebui să termin odată cu Caddy, tocmai mi-am adus aminte acum de Peepy şi de bătrânul domn Turveydrop. Peepy lucrează la vamă şi se descurcă grozav de bine. Domnul Turveydrop-senior, mai predispus la apoplexie ca oricând, tot îşi mai expune înalta lui ţinută prin oraş; tot se mai desfată după vechea modă; şi tot se bucură de acelaşi credit în casă, ca şi în trecut. Cu aceeaşi statornicie îl protejează pe Peepy şi se subînţelege că-i va lăsa prin testament o pendulă franţuzească pe care o are în cabinetul în care se îmbracă… Şi care nu-i a lui.

Cu primii bani pe care i-am economisit, am adăugat la drăgălaşa noastră casă o „Odaie a Cârtitului”, construind-o anume pentru tutore, şi pe care am inaugurat-o cu strălucită pompă de îndată ce a venit să ne vadă. Încerc să scriu totul vioi şi sprinten, pentru că sunt emoţionată că ajung la capătul povestirii, dar când scriu despre el, nu-mi pot opri lacrimile să-mi curgă din ochi.

Niciodată nu mă uit la dânsul fără să nu-l aud pe bietul nostru Richard, dragul de el, spunându-i că-i om bun.

Pentru Ada şi pentru drăgălaşul ei băieţel, e cel mai duios tată; pentru mine e ceea ce a fost întotdeauna, şi ce nume aş putea oare să-i dau? E cel mai bun prieten al soţului meu, e îndrăgitul copiilor noştri, este tot ceea ce iubim noi şi venerăm pe pământ. Totuşi, nutrind pentru el sentimentele ce i se cuvin unei făpturi superioare, sunt atât de intimă şi degajată cu dânsul, încât aproape că-mi vine să mă mir de mine. Ea nu mi-am pierdut vechile mele nume, nici el pe-ale lui. Nici nu stau pe alt loc decât pe vechiul scaun, alături de dânsul, când se-ntâmplă să fie cu noi. Doamnă Trap, Doamnă Minerva, domniţă!… Toate la fel ca înainte, şi eu îi răspund: „Da, dragă tutore”, tot ca-nainte.

N-am mai ştiut să fi suflat vântul din răsărit, nici măcar o clipă, din ziua aceea când m-a dus la verandă ca să citesc numele vilei. Odată chiar i-am spus că-mi pare că vântul nu mai suflă acum din răsărit şi el mi-a răspuns:

— Nu, într-adevăr, până la urmă a părăsit partea asta de lume, chiar din ziua aceea.

Cred că draga mea e mai frumoasă ca oricând. Amărăciunea care-i şedea pe faţă… Fiindcă acum a părăsit-o… Pare să-i fi purificat până şi nevinovăţia ei, dându-i un sens mai dumnezeiesc. Uneori, când îmi ridic ochii şi-o văd în rochia ei neagră, pe care o poartă încă, cum îl învaţă pe Richard, copilaşul meu scump, simt… E-atât de greu de spus… Că-i aşa de bine să ştiu că n-o uită pe draga ei Esther în rugăciunile sale.

Îi spun băieţelului Richard „copilaşul meu”, iar el îmi răspunde că are două mame şi una dintre ele sunt eu.

Nu suntem bogaţi, căci n-avem bani la bancă, dar ne merge bine şi avem destul. Niciodată nu ies la plimbare cu soţul meu fără să aud cum lumea îl binecuvântează. Nu intru niciodată într-o casă, de orice soi ar fi ea, fără să aud laude la adresa lui sau fără să le citesc în ochii recunoscători ai oamenilor. Niciodată nu mă culc seara fără să ştiu că în cursul zilei aceleia Allan a alinat suferinţe sau că a mângâiat oamenii ce se aflau în nevoie. Ştiu că de pe paturile celor care nu se mai puteau vindeca, mulţumiri s-au înălţat adeseori, da, adeseori, pentru ajutorul lui plin de răbdare şi devotament. Oare asta nu înseamnă a fi bogat?

Oamenii mă laudă şi pe mine ca soţie a medicului. Oamenii mă iubesc şi pe mine, şi, când mă văd trecând fac atâta caz de mine, încât mi-e ruşine. Toate le datorez lui, iubitului meu, mândria mea! Oamenii ţin la mine datorită lui, după cum tot ce fac în viaţă e datorită lui!

Acum o zi sau două, seara târziu, după ce dădusem zor făcând pregătiri pentru scumpa mea, pentru tutore şi pentru Richard al meu, care trebuie să sosească mâine, tocmai mă aşezasem în verandă, draga mea verandă, când iată-l pe Allan sosind acasă, Şi iată-l că-mi spune:

— Dragă domniţă, ce faci aici?

Iar eu îi răspund:

— Luna străluceşte atât de tare, Allan, şi noaptea e atât de dulce, încât am venit aici şi stăteam şi mă gândeam.

— Şi la ce te gândeai, iubita mea? Mă întreabă atunci Allan.

— Ce curios mai eşti! I-am răspuns eu. Aproape că mi-e ruşine să-ţi spun, dar am să-ţi mărturisesc. Mă gândeam la înfăţişarea mea din trecut… Aşa cum arătam altădată.

— Şi ce gândeai despre cum arătai altădată, albina mea harnică, urmă să mă întrebe Allan.

— Mă gândeam că nu cred că m-ai fi putut iubi mai mult chiar dacă nu m-aş fi schimbat.

— Şi-ai fi rămas ca atunci? Făcu Allan râzând.

— Şi-aş fi rămas, bineînţeles, ca atunci.

— Scumpa mea Doamnă Minerva, îmi spuse atunci Allan, luându-mă la braţ, te uiţi vreodată în oglindă?

— Doar ştii că mă uit; mă şi vezi când mă uit.

— Şi nu ştii că eşti mai frumoasă decât ai fost vreodată?

Nu ştiam asta şi nu sunt sigură că acum o ştiu. Dar ştiu că scumpele mele fetiţe sunt foarte drăgălaşe, că draga mea e foarte frumoasă, că soţul meu e o mândreţe de bărbat, că tutorele are faţa cea mai luminoasă şi mai binevoitoare din câte am văzut pe lume şi că ei, cu toţii, se pot descurca foarte bine cu mine chiar şi fără multă frumuseţe… Chiar dacă am presupune că…

SFÂRŞIT